DUMNEZEUL NOSTRU UIMITOR

primul Sabat

DUMNEZEU ESTE VIU

Text biblic: 1 Împăraţi 18

Acum câţiva ani, nord-estul Statelor Unite a fost afectat de o secetă. Recoltele fermierilor s-au uscat pe câmp, pajiştile au fost pârjolite, iar fântânile au secat.

O familie adventistă din statul New York se confrunta cu o criză majoră. Tatăl era angajat numai cu jumătate de normă, iar fântâna le secase dintr-o dată. Au chemat un instalator, care a confirmat că pompa mergea bine, aşa că se părea că nu le mai rămăsese altă soluţie decât să sape o altă fântână. Dar aceasta ar fi costat mii de dolari – bani pe care nu-i aveau. Câteva zile au împrumutat apă de la vecini, însă ştiau că nu puteau continua să facă asta prea multă vreme, pentru că şi vecinii erau îngrijoraţi de rezerva lor de apă. Trebuia făcut ceva cât de curând – dar ce?

Într-o dimineaţă, pe când se rugau pentru problemele lor, tatăl s-a simţit puternic îndemnat să-şi adune toată familia lângă fântână pentru o rugăciune specială. Copiii se simţeau puţin stânjeniţi să stea în cerc în jurul fântânii pe pajiştea din faţa casei, dar totuşi au făcut-o. Până şi câinele familiei li s-a alăturat, lăsându-şi capul pe labe ca şi cum s-ar fi rugat. La terminarea rugăciunii, întreaga familie a privit cum tata a deschis robinetul, nerăbdători să vadă dacă Dumnezeu avea să facă o minune. Un geamăt colectiv de dezamăgire s-a înălţat din grup când n-au auzit decât fâsâitul şi şuieratul aerului prin ţevi.

Ceva mai târziu în ziua aceea, un prieten dentist a trecut în vizită pe la ei şi, auzind despre problemă, i-a întrebat dacă-i dau voie să arunce şi el o privire. Tatăl s-a gândit: Da, sigur! Ce-ar putea să ştie un dentist despre instalaţiile de scos apa? Dar s-a gândit şi că n-ar strica să râdă puţin de prietenul lui, aşa că au coborât amândoi în pivniţă, unde se afla bazinul de colectare al fântânii. După ce a examinat ţevile timp de câteva minute, dentistul a spus:

– Ai pe undeva un robinet deschis. Aud nişte apă curgând.

– Imposibil, a replicat tatăl. Am verificat toate robinetele şi sunt închise.

– Îţi spun că aud apa! a insistat prietenul lui. Ascultă!

Tatăl a ascultat cu atenţie şi, după câteva clipe, a început şi el să audă sunetul apei curgând. Împreună, cei doi prieteni au mers pe urmele acelui clipocit, până au dat de sursa lui. Prin ţeava de scurgere de siguranţă (care funcţiona când bazinul se umplea prea mult, pentru a nu se produce o inundaţie) venea un jet constant de apă, care se scurgea apoi în canalul de scurgere, ce ducea în fosa septică. Aşadar, fântâna nu secase de fapt! Cumva, valva de siguranţă alunecase în poziţia „deschis“, dirijând greşit apa spre fosa septică. După ce au închis valva, bazinul s-a umplut cu toată apa de care aveau nevoie. Dumnezeu le reparase instalaţia cu ajutorul unui dentist!

Vechiul Israel a avut şi el probleme cu apa. Puteţi citi despre asta în 1 Împăraţi 17 şi 18. Ei pierduseră legătura cu adevăratul Dumnezeu, din cauza închinării la Baal. Poporul începuse să creadă că Baal, nu Dumnezeu, dădea ploaia care le făcea câmpurile să înverzească. Datorită dragostei Sale incredibile pentru ei, Dumnezeu nu putea lăsa situaţia să mai continue, aşa că l-a trimis pe profetul Său, Ilie, să anunţe că nu va mai cădea ploaie până ce Israel nu se va întoarce la Dumnezeu, adevărata sursă a tuturor binecuvântărilor. În nori se afla „depozitată“ destulă apă pentru a le împlini toate nevoile, dar păcatele lui Israel îi despărţiseră de Sursă.

Timp de trei ani l-a căutat Ahab pe Ilie, hotărât să-l distrugă pentru că adusese seceta peste  împărăţia lui, însă Dumnezeu îl ascunsese pe Ilie lângă pârâul Cherit, hrănindu-l cu mâncare adusă de corbi. După aceea, Ilie a găsit adăpost în casa văduvei din Sarepta, până ce i-a spus Dumnezeu să se ducă la Ahab.

După trei ani lungi fără ploaie, oamenii ajunseseră disperaţi. Copiii erau înfometaţi. Animalele le mureau. Zi după zi, soarele nemilos le ardea casele de cărămidă, făcându-le să semene cu nişte cuptoare. Se tot rugau dumnezeilor lor de piatră şi de lemn, totuşi ploaia nu mai venea.

În cele din urmă, Ilie s-a dus la Ahab şi i-a spus să adune pe muntele Carmel tot poporul Israel şi pe toţi preoţii lui Baal şi ai Astarteei.

„Porunca aceasta fusese dată de unul care părea să stea în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi; iar Ahab a ascultat pe dată, ca şi cum Ilie ar fi fost monarhul, iar împăratul un simplu supus.“ (Profeţi şi regi, pag. 143 în original)

Dumnezeu îi chema pe credincioşii lui Baal pentru o confruntare finală. Printr-o incredibilă demonstraţie a puterii Sale uimitoare, El voia să arate lui Israel că nu există decât un singur Dumnezeu adevărat. El avea de gând să deschidă zăgazurile cerului, pentru ca apa să cadă pe pământul lor ars de arşiţă – însă, mai întâi, ei trebuiau să se pocăiască de păcatele lor şi să-şi deschidă inimile în faţa Lui.

Curând vestea s-a răspândit în toată ţara şi tot Israelul s-a adunat la muntele Carmel. Cum stătea în faţa poporului, Ilie trebuie că-şi simţea inima sfâşiată de durere, pentru că putea vedea în ochii lor înfundaţi în orbite şi pe chipurile lor uscate şi trase că încă se mai îndoiau şi nu aveau încredere în Tatăl lor ceresc. Încă mai ezitau între un zeu pe care îl puteau vedea şi atinge şi Unul despre care doar auziseră.

Cu glas mâhnit, dar hotărât, Ilie le-a strigat: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după el; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!“ (1 Împăraţi 18:21) Dar oamenii au rămas tăcuţi. Nu ştiau în cine să se încreadă.

Atunci, Ilie a propus o competiţie, o luptă între dumnezei. Fiecare parte avea să pregătească o jertfă, iar dumnezeul care urma să răspundă prin foc însemna că este cel adevărat. Ahab şi poporul s-au învoit fără ezitare.

Aşadar, s-au pregătit jertfele şi a început lupta. Toată ziua au dansat preoţii lui Baal în jurul altarului lor, strigând şi implorând: „O, Baal, răspunde-ne!“. Ilie a sugerat că poate dumnezeul lor dormea sau era plecat în vacanţă. Atunci ei au strigat şi mai tare şi şi-au făcut tăieturi, până ce sângele a început să curgă de-a binelea, dar dumnezeul lor a rămas tăcut. Până la urmă, la ceasul jertfei de seară, extenuaţi şi însângeraţi, au renunţat – şi i-a venit şi rândul lui Ilie.

Ce contrast, să-l vezi pe el în comparaţie cu preoţii lui Baal! Calm şi cu stăpânire de sine, profetul a dres altarul Domnului, a săpat un şanţ în jurul lui şi aşezat jertfa. Apoi, spre marea mirare a poporului, a poruncit să se toarne apă peste jertfă, până ce aceasta a şiroit de apă şi s-a umplut şi şanţul! Ilie nu voia să lase nici o îndoială în mintea nimănui în privinţa locului de unde va veni focul. Nici un om nu ar fi putut aprinde un foc care să ardă o asemenea jertfă muiată de apă! Numai Dumnezeu o putea face.

Jertfa odată pregătită, Ilie şi-a ridicat ochii spre cer şi, cu un glas ce a răsunat clar peste mulţime, s-a rugat: „«Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!»“ (1 Împăraţi 18:36, 37)

Înainte chiar ca Ilie să fi putut măcar rosti „Amin“, „focul lui Dumnezeu“ a căzut din cer, a mistuit jertfa, lemnele, pietrele, apa şi chiar şi pământul pe care se înălţa altarul.

Plini de groază şi uimire, oamenii s-au aruncat la pământ şi au strigat: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!“ (1 Împăraţi 18:39) Nici nu îndrăzneau să privească focul, de teamă să nu fie nimiciţi. Prin faţa ochilor le treceau toate păcatele comise, iar focul părea să ardă până în adâncul inimii lor, umplându-i de un simţământ de vinovăţie şi de remuşcări.

„În sfârşit, Israel s-a trezit din amăgire şi s-a pocăit. În sfârşit, poporul a văzut cât Îl dezonorase pe Dumnezeu. … Oamenii au recunoscut dreptatea şi îndurarea lui Dumnezeu când oprise să mai cadă roua şi ploaia, până au fost aduşi să-I mărturisească Numele. Acum erau gata să recunoască faptul că Dumnezeul lui Ilie era mai presus de orice idol.“ (Profeţi şi regi, pag. 153 în original)

Aşadar, orice îndoială le fusese alungată din minte. Baal şi preoţii lui fuseseră dovediţi drept ceea ce erau cu adevărat – o amăgire. Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel demonstrase încă o dată că El este Cel care controlează natura, că El singur este adevăratul Dumnezeu al Universului.

Şi ca o dovadă în plus nu numai a marii Sale puteri, ci şi a dragostei Sale uimitoare, curând după aceea a început să cadă o ploaie îmbelşugată, udând pământul scorojit şi umplând fântânile secate. Păcatul care oprise ploaia să mai cadă pe pământul lor fusese curăţat din Israel şi din inima poporului. Dumnezeu putea acum din nou să reverse asupra lor binecuvântarea.

În prezent, în lumea noastră este secetă, la fel ca în zilele vechiului Israel. Şi noi, ca şi Israel, trăim într-un pustiu, despărţiţi de Dumnezeu prin păcatele noastre. Atât de mulţi s-au îndepărtat de El pentru a-i urma pe dumnezeii acestei lumi, dumnezeii profitului, lăcomiei şi sinelui. Ei privesc la piaţa bursieră pentru salvare financiară, la Hollywood pentru fericire, la droguri, mâncare sau sex pentru împlinire. Alegând să-l urmeze pe Satana, şi-au tăiat singuri accesul la apele dătătoare de viaţă ale Duhului Sfânt, preferând deşertul arid al păcatului. În Apocalipsa 3:17, Dumnezeu descrie astfel această generaţie: „zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic» şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol“.

Dar Dumnezeul nostru uimitor este „acelaşi ieri, azi şi în veci“. El este viu şi continuă să intervină în viaţa oamenilor, încercând să salveze cât de mulţi poate. Puterea Lui e fără limite, dragostea Lui, fără margini. Dumnezeu doreşte să pună capăt secetei acesteia pe care a produs-o păcatul şi să ne umple paharele cu dragostea Sa, astfel încât să dea peste margini. Nu ne cere decât să alegem să lăsăm sângele lui Isus să ne cureţe păcatele, astfel ca El să poată „deschide zăgazurile cerurilor“ şi „turna peste voi belşug de binecuvântare“. (Maleahi 3:10)

Dumnezeu are nevoie şi astăzi de oameni ca Ilie, oameni care să rămână de partea lui Isus indiferent de consecinţe. Ellen White spune în Profeţi şi regi, pag. 157 în original: „În lumea de astăzi, de o credinţă ca aceasta este nevoie – o credinţă care să se prindă de făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu şi să refuze să le dea drumul până ce îi va răspunde cerul. O credinţă ca aceasta ne leagă puternic de cer şi ne dă putere pentru a ne confrunta cu forţele întunericului. Prin credinţă, copiii lui Dumnezeu «au cucerit împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gura leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.» (Evrei 11:33, 34) Şi tot prin credinţă şi noi, cei de astăzi, trebuie să atingem culmile ţelului lui Dumnezeu pentru noi. Dacă poţi crede, «toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!» (Marcu 9:23)“

Astăzi, Dumnezeul nostru uimitor ne cere să alegem. El ne întreabă: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele?“ (1 Împăraţi 18:21), până când avem de gând să oscilăm între două păreri. Timpul alegerii este scurt. Curând, acelaşi Dumnezeu care a făcut să cadă focul pe muntele Carmel Îşi va arăta din nou puterea uimitoare. Curând Dumnezeu Se va descoperi într-un asemenea mod încât orice om din această lume, tânăr sau bătrân, va fi obligat să aleagă astăzi cui vrea să slujească. (Iosua 24:15)

„Solia lui Dumnezeu pentru locuitorii de astăzi ai pământului este «Şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi».“ (Matei 24:44) Situaţia predominantă în societate, şi mai ales în marile oraşe ale naţiunii, vesteşte cu glas de tunet că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu şi că sfârşitul tuturor lucrurilor pământeşti este aproape. Ne aflăm pe pragul celei mai mari crize a tuturor veacurilor. Judecăţile lui Dumnezeu se vor desfăşura într-o rapidă succesiune – focul, inundaţiile, cutremurele, războaiele şi vărsarea de sânge. Noi nu trebuie să fim luaţi prin surprindere în vremurile acestea de evenimentele măreţe şi decisive; căci îngerul îndurării nu mai poate rămâne prea mult pentru a-i apăra pe cei nepocăiţi.“ (Profeţi şi regi, pag. 278 în original)

„Dezastrele de pe mare şi de pe uscat, starea tensionată din societate, ameninţările de război sunt semnificative. Ele prevestesc apropierea unor evenimente cruciale. Forţele răului îşi unesc şi îşi consolidează forţele. Se pregătesc pentru ultima mare criză. În curând în lumea noastră vor avea loc schimbări majore, iar evenimentele finale se vor succeda rapid.“ (Mărturii, vol. 9, pag. 11 în original)

Timpul de ezitare între două păreri a trecut. Dumnezeul nostru uimitor este viu şi doreşte să fie şi Dumnezeul vostru. Este vremea să hotărâţi de partea cui sunteţi. Veţi continua să rătăciţi prin pustiul acestei lumi, despărţiţi de apa dătătoare de viaţă a dragostei lui Dumnezeu – sau, la fel ca vechiul Israel, vă veţi pocăi şi veţi declara cu voce tare: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!“? Alegerea vă aparţine. Nu vreţi să-L alegeţi astăzi ca Dumnezeul vostru pe acest Dumnezeu uimitor?

CITIŢI

            1 Împăraţi 18

STUDIAŢI

Ce dovezi vedeţi în lumea de astăzi că Dumnezeu este viu?

Ce dovezi vedeţi în lume că Isus revine curând?

GÂNDIŢI-VĂ

            În ce fel ne asemănăm noi, cei de astăzi, cu vechiul Israel de pe vremea lui Ilie?

            În ce tabără aţi fi vrut să vă aflaţi pe muntele Carmel?

            Cum aţi putea fi un Ilie al vremurilor noastre?

DISCUTAŢI

            Ce părere aveţi despre afirmaţia: „Timpul de ezitare între două păreri a trecut“?

ACŢIONAŢI

            Ce puteţi face pentru ca oamenii pe care-i cunoaşteţi să conştientizeze mai mult faptul că Isus Se întoarce să ne ia cu El?

Ploiesti     Intercer  Toronto  AZS-Romania  UNIUNEA ROMANA

« Back =  Inapoi