DUMNEZEUL NOSTRU UIMITOR

vineri

UIMITOAREA APĂ VIE

Text biblic: Ieremia 2:13

La magazin, mama luă o sticlă cu lapte de pe raft, o plăti şi apoi se grăbi acasă. Fusese o zi lungă la serviciu, cu tot felul de mici probleme, iar acum trebuia să plece la şcoala fiului ei, Larry, peste numai o jumătate de oră, căci începea un program special. Când puse laptele în frigider, observă câteva picături prelingându-se de pe fundul sticlei. Se gândi că, probabil, la magazin se spărsese o altă sticlă şi astfel se murdărise şi sticla ei. O şterse, apoi închise frigiderul. Făcu repede un duş, îşi schimbă hainele şi se grăbi să plece.

După câteva ore, mama şi Larry se întoarseră acasă, obosiţi, dar fericiţi. Programul fusese excelent, iar Larry îşi jucase rolul foarte bine.

– Să sărbătorim! exclamă mama, îndreptându-se spre frigider. Ce zici despre nişte prăjiturele şi un pahar cu lapte rece?

– Grozav! Eu vreau prăjiturelele, făcu Larry.

– O, nu! gemu mama când deschise frigiderul.

Peste tot se scursese lapte, stropind şi salata, şi roşiile de pe penultimul raft, şi băltea pe cel mai de jos. Sticla de lapte era aproape goală.

Uitându-se la ea cu atenţie, mama descoperi o crăpătură mică undeva, pe fundul sticlei. În timp ce curăţa frigiderul împreună cu Larry, ştergându-l cu şerveţele absorbante, mama îşi aminti ce citise odată. Era ceva despre „puţuri crăpate care nu pot ţine apa“. Ei bine, se gândi ea, pe când arunca sticla spartă la gunoi, astă-seară n-o să mâncăm prăjiturele cu lapte, pentru că sticla asta crăpată n-a putut să ţină laptele.

În Ieremia 2:13, Dumnezeu îi spune lui Israel că au păcătuit împotriva Lui în două feluri. În primul rând, L-au respins, pe El – „Izvorul apelor vii“. În al doilea rând, „şi-au săpat puţuri, puţuri crăpate, care nu ţin apă.“ Poporul evreu Îl părăsise pe Dumnezeul care îi eliberase din Egipt şi care îi întărise ca naţiune în Ţara Făgăduinţei. Dar, făcând astfel, ei se despărţiseră de sursa puterii şi măreţiei lor, de „apa vie“ care dădea viaţă naţiunii lor. Ca să trăiască, oamenii au nevoie de apă, iar o naţiune are nevoie de putere ca să supravieţuiască, însă, în loc să se întoarcă la Dumnezeu, sursa puterii lor, Israel a păcătuit şi mai mult încercând să-L înlocuiască. Ei au ales să urmeze popoarele din jur, închinându-se la alţi dumnezei şi înălţând idoli. Dar aceşti dumnezei creaţi de ei înşişi nu erau decât „puţuri crăpate care nu ţin apă“. Ei nu aveau nici o putere de mântuire, de salvare. Erau goi pe dinăuntru, lipsiţi de sens şi nu le aduceau închinătorilor lor o mulţumire reală. Dumnezeu spune în Ieremia 2:5 că oamenii „au mers după nimicuri şi au ajuns ei înşişi de nimic“.

Ce contrast cu Israelul de pe vremea când era un popor tânăr, la începutul istoriei sale! În Ieremia 2:2, 3, Dumnezeu spune despre Israel: „Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat. Atunci Israel era închinat Domnului, era cele dintâi roade ale Lui; toţi cei ce mâncau din ele se făceau vinovaţi şi venea nenorocirea peste ei, zice Domnul.“

La început, când Israel Îl urma pe Dumnezeu, nici un popor nu putea sta împotriva lor. Dumnezeu a trimis înaintea lor insecte şi epidemii, pentru a alunga popoarele ce ocupau ţara. Le-a dat hrană şi apă în pustiu şi i-a păzit de boli. A deschis o cale prin apele învolburate ale Iordanului şi a doborît la pământ zidurile tari ale Ierihonului. Iarăşi şi iarăşi, de-a lungul istorei lui Israel, câtă vreme I-au rămas credincioşi, Dumnezeu le-a împlinit nevoile pe căi incredibile.

Însă oamenii nu s-au mulţumit cu asta. Israel voia să poarte numele de „popor al lui Dumnezeu“, dar erau invidioşi pe alte popoare. Conducerea lui Dumnezeu li se părea din când în când sufocantă, limitându-le libertatea personală. Tânjeau să aibă şi ei un împărat, ca popoarele din jur, ca să se bucure şi ei de mai mult prestigiu şi onoare. Dumnezeu ştia că aceasta nu le va aduce decât suferinţă, dar le-a respectat libertatea şi le-a împlinit cererea. Însă nici atunci n-au fost mulţumiţi. Voiau libertate, să poată face orice le plăcea, să mănânce orice aveau chef, să se căsătorească cu oricine doreau. Erau ca nişte copii răsfăţaţi care-şi cereau dreptul de a merge pe drumul lor, dar fără să fie niciodată mulţumiţi de ceea ce primeau.

Purtarea lor era de neînţeles. Dumnezeu îi întreabă: „Ce nelegiuire au găsit părinţii voştri în Mine, de s-au depărtat de Mine…? Şi-a schimbat vreodată un popor dumnezeii, măcar că ei nu sunt dumnezei? Dar poporul Meu şi-a schimbat Slava, cu ceva care nu este de nici un ajutor! Miraţi-vă de aşa ceva, ceruri, înfioraţi-vă de spaimă şi groază, zice Domnul. … Te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi: cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?“ (Ieremia 2:5, 11, 12, 21)

În ochii lui Israel, căile lumii păreau să ofere atâta libertate, comparativ cu cerinţele stricte ale căii lui Dumnezeu – însă El i-a avertizat că nu vor găsi acolo mulţumire. „Şi acum, ce cauţi să te duci în Egipt, să bei apa Nilului? Ce cauţi să te duci în Asiria, să bei apa râului? … Pentru ce atâta grabă ca să-ţi schimbi drumul? Din Egipt îţi va veni ruşinea, cum ţi-a venit şi din Asiria! Tot de acolo vei ieşi, cu mâinile pe cap; căci Domnul leapădă pe aceia în care te încrezi şî nu vei izbuti cu ei.“ (Ieremia 2:18, 36, 37)

Însă Israel nu voia să asculte. Ei I-au spus lui Dumnezeu: „Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei!“ (Ieremia 2:25) Încăpăţânarea lor i-a despărţit de „Izvorul apelor vii“ şi Israel a decăzut ca naţiune. Au ajuns aşa de slabi şi de depravaţi încât până la urmă Dumnezeu a trebuit să-i dezrădăcineze şi să-i răsădească din nou în Babilon, pentru a-i putea salva de ei înşişi. A fost nevoie de şaptezeci de ani de captivitate în Babilon ca Israel să-şi dea în sfârşit seama unde greşiseră şi să se întoarcă la Dumnezeu, sursa de apă vie.

Apa este esenţială pentru viaţă. Un om nu poate rezista fără apă mai mult de câteva zile. Nu e de mirare că Dumnezeu se descrie pe Sine ca fiind „Izvorul apelor vii“. Fără El în viaţa noastră, murim spiritual şi, până la urmă, şi fizic. O relaţie cu Dumnezeu, condusă de Duhul Sfânt, este esenţială pentru viaţă, şi acum, şi în veşnicie.

Există o diferenţă majoră între apa fizică pe care o bem în fiecare zi şi „apa vie“ pe care vrea să ne-o dea Dumnezeul nostru uimitor. Isus ne arată acest lucru în întâmplarea cu femeia de la fântână, din Ioan 4:9-11, 13, 14:

„Femeia samariteancă I-a zis: «Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?» Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii. Drept răspuns, Isus i-a zis: «Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: 'Dă-mi să beau!', tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie.» «Doamne», I-a zis femeia, «n-ai cu ce să scoţi apă şi fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai dar această apă vie?» … Isus i-a răspuns: «Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.»“

Apa fizică ne împlineşte nevoia numai pentru scurt timp, după care însetăm din nou. La fel, plăcerile lumii ne dau numai o satisfacţie temporară. Ele sunt „puţuri crăpate, care nu ţin apă“. Pe de altă parte, Isus doreşte fierbinte să ne dea „apa vie“ care va deveni „un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică“. Cu toate acestea, prea adesea noi respingem „apa vie“, preferând „puţurile crăpate“ ale păcatului. Nu are nici un sens, dar totuşi o facem.

Atunci când vom ajunge să-L cunoaştem pe Isus ca Prietenul şi Mântuitorul nostru, când vom bea din apele vii ale Cuvântului Său, puţurile crăpate ale acestei lumi îşi vor pierde puterea de atracţie, pentru că vom fi găsit ceva mai bun. Aceasta a fost şi experienţa femeii samaritence. După ce l-a cunoscut pe Dumnezeu, după ce s-a uitat în ochii Lui plini de iubire pentru ea, „femeia şi-a lăsat găleata, s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: «Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?» Ei au ieşit din cetate şi veneau spre El. … Mulţi samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: «Mi-a spus tot ce am făcut».“ (Ioan 4:28-30, 39)

Acesta este celălalt lucru uimitor despre apa vie pe care ne-o oferă Dumnezeu. Ea devine „un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.“ (Ioan 4:14) Nu se poate limita la noi înşine. Dacă experimentăm dragostea şi iertarea lui Dumnezeu, ea ne umple şi se revarsă pe dinafară, aducând binecuvântare tuturor celor din jurul nostru.

Se povesteşte despre un tânăr african, pe nume Jamal, că era fericit şi plin de dragoste pentru familia lui şi pentru Dumnezeu. Deseori, când mergea pe cărările prăfuite din jurul satului său, Jamal cânta imnuri de laudă şi de mulţumire. Familiei lui Jamal îi plăcea voioşia lui, dar uneori îşi doreau ca el să fi fost puţin mai serios.

Regiunea din Africa în care trăia Jamal era uscată şi aridă. Fântânile erau rare, iar apa, foarte preţioasă. Oamenii aveau grijă de fiecare picătură şi se considera o risipă să foloseşti apa pentru altceva decât irigarea culturilor, băut şi, câteodată, spălat.

Grădinile de flori erau cu desăvârşire inexistente şi nimănui nu i-ar fi trecut măcar prin cap să-şi planteze una. Prin urmare, satul lui Jamal era destul de mohorât, ceea ce o necăjea pe mama lui, căreia îi plăceau mult florile frumoase.

Sarcina de fiecare zi a lui Jamal era să meargă aproape un kilometru până la fântâna satului ca să aducă apa necesară pentru ziua respectivă. El îşi ducea găleţile agăţate la capetele unei prăjini de lemn, pe care o purta pe umeri. Trebuia să fie foarte atent la echilibrul prăjinii, ca să nu se verse apa din găleţi. Din nefericire, firea veselă a lui Jamal îl făcea să meargă sărind, în timp ce cânta pe drumul spre casă. Şi punea atâta suflet în cântatul lui, încât nici nu mai observa că apa se vărsa din găleţi, curgând pe marginile cărării. Adesea, când ajungea acasă, găleţile erau deja aproape goale. Mama îl certa cu severitate pentru că risipise apa şi-l trimitea să aducă alta.

Într-o zi, mama lui Jamal s-a săturat. Dacă el nu putea fi responsabil, atunci avea să aducă ea însăşi apa. Aşadar, luând pe umeri prăjina cu găleţile goale, o porni spre fântână. Dar nu apucă să ajungă prea departe, când începu să vadă şiruri lungi de superbe flori sălbatice, care străjuiau amândouă marginile drumului. Culorile lor vii contrastau minunat cu peisajul altfel monoton, iar parfumul umplea aerul. Era sigură că nu mai văzuse niciodată ceva la fel de frumos – dar oare de unde apăruseră? se întreba ea… Atunci îşi dădu seama că veselia fiului ei fusese cea care adusese frumuseţea florilor în calea ei. Apa pe care o vărsa în mersul lui săltat udase seminţele care aşteptau în pământ, făcându-le să încolţească pe amândouă marginile cărării.

Pe când se întorcea de la fântână, cu inima plină de bucurie datorită minunatelor flori, fără să-şi dea seama începu să cânte şi să sară, făcând să se verse apa… Râse când îşi dădu în sfârşit seama ce făcuse, după care îşi continuă drumul cu inima plină de dragoste pentru fiul ei vesel şi puţin cam neglijent.

Uimitorul nostru Tată ceresc vrea să ne umple golul din suflet cu apa vie a dragostei Sale. Vrea să ne potolească setea, ca să nu mai însetăm niciodată. El ne făgăduieşte: „Celui ce îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii.“ (Apocalipsa 21:6) Iar în Matei 5:6, El declară: „Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi.“

Dumnezeul nostru, uimitorul Izvor de apă vie, doreşte fierbinte să ne împlinească toate nevoile. Doreşte fierbinte să vă umple cu „apa vie“. Nu vreţi să veniţi astăzi la El şi să sorbiţi adânc din dragostea Sa? Nu vreţi să-L lăsaţi să vă umple până ce apa vie se va revărsa în binecuvântări pentru ceilalţi? Nu vreţi să părăsiţi „puţurile crăpate“ ale lumii şi să-I îngăduiţi lui Dumnezeu să se transforme în voi „într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică“? (Ioan 4:14) A-ţi fi sau a nu-ţi fi sete. A trăi sau a nu trăi. Alegerea vă aparţine.

Alegeţi astăzi.

CITIŢI

            Ieremia 2:13

STUDIAŢI

Ce sunt „puţurile crăpate“ descrise în Ieremia 2:13, pe care şi le-au săpat israeliţii?

GÂNDIŢI-VĂ

            Ce exemple moderne de „puţuri crăpate“ puteţi găsi?

            Ce vrea să spună Dumnezeu când Se descrie pe Sine ca pe un „Izvor de apă vie“?

DISCUTAŢI

            Cum îi putem ajuta pe ceilalţi să găsească şi ei calea spre uimitoarea apă vie care potoleşte orice sete?

ACŢIONAŢI

            Daţi cinci exemple de lucruri pe care le dorim „cu sete“ şi cum ne împlineşte Dumnezeu aceste dorinţe.

            Rugaţi-L pe Domnul să vă facă un instrument care să arate şi altor prieteni însetaţi „Izvorul de apă vie“.

Ploiesti     Intercer  Toronto  AZS-Romania  UNIUNEA ROMANA

« Back =  Inapoi