« Back = Inapoi Ploiesti Toronto Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA

 

MATERIALE PENTRU TINERET

 - SAPTAMANA DE RUGACIUNE din 2003 -

 

DUMNEZEUL NOSTRU UIMITOR

 

Primul Sabat

DUMNEZEU ESTE VIU

 

Text biblic: 1 Împăraţi 18

 

 

În ziua de azi, procesul comunicării pare să se degradeze din ce în ce. Deseori, la apelurile telefonice răspunsul este dat printr-un mesaj automat al robotului. E-mailurile generează şi ele răspunsuri automate sau, şi mai rău, degenerează în mesaje „forward“ trimise în masă. Telefoanele mobile fac posibil să ţii legătura oriunde s-ar întâmpla să călătoreşti… dacă ai acoperire. Da, comunicarea poate fi dificilă.

Gândiţi-vă la colegii voştri de liceu sau de facultate cărora le-aţi promis că veţi ţine legătura. Unde sunt ei astăzi? Când mai auziţi de ei? Poate vă trimiteţi reciproc felicitări de Crăciun, însă asta nu prea consolidează o relaţie, nu-i aşa? Când vine vorba despre păstrarea şi dezvoltarea relaţiilor indiferent de timpul scurs sau de distanţa care desparte, bunele noastre intenţii rareori reuşesc să depăşească obstacolele. E uşor să-i pierzi cuiva urma, chiar dacă ţii cu adevărat la el. Dumnezeu ştie lucrul acesta. De aceea ne-a dat multe căi prin care să putem ţine legătura cu El – şi asta fără să dăm vreodată peste mesageria vocală electronică impersonală. El este întotdeauna disponibil pentru noi.

Nu că ne-am aminti întotdeauna de asta… Şi vechiul Israel a ajuns renumit pentru că uita mereu. Până şi unele din cele mai îndrăgite personaje din Biblie au avut de furcă în ceea ce priveşte ţinerea de minte. Solomon, fiul lui David, cel mai înţelept împărat care a domnit vreodată peste Israel, ar fi trebuit să aibă capacitatea mintală de a nu uita nicicând că Dumnezeu îi este permanent alături. La urma urmelor, chiar el Îi ceruse lui Dumnezeu să-i dea înţelepciune.

Când El i S-a arătat în vis, întrebându-l ce ar vrea să-i dea, Solomon I-a răspuns: „Acum Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David; şi eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat. Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulţimii lui. Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr!“ (1 Împăraţi 3:7-9)

Şi fără întârziere I s-a dat ceea ce ceruse. Noi îl ştim pe Solomon drept cel mai mare împărat care a trăit vreodată. Dar chiar şi el a pierdut legătura cu Dumnezeu. O, nu s-a întâmplat brusc. N-a fost la mijloc nici un eveniment major, catastrofal, care să fi zguduit zidul credinţei împăratului făcându-l să se prăbuşească. Nu, ci acesta a fost măcinat piatră după piatră, strat după strat, până când într-o zi Solomon s-a trezit că slujea altor dumnezei. „Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezeu; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David… Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului, şi n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David.“ (1 Împăraţi 11:4, 6)

Este uimitor să te gândeşti că un copil care a crescut în biserică, cu un tată care era un om „după inima lui Dumnezeu“, a putut să ajungă la bătrâneţe la concluzia că a aparţine 100% Domnului nu merita efortul. Cred că aceasta arată că de fapt nu contează cât de deştept te crezi sau cine sunt părinţii tăi, căci tot poţi renunţa la relaţia ta cu Dumnezeu, întrerupând orice legătură cu El. Dumnezeu ne dă această libertate de alegere. Este foarte important să fim atenţi să-L alegem întotdeauna pe Dumnezeu şi să întreţinem zi de zi relaţia noastră cu El.

Neascultarea lui Solomon a generat un lanţ îngrozitor de evenimente. Vrăjmaşii au venit să-l hărţuiască pe împărat, încercând să dezbine ţara. Chiar şi căpeteniile împăratului s-au întors împotriva lui (1 Împăraţi 11:14-41). Solomon a murit, iar împărăţia, aflată într-o stare de plâns, a trecut în mâinile fiului său, Roboam. Acesta şi următoarele generaţii de împăraţi au fost, în general, foarte răi. Şi, dintre toţi, cel mai rău a fost Ahab. 1 Împăraţi 16:33 spune că Ahab „a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel.“

Împăraţii şi poporul, care le călca pe urme, I-au întors treptat spatele lui Dumnezeu. Au ascultat de toate dorinţele inimii lor. Sună familiar? Citiţi titlurile din orice ziar şi veţi vedea aceeaşi goană nebună spre distrugere. Uneori, este un proces lent şi subtil: Satana ciobeşte o bucăţică din zid, apoi provoacă o crăpătură, apoi face să cadă o piatră şi, înainte să ne dăm seama, zidurile credinţei noastre ajung să se prăbuşească la pământ. Alteori, Satana foloseşte dinamită – şi aruncă în aer bucăţi întregi din zid. Copii care mor din cauza războaielor politice şi civile, prieteni care se îmbolnăvesc de cancer, copii care-şi împuşcă profesorii şi colegii la şcoală. Explozii, explozii, explozii. Credinţa deja slăbită se spulberă.

Nu există prea multe arme eficiente împotriva unei astfel de forţe ce trage cu putere în jos. Însă, pe de altă parte, nici n-avem nevoie de prea mult. O singură armă bună împotriva lui Satana e de ajuns. Ellen White spune: „Ideea că rugăciunea nu este importantă este unul din mijloacele cele mai eficiente ale lui Satana de a ruina sufletele. Rugăciunea înseamnă comuniune cu Dumnezeu, Izvorul înţelepciunii, Sursa puterii, păcii şi fericirii.“ (Călăuza copilului, pag. 518 în original)

O singură persoană, dacă e într-adevăr consacrată lui Dumnezeu şi puternică în rugăciune, poate face schimbări uriaşe. În cazul acesta, omul consacrat lui Dumnezeu a fost Ilie. Era bolnav şi obosise să tot fugă de diabolicul împărat Ahab şi de soţia acestuia, la fel de rea ca el, Izabela, care îi omorâse pe profeţii Domnului doar aşa, ca distracţie. În 1 Împăraţi 18, începe o luptă în care va învinge numai rugăciunea cea mai bună.

Lucrurile nu mergeau bine în ţara lui Israel. Locuitorii erau înfometaţi din cauza pedepsei abătute asupra lor sub forma secetei. Dumnezeu oprise ploaia pentru a atrage atenţia tuturor către neascultarea lor. El dorea ca ei să-şi dea seama că aveau nevoie să se întoarcă la El cu inima pocăită. Dumnezeu arăta uscăciunea şi goliciunea inimii lor prin seceta pe care nimeni n-o putea ignora.

Foametea ajunsese atât de gravă, încât conducătorii ţării au început să cutreiere ţara, căutând câte un petic de iarbă pe dealurile uscate pentru a-şi hrăni animalele, în încercarea de a-şi păstra în viaţă ultimii cai şi catâri. În ţară, tensiunea dura deja de ani de zile, iar conflictul dintre Dumnezeu şi naţiunea păcătoasă stătea să izbucnească. Dumnezeu i-a spus lui Ilie să se ducă la împăratul cel rău, Ahab, şi să-i spună că păcatul din ţara lor trebuia să înceteze. Era un ultimatum pentru poporul belstemat al lui Israel, ca fie să se întoarcă la Dumnezeu, fie să moară.

Ar fi fost foarte posibil ca Ahab să-l ucidă pe Ilie, dar, prin harul lui Dumnezeu, profetului i s-a acordat o audienţă la împăratul ucigaş. Ilie a propus un fel de întrecere de rugăciuni între singurul nostru Dumnezeu adevărat şi Baal, idolul căruia i se închina poporul. Împăratul Ahab a organizat pe Muntele Carmel demonstraţia de putere spirituală. Trebuia să fie o răfuială între dumnezei. Cei doi dumnezei aveau să aibă fiecare şansa de a răspunde şi a-şi dovedi autoritatea. Poporul urmărea fascinat scena.

Pe când le privea chipurile, Ilie a fost copleşit de tristeţe. În faţa lui se aflau nişte oameni muribunzi. Oameni care-i pierduseră pe cei dragi. Care suferiseră nespus din cauza secetei pe care singuri şi-o aduseseră asupra lor. Cu glas îndurerat, el a strigat: „Până când vreţi să şchiopătaţi de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după el; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal!“ (1 Împăraţi 18:21) Dar oamenii au rămas tăcuţi. Nu erau siguri în cine să se încreadă. Marea lor întunecime spirituală îi orbise în cele din urmă. Acum numai Dumnezeu îi mai putea ajuta să vadă.

Poate că în ziua aceea se aflau în mulţime şi oameni care nu se considerau nici de partea lui Baal, nici împotriva lui Dumnezeu. Unii îşi închipuie că, dacă nu iau partea nimănui, rămân neutri. În felul acesta, se aşteaptă să fie asiguraţi din toate părţile, fără să trebuiască să sufere ruşinea de a fi ales un dumnezeu greşit. Dar nu aşa merg lucrurile. Nehotărârea e totuna cu respingerea lui Dumnezeu. Nu există o cale de mijloc pe care s-o alegi. Fie mergi pe drum, fie ajungi în şanţ.

Când ne predăm inima lui Dumnezeu, trebuie să I-o predăm în întregime. Nu putem păstra o părticică din ea. Dumnezeu spune în Apocalipsa 3:15, 16: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.“

Societatea se îndreaptă vertiginos în jos, iar noi trebuie să fim ca nişte stânci neclintite care să împiedice torentul de păcat şi blasfemie împotriva lui Dumnezeu să inunde totul în calea lui. Baal nu reprezenta singura religie din Israel fără Dumnezeul adevărat, la fel cum şi noi vedem astăzi cum ies la iveală tot felul de religii păgâne. Dar orice religie care nu-L recunoaşte pe Dumnezeu ca Domn e la fel de lipsită de sens ca închinarea pe timp de secetă la un fals dumnezeu al ploii.

Rămâneţi de partea lui Dumnezeu şi a principiilor Sale, fiţi neclintiţi în convingerile voastre, în loc să vă lăsaţi măturaţi de curent. Dumnezeu sau un idol – care contează mai mult pentru voi? Vă veţi închina lui Baal (sau programelor TV, sau unui star rock, sau Internetului) sau lui Dumnezeu?

Ilie a propus ca el să se roage lui Dumnezeu, iar cei 450 de profeţi ai lui Ahab să se roage lui Baal, pentru a-i provoca pe cei doi să trimită foc din cer. „Şi Ilie a zis poporului: «Eu singur am rămas din proorocii Domnului, pe când prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celălalt junc şi-l voi pune pe lemne fără să pun foc. Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu.» Şi tot poporul a răspuns şi a zis «Bine!».“ (1 Împăraţi 18:22-24)

Ilie a încercat să li se adreseze acestor oameni de pe o poziţie de egalitate. A căutat să le acorde toate avantajele posibile; şansele erau de 1 la 450. Baal era cunoscut drept unul din zeii „stăpâni“ peste vreme, aşa că focul ar fi trebuit să facă parte din arsenalul lui. Desigur, se presupunea că tot Baal era responsabil şi pentru binecuvântarea ploii, ceea ce ar fi putut da de  gândit poporului răzvrătit şi muritor de foame – cum de se „bucurau“, atunci, de seceta care dura de trei ani de zile!

De dimineaţă devreme şi până la amiază, profeţii lui Baal s-au rugat zgomotos ca focul să cadă din cer asupra jertfei. Erau aşa de dornici ca dumnezeul lor fals să le răspundă, încât pentru a-i atrage atenţia lui Baal au recurs la auto-mutilare (1 Împăraţi 18:28).

În cele din urmă, a venit şi rândul lui Ilie. El a poruncit ca jertfa lui să fie înconjurată de un şanţ adânc. Apoi, au turnat atâta apă peste animalul jertfit, încât s-a umplut şi şanţul. Ilie a început să înalţe o rugăciune simplă către un Dumnezeu uimitor.

„«Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Israel! Fă să se ştie astăzi că Tu eşti Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul tău şi că toate aceste lucruri le-am făcut după porunca ta. Ascultă-mă, Doamne, ascultă-mă, pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eşti adevăratul Dumnezeu, şi să le întorci astfel inima spre bine!» Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul şi a supt şi apa care era în şanţ. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ şi au zis: «Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu»“ (1 Împăraţi 18:36-39)

Oamenii au fost mişcaţi spre credinţă şi pocăinţă şi s-au descotorosit de toţi profeţii lui Baal, până la ultimul. Curând după aceea, peste pământul scorojit a căzut o ploaie îmbelşugată, vindecătoare. Israel, secătuit şi suferind, a fost udat spiritual şi fizic. Din pustiu a răsărit o viaţă nouă. Şi pentru noi poate fi la fel, dacă alegem să slujim singurului Dumnezeu adevărat.

Aşadar, vă pun această întrebare. Pe cine alegeţi astăzi? Pentru că facem o alegere clipă de clipă. Alegem la fiecare hotărâre pe care o luăm. Fiecare faptă este o alegere pentru sau împotriva lui Dumnezeu. Uneori lucrul acesta este evident, dar nu întotdeauna.

E mai uşor să ne urmăm propriul interes când Dumnezeu ne cere să-L urmăm pe al Său. E mai uşor să ne încărcăm agenda, când Dumnezeu ne cere să-L lăsăm pe El să ne conducă. E mai uşor să facem rugăciuni rapide, de rutină, lipsite de sens, decât să ne deschidem şi să vorbim cu adevărat cu Dumnezeu. Singura cale de a schimba această situaţie este de a schimba relaţia noastră cu El. Israel se tot dădea înapoi pentru că nu avea o relaţie de consacrare deplină faţă de Dumnezeu. Poporul dorea să meargă pe drumul ales chiar de ei, să facă ce voiau ei. Voi ce fel de relaţie aveţi cu Dumnezeu? Sunteţi gata să vă predaţi, să vă predaţi cu adevărat, lui Dumnezeu în această clipă? Sunteţi dispuşi să-i daţi Lui toată viaţa voastră, şi nu doar o parte din ea? Deseori suntem vinovaţi pentru că Îi dăm lui Dumnezeu numai „partea noastră religioasă“. Adică partea care se duce la biserică, participă la proiecte misionare, cântă în cor şi face plimbări în natură în Sabat. Restul, părţile în care spunem că „vrem să fim noi înşine“ şi să facem ceea ce vrem – ei bine, părţile astea le ţinem pentru noi. Problema constă în faptul că nu ne putem compartimenta viaţa astfel ca Dumnezeu să fie în „partea religioasă“, iar noi să păstrăm „partea lumească“. Dumnezeu ne vrea în întregime. E un contract de tipul „totul sau nimic“. Fie Îi dăm lui inima noastră întreagă, fie o păstrăm. Aşa de simplu este. Şi tot aşa de dificil. Şi tot aşa de mare binecuvântarea.

Aceasta, întrucât marele paradox al creştinismului este că renunţând la tot – toate interesele, toată inima, toată viaţa noastră – primim în schimb libertatea deplină. Nu mai suntem robii mijloacelor pe care le foloseşte Satana ca să ne ţină în lanţurile păcatului. Isus are cheia – şi e bucuros să ne dezlege lanţurile şi să ne elibereze. Acum, la sfârşitul istoriei pământului, nu a mai rămas prea mult timp ca să ne înşelăm singuri, rătăcind pe drumul spre cer fără să ne uităm de fapt pe unde mergem, alunecând şi împleticindu-ne de pe drum în şanţ şi tot aşa.

Ellen White ne spune: „Solia lui Dumnezeu pentru locuitorii de astăzi ai pământului este «Şi voi fiţi gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi».“ (Matei 24:44) Situaţia predominantă în societate, şi mai ales în marile oraşe ale naţiunii, vesteşte cu glas de tunet că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu şi că sfârşitul tuturor lucrurilor pământeşti este aproape. Ne aflăm pe pragul celei mai mari crize a tuturor veacurilor. Judecăţile lui Dumnezeu se vor desfăşura într-o rapidă succesiune – focul, inundaţiile, cutremurele, războaiele şi vărsarea de sânge. Noi nu trebuie să fim luaţi prin surprindere în vremurile acestea de evenimentele măreţe şi decisive; căci îngerul îndurării nu mai poate rămâne prea mult pentru a-i apăra pe cei nepocăiţi.“ (Profeţi şi regi, pag. 278 în original)

Ceasul ticăie. Dumnezeul nostru uimitor ne aşteaptă să luăm o hotărâre. Dacă va fi nevoie, el va trimite foc din cer, în inima noastră. Ne va scutura şi ne va trezi, la fel cum a făcut cu vechiul Israel. Însă în cele din urmă va trebui să luăm o hotărâre. Îl vom alege noi pe Dumnezeu? Sau pe Satana? Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi.

 

 

 

CITIŢI

            1 Împăraţi 18

 

STUDIAŢI

            Este evident că profeţii lui Baal erau înarmaţi, pentru că şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu suliţele. Au fost foarte violenţi. Vă puteţi imagina cum ar fi fost să vă aflaţi în mijlocul unei uriaşe mulţimi de 450 de oameni, care să se bucure de sprijinul conducerii ţării pentru toate faptele lor?

V-ar fi înspăimântat înfăţişarea teribilă a profeţilor lui Baal? V-aţi fi temut pentru siguranţa voastră în timpul întrecerii?

V-aţi simţit vreodată intimidaţi de majoritate, în societatea în care trăim?

 

GÂNDIŢI-VĂ

            Dacă aţi fi fost în ziua aceea spectatori în mulţimea de pe muntele Carmel, credeţi că v-aţi fi întrebat în taină dacă Dumnezeu va face într-adevăr ca jertfa lui Ilie să fie mistuită de foc?

            V-aţi fi rugat toată dimineaţa aceea pentru succesul lui Ilie?

 

DISCUTAŢI

            În ce ocazii s-a întâmplat să rămânem tăcuţi şi pasivi în privinţa celor ce se întâmplă în societatea noastră?

 

ACŢIONAŢI

            Cum să ne dedicăm susţinerii Evangheliei şi rugăciunii pentru poporul nostru? Concepeţi un plan de acţiune.

Vizitati Biserica Adventista din Ploiesti Ploiesti    Vizitati Biserica Adventista din Ploiesti Intercer  Vizitati Biserica Adventista din Ploiesti Toronto  Vizitati Biserica Adventista din Ploiesti AZS-Romania  Vizitati Biserica Adventista din Ploiesti UNIUNEA ROMANA

« Back =  Inapoi