DUMNEZEUL NOSTRU UIMITOR

marţi

UIMITORUL IEHOVA JIREH

Text biblic: Psalm 37:25

– Mamă, cineva ne-a furat cartofii!

– Da, Christof, ştiu, răspunse îngrijorată mama Kober. Mă tem că nu ne-au rămas destui ca să ne ajungă la iarnă.

– Şi atunci ce-o să facem?! întrebă Christof, simţind cum i se strângea stomacul de îngrijorare.

Pentru un băiat de unsprezece ani, cum era Christof, până şi gândul că nu va avea ce să mănânce era înspăimântător!

– Nu-ţi fă griji, fiule. Dumnezeu va purta de grijă, îl asigură mama.

Împreună, mama şi fiul ieşiră din pivniţa în care se afla grămada de cartofi, acum micşorată. Viaţa fusese grea de când armata rusă îl capturase în martie 1945 pe tata Kober, un medic german. Războiul se încheiase în sfârşit în mai 1945, dar tatăl nu fusese încă eliberat. Peste tot bântuia foametea. Armata rusă, care le ocupase ţara, pretindea cea mai mare parte a recoltelor, aşa că nu mai rămânea decât foarte puţin pentru poporul german. Familia Kober îşi socotise cu grijă cartofii ca să le ajungă peste iarnă.

Cu toate că puţinii bani pe care-i aveau erau aproape lipsiţi de valoare, mama se hotărâse să-I fie credincioasă lui Dumnezeu. Cu grijă, ea puse deoparte zecimea şi darul din suma sărăcăcioasă pe care o primea ca ajutor social. În fiecare zi, cerea împlinirea făgăduinţei din Maleahi 3:10: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare.“

Curând după ce a descoperit că rezerva de cartofi se micşorase, Christof află că un ţăran de prin apropiere fugise de armata rusă, lăsându-şi toată recolta de cartofi încă neadunată de pe câmp. Oricine voia se putea duce să-i adune. Când îi spuse mamei Kober ce aflase, ea hotărî să meargă imediat a doua zi.

Joi dimineaţa îi întâmpină o ploaie rece, dar mama şi Christof porniră fără şovăială spre câmpul cu cartofi, trăgând după ei un mic cărucior. Curând, lui Christof i se făcu frig, iar mama îl trimise acasă, dar ea mai rămase să adune cartofi. După ce strânse cât de mulţi putu, mama se întoarse acasă. A doua zi fu la fel de rece şi umed, dar mama se întoarse din nou cu o prietenă să mai sape după cartofi. Două zile întregi, cât au strâns cartofii, n-au mai văzut pe nimeni la câmp.

În Sabat, soarele strălucea vesel, iar razele lui încălzeau pământul. Era o zi perfectă pentru a mai săpa după cartofi, dar familia se duse la biserică. Nedumerită, mama Îl întrebă pe Dumnezeu de ce îngăduise aşa o vreme urâtă timp de două zile, în timp ce acum era aşa o zi frumoasă. Dacă vremea ar fi fost mai bună, ar fi putut aduna mult mai mulţi cartofi.

Ziua de duminică se arătă caldă şi însorită, aşa că mama şi Christof se îndreptară din nou spre câmpul cu cartofi. Nu apucară, însă, să sape decât scurt timp, când apăru un soldat rus.

– Ce credeţi că faceţi aici? îi întrebă el poruncitor. Câmpul a fost confiscat de armata rusă. Furaţi de la soldaţii noştri!

Mama încercă să-i explice că cineva îi spusese că oricine putea lua cartofii, dar soldatul nici nu vru să asculte.

– Rămâneţi pe loc! le ordonă el. Mă voi duce să-l aduc pe comandantul meu.

Urcându-se pe motocicletă, soldatul o porni apoi pe drum în jos.

De îndată ce dispăru din vedere, mama şi Christof lăsară cartofii şi plecară acasă, trăgând căruciorul după ei.

Dar nu apucară să ajungă prea departe, că soldatul se şi întoarse, cu comandantul în ataşul motocicletei. Trecură încet pe lângă Christof şi mama lui, se opriră, se întoarseră din drum şi se apropiară din nou de ei. Mama se ruga în tăcere pentru siguranţa ei şi a copilului. Aruncându-le încă o privire pătrunzătoare celor doi civili germani înspăimântaţi, soldaţii ruşi se îndepărtară apoi în viteză.

Pe drumul spre casă, mama Îi mulţumi lui Dumnezeu pentru ocrotire. „Şi-Ţi mulţumesc, Doamne, pentru vremea ploioasă de joi şi vineri, care i-a oprit pe soldaţi să iasă la câmp, astfel că noi am putut să strângem hrana de care aveam aşa de multă nevoie.“

Iar stomacul lui Christof se simţea acum şi el recunoscător…

* * *

Viaţa te poate nedumeri. Deseori ne întrebăm de ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple unele lucruri. Unii dintre noi suntem preocupaţi de cum o să ne putem plăti taxele pentru şcoală. Alţii se întreabă chiar ce vor mai mânca a doua zi. Uneori ne simţim fără speranţă.

Dar, pentru că suntem creştini, nu trebuie să disperăm, căci avem un Dumnezeu uimitor care ne iubeşte cu o dragoste uimitoare. Chiar dacă împrejurările par să ne fie nefavorabile şi orice speranţă pare pierdută, ne putem totuşi încrede în El. Dumnezeu ne aminteşte în Isaia 55:8, 9: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.“ Cu toate că nu putem întotdeauna înţelege de ce anume face ceea ce face, putem avea încredere în Dumnezeu şi putem fi convinşi că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.“ (Romani 8:28) David a văzut împlinindu-se acest adevăr. De aceea a putut el să afirme în cuvintele din textul biblic de astăzi: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.“ (Psalm 37:25)

De-a lungul vieţii sale, David a experimentat minunata grijă a lui Dumnezeu pentru el. Când era un băieţandru şi păzea oile, Dumnezeu i-a dat putere să ucidă un leu şi un urs care au atacat oile. Astfel, el a putut spune cu încredere pe când se pregătea să-l înfrunte pe uriaşul Goliat: „Domnul, care m-a izbăvit din gheara leului şi din laba ursului, mă va izbăvi şi din mâna acestui filistean.“ (1 Samuel 17:37)

Profetul Samuel l-a uns pe David ca împărat, dar multă vreme după aceea a părut foarte improbabil să fie astfel. David a trebuit să fugă de împăratul Saul care, invidios, hotărâse să-l omoare. Însă credinţa lui David n-a slăbit. Cu toate că a fost înconjurat de duşmani şi alungat de acasă, el încă mai putea spune: „Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima veselă, din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!“ (Psalm 13:5, 6)

Dumnezeu l-a răsplătit pe David pentru credinţa lui, iar, când în sfârşit a urcat pe tronul promis, noul împărat s-a rugat: „Cine sunt eu, Doamne Dumnezeule, şi ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde sunt? Şi încă atât este puţin înaintea Ta, Doamne Dumnezeule! Tu vorbeşti despre casa robului Tău şi în viitor. Şi binevoieşti să înveţi pe un om cu privire la aceste lucruri, Doamne Dumnezeule! Ce Ţi-ar putea spune David mai mult? Tu cunoşti pe robul Tău, Doamne Dumnezeule! După cuvântul Tău şi după inima Ta, Tu ai făcut toate aceste lucruri mari, ca să le descoperi robului Tău! Ce mare eşti Tu, Doamne Dumnezeule! Căci nimeni nu este ca Tine şi nu este alt Dumnezeu afară de Tine, după tot ce am auzit cu urechile noastre.“ (2 Samuel 7:18-22)

Dumnezeu a continuat să-l binecuvânteze pe David şi să-i împlinească nevoile de-a lungul vieţii. Privind în urmă, David spunea: „Domnul întăreşte paşii omului, când Îi place calea lui; dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână. Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea.“ (Psalm 37:23-26)

Şi Avraam a avut multe motive să-L laude pe Dumnezeu pentru minunata Lui purtare de grijă. Spunându-i-se să-şi lase căminul şi familia, Avraam „a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce.“ (Evrei 11:8) Iar Dumnezeu l-a binecuvântat pentru credinţa lui. Mai târziu, Avraam „a locuit la Beerşeba, în prosperitate şi onoare. Era foarte avut, iar domnitorii ţinutului îl cinsteau ca pe un prinţ puternic. Mii de oi şi de vite umpleau câmpurile din jurul taberei sale. De jur împrejur se aflau corturile sutelor lui de slujitori credincioşi. Fiul făgăduinţei a crescut alături de el. Părea că cerul încununase cu binecuvântarea sa o viaţă de sacrificiu, de aşteptare răbdătoare a împlinirii speranţei ce întârziase.“ (Patriarhi şi profeţi, pag. 147, 148 în original)

Însă pentru acest slujitor credincios mai rămânea de trecut un ultim test. „Pentru ca el să poată atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a mai supus unui test, cel mai serios care i s-a cerut vreodată omului. Într-o viziune de noapte, Avraam a fost îndrumat spre ţinutul Moria, pentru a-l aduce acolo ca jertfă de ardere de tot pe fiul său, pe un munte ce avea să-i fie arătat.“ (Patriarhi şi profeţi, pag. 147)

Părea o cerere imposibilă. Cum putea un Dumnezeu al dragostei, un Dumnezeu care poruncise „Să nu ucizi“, cum putea să-i ceară aşa ceva unui tată? Dar Avraam, care de multe ori stătuse de vorbă cu Dumnezeu timp de ceasuri întregi, I-a recunoscut glasul şi a pornit cu credincioşie să facă ce i se poruncise. În ultima clipă, pe când Avraam era gata să înfigă cuţitul în inima singurului său fiu, Dumnezeu i-a oprit mâna, spunând: „Ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.“ (Geneza 22:12). Cuţitul i-a căzut din mână şi, cu bucurie şi recunoştinţă, Avraam l-a strâns în braţe pe Isaac. Pe când se îmbrăţişau, Avraam a privit în sus şi a zărit un berbec, încurcat într-un tufiş. L-a luat şi l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său. Cu inima plină de recunoştinţă, Avraam a numit locul acela „Iehova Jireh“, care înseamnă „Domnul va purta de grijă“.

Dumnezeu a lucrat cu putere în viaţa lui David şi a lui Avraam, precum şi a multor altora din vremurile biblice – dar oare mai lucrează El şi astăzi? Mai este El un Dumnezeu al dragostei şi compasiunii, care „să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.“ (Filipeni 4:19) Putem noi spune şi astăzi cu încredere, aşa ca Avraam cel din vechime, „Iehova Jireh – Domnul va purta de grijă“?

Evrei 13:8: „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!“ Iar în Evrei 10:23 suntem îndemnaţi „să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa.“ Ne putem încrede în Tatăl nostru ceresc, chiar când situaţia pare fără speranţă, căci El Şi-a dovedit mereu şi mereu credincioşia.

În cartea sa, Over And Over Again, Ronald Alan Knott a adunat povestiri minunate despre uimitoarea purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul Său credincios. La pagina 44, Jamie E. Spence, misionar şi co-fondator şi director executiv al Misiunii Canvasback, ne spune istoria incredibilă a modului în care S-a îngrijit Dumnezeu de misiunea lor din Pacificul de Sud.

„Vasul medical al misiunii, Canvasback, era ancorat în laguna Likiep, iar medicii şi dentiştii lucrau pe ţărm într-o clădire micuţă cu acoperiş de tablă. La umbra arborilor de pâine aşteptau la coadă foarte mulţi copii şi părinţi îngrijoraţi. Printre ei se aflau copii epuizaţi de luni întregi de suferinţă din cauza unor abcese dentare. Se aflau copii cu infecţii auriculare, copii cu febră, copii cu tot felul de afecţiuni.

În calitate de căpitan, mă confruntam cu o decizie dificilă. Apa dulce din rezervoarele lui Canvasback aproape se terminase, iar filtrul de apă ni se stricase şi el. Fie că trăieşti în Arizona, fie în Atena, apa este preţioasă, dar în atolurile de coral din Pacific este o chestiune de viaţă şi de moarte. Apa de ploaie este adunată în rezervoare făcute din aripile unor vechi avioane de pe vremea celui de-al doilea război mondial şi în vechile rezervoare de benzină.

Spre seară, barca noastră cu motor i-a adus la bord pe medicii extenuaţi. Le-am spus care era decizia mea. În dimineaţa următoare trebuia să adunăm echipamentul medical al clinicii mobile, să ridicăm ancora şi să ne întoarcem la Majuro după apă.

Au protestat cu vehemenţă. «Pacienţii mai au nevoie de consultaţii, copii nu s-au vindecat încă. Cu siguranţă că Dumnezeu nu vrea să plecăm şi să-i lăsăm pe oamenii ăştia în suferinţă. Să îngenunchem şi să ne rugăm», mi-au spus.

Eu n-aveam aşa o credinţă, să cred că Dumnezeu va repara filtrul de apă, aşa că ne-am rugat pentru celălalt lucru imposibil: să plouă în sezonul secetos. În noaptea aceea s-a auzit un tunet rostogolindu-se peste ocean – şi a venit o ploaie torenţială care ne-a umplut rezervoarele. A doua zi, pe insulă, toate rezervoarele erau pline, iar copilaşii tuciurii îşi bălăceau picioarele goale prin băltoace. Cozile interminabile de pacienţi ai clinicii au început să se micşoreze. Părinţii se luptau din greu să-şi adăpostească de ploaie sub frunze uriaşe de taro copiii bolnavi.

O canoe de pe insulă a pornit spre vasul nostru. O delegaţie murată până la piele – conducătorii din Likiep – ne-au cerut cu respect să încetăm să ne mai rugăm pentru ploaie.

Probabil că Dumnezeu voia să-Şi arate simţul umorului, căci ploaia se opri la fel de rapid cum şi începuse.“

În Divina vindecare, pagina 480 în original, Ellen White ne spune: „Mulţi care pretind că-L urmează pe Hristos au inima plină de nelinişte şi tulburare, pentru că le este frică să-şi încredinţeze soarta lui Dumnezeu. Ei nu I se predau Lui cu totul, căci se tem de consecinţele pe care le-ar putea implica o asemenea predare deplină. Dar ei nu vor putea găsi pacea până nu vor accepta această predare.“

Uimitorul Iehova Jireh doreşte fierbinte să ne umple cu pacea Sa. Când ne confruntăm cu îndoiala şi descurajarea, El vrea ca noi să putem spune ca David: „Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înlăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.“ (Psalm 42:5) Însă nu putem avea această pace decât dacă învăţăm să ne încredem în El – şi nu putem învăţa să ne încredem în El decât dacă ajungem să-L cunoaştem prin studiu biblic şi rugăciune regulată. Aceasta este partea noastră. Restul depinde de El.

„Tatăl nostru ceresc are mii de căi în care să ne poarte de grijă, căi despre care noi nu ştim nimic. Aceia care acceptă principiul de a pune pe primul loc slujirea lui Dumnezeu vor vedea cum se spulberă confuzia şi vor găsi în faţa lor o cărare clară… Dumnezeu are mijloace pentru îndepărtarea oricărei greutăţi… El veghează asupra copiilor Săi cu o dragoste ce nu poate fi măsurată şi veşnică. În cele mai întunecate zile, când lucrurile par fără ieşire, aveţi credinţă în Dumnezeu.“ (Divina vindecare, pag. 481, 482)

Alegeţi astăzi să vă încredeţi în Dumnezeu. Alegeţi să aduceţi toate neliniştile, toate durerile şi toată vina voastră la picioarele lui Isus. Alegeţi să-L lăsaţi pe El să aibă controlul deplin asupra vieţii voastre şi veţi fi uimiţi de lucrurile pe care le va face pentru voi. David s-a încrezut în El, Avraam s-a încrezut în El – şi şi voi vă puteţi încrede în El, căci El este şi va fi întotdeauna uimitorul Iehova Jireh, Dumnezeul care poartă de grijă.

CITIŢI

            Psalm 37:25

STUDIAŢI

În afară de împlinirea nevoilor noastre fizice, cum altfel ne mai poartă de grijă Dumnezeu?

GÂNDIŢI-VĂ

            De ce ne este atât de greu uneori să ne încredem în Dumnezeu?

DISCUTAŢI

            Împărtăşiţi o situaţie în care Dumnezeu v-a împlinit nevoile.

ACŢIONAŢI

            Împărtăşiţi făgăduinţa voastră biblică preferată, referitoare la grija lui Dumnezeu faţă de poporul Său. De ce înseamnă atât de mult pentru fiecare din voi făgăduinţa respectivă?

Ploiesti     Intercer  Toronto  AZS-Romania  UNIUNEA ROMANA

« Back =  Inapoi