DUMNEZEUL NOSTRU UIMITOR

luni

TATĂL NOSTRU UIMITOR

Text biblic: Romani 8:15, 16

Vă mai amintiţi cât de grozavi vi se părea că sunteţi pe vremea când mergeaţi la grădiniţă? Ştiaţi că puteaţi alerga iute ca vântul, că vă puteaţi căţăra în copaci ca o maimuţă, că puteaţi arunca mingea mai departe decât oricine – poate cu excepţia celor din clasa întâi. Aşa că ţinta voastră a devenit să creşteţi. Aţi crescut aşa de repede, încât câteodată, seara la culcare, păreaţi să fiţi deja mai înalţi cu două degete decât fuseserăţi de dimineaţă. Dar tot vi se părea că merge prea încet şi o să dureze o veşnicie. Iar motivul pentru care nu voiaţi deloc să mai aşteptaţi era că, atunci când aveaţi să fiţi în sfârşit mari, voi aveaţi să fiţi cei mai buni într-un domeniu sau altul.

Încă mai poate să pară că pentru a creşte e nevoie de multă vreme. Chiar după ce ne maturizăm fizic pe deplin, continuăm să creştem spiritual. În Evrei 5, ni se adresează provocarea de a continua să urmărim creşterea noastră spirituală. Versetele 13, 14: „Oricine nu se hrăneşte decât cu lapte nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul.

Dar nu putem mânca nici orice hrană „tare“, veche, aşteptându-ne să excelăm. La fel cum un atlet n-ar putea trăi cu un regim constituit numai din batoane Twix şi snacks-uri, nici noi nu putem trăi cu hrană spirituală lipsită de valoare nutritivă, dar aşteptându-ne să creştem şi să devenim nişte creştini puternici şi sănătoşi. Epistola lui Pavel către Timotei spune: „Cine luptă la jocuri nu este încununat, dacă nu s-a luptat după rânduieli. Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă rodurile. Înţelege ce-ţi spun; Domnul îţi va da pricepere în toate lucrurile.“ (2 Timotei 2:5-7)

Dumnezeu este drept, aşa că nu S-ar supăra pe noi dacă am vrea să ne continuăm viaţa spirituală rămânând totuşi nişte bebeluşi, nu-i aşa? Nu vă înşelaţi singuri. Dumnezeu nu va tolera stagnarea, retardarea spirituală, îngăduindu-vă să învăţaţi un pic din adevăr şi apoi să refuzaţi să vă asumaţi responsabilitatea. De fapt, El compară această atitudine iresponsabilă cu răstignirea Fiului Său pentru a doua oară! Evrei 6:6 spune că dacă „totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit“. Versetul 12 exprimă clar o mustrare, ca noi să continuăm să creştem: „să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele.“

În Împărăţie nu e loc pentru leneşi – iar noi trebuie să căutăm permanent să-L cunoaştem şi mai bine pe Dumnezeu şi să-L ascultăm şi mai mult. Coloseni 3:2, în versiunea The Message: „Nu umblaţi târşâindu-vă picioarele, cu ochii în pământ, preocupaţi numai de ce vedeţi chiar în faţa ochilor. Priviţi în sus şi fiţi atenţi la ce se întâmplă în jurul lui Hristos – acolo se desfăşoară cu adevărat acţiunea. Priviţi lucrurile din perspectiva Sa.“ Versiunea Cornilescu: „Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.“ Trebuie să rămânem treji şi să ne trăim viaţa având o ţintă. Dumnezeu este întotdeauna activ în noi. 2 Corinteni 4:16 în versiunea The Message: „Chiar dacă în exterior adeseori lucrurile par să se prăbuşească în jur, în interior, unde Dumnezeu creează viaţă nouă, nici o zi nu trece fără să ni se descopere harul Său“. Versiunea Cornilescu:  „De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru dinafară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi.“

Uneori, ceea ce face Dumnezeu în viaţa noastră seamănă suspect de mult cu disciplina. De fapt, chiar este disciplină. Suntem nişte copilaşi, din punct de vedere spiritual, ca orice copilaş de 2 ani. Acesta e curios şi, ca oricare alt copilaş de vârsta lui, are o foarte mare mobilitate. Pe părinţii lui îi surprinde să vadă cu ce viteză se poate deplasa – numai ca să dea de bucluc. Mama lui oboseşte de cât de mult trebuie să-l păzească toată ziua, dar asta este situaţia. Cea mai recentă ispravă a copilaşului este să deschidă uşa de la cuptor şi să încerce s-o folosească drept treaptă.

Ori de câte ori face asta, mama sare de la treaba ei şi aleargă disperată la cuptor, să-şi smulgă copilul de pe „treapta“ pe care el a „construit-o“, înşfăcându-l înainte ca întreg aragazul să se dezechilibreze şi cadă peste micuţul neastâmpărat. Mama corectează purtarea greşită a copilului. Lui nu-i place defel să fie disciplinat, însă asta n-are importanţă. Mama îl iubeşte îndeajuns de mult ca să nu-i îngăduie să se lanseze în jocuri periculoase.

La fel ca acest copilaş, şi noi facem uneori lucruri care nu sunt spre binele nostru veşnic. Dar putem fi siguri că Dumnezeu, Tatăl nostru, ne iubeşte. Aceasta înseamnă că, la fel ca şi copilaşul, vom fi disciplinaţi din când în când în umblarea noastră creştină. El ne iubeşte îndeajuns ca să ne spună „Nu“ în privinţa lucrurilor care ne-ar face rău şi este dispus să-Şi asume riscul să ne supărăm pe El pentru o vreme, atunci când ne arată cum să trăim mai bine. Aşa este dragostea adevărată.

Evrei 12:7-11 în versiunea The Message: „ Dumnezeu vă educă; de aceea nu trebuie să renunţaţi niciodată. El vă tratează ca pe nişte copii iubiţi. Necazul în care vă aflaţi nu este o pedeapsă; este instruire, o experienţă normală pentru orice copil. Numai nişte părinţi iresponsabili îşi lasă copiii să-şi poarte singuri de grijă. Aţi prefera un astfel de Dumnezeu? Îi respectăm pe părinţii noştri pentru că ne-au educat şi nu ne-au răsfăţat, aşa că de ce să nu acceptăm educaţia pe care ne-o dă Dumnezeu ca să putem trăi cu adevărat? Când eram copii, părinţii noştri au făcut ce li s-a părut lor cel mai bine. Cu toate acestea, Dumnezeu face ce este într-adevăr cel mai bine pentru noi, educându-ne ca să trăim cea mai bună viaţă. Pe moment, disciplina nu e prea plăcută. Pare întotdeauna să aducă suferinţă. Mai târziu, desigur, se vede din plin că a meritat, căci numai cei bine educaţi ajung să aibă o relaţie matură cu Dumnezeu.“ Versiunea Cornilescu: „Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar, dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei roada dătătoare de pace a neprihănirii.“

Părinţii iubitori îşi disciplinează copiii. Dumnezeu, care ne iubeşte, ne disciplinează şi El. Noi avem o alternativă când ni se administrează disciplina. O putem accepta şi ne putem schimba modul de viaţă. Sau Îi putem întoarce spatele lui Dumnezeu. Alegerea ne aparţine. Biblia ne spune cum să reacţionăm la disciplinare. De fapt, Iov merge până acolo încât să spună că trebuie să fim fericiţi când ne disciplinează Dumnezeu. „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic. El face rana şi tot El o leagă; El răneşte şi mâna Lui tămăduieşte.“ (Iov 5:17, 18)

De multe ori, înainte de a-şi pedepsi fizic copilul, părinţii spun: „Pe mine o să mă doară mai mult decât pe tine“. Orice copil care a auzit aceste cuvinte se gândeşte: „Mda, cum să nu! Nu pe tine o să te usture pielea…“. Pe de altă parte, orice părinte obligat să-şi pedepsească copilul vă poate spune că este un adevărat chin s-o facă. De ce? Pentru că, atunci când ai un copil, e ca şi cum ţi-ai smulge inima din piept şi ai lăsa-o să umble singură de colo-colo. Da, chiar inima ta se află acum în faţa ta! Pentru tine, nu mai există nimic mai important. Aşa că să trebuiască să-i provoci suferinţă ca s-o protejezi – ei bine, iată un lucru cumplit de greu.

Vedeţi, disciplina şi pedeapsa sunt lucruri diferite. Când căţelul tău îşi face nevoile pe podeaua dormitorului şi-l plesneşti cu un ziar făcut sul – asta este pedeapsă. Când îi aplici o palmă unui copil care mereu şi mereu aleargă drept în mijlocul străzii în calea maşinilor, ca să înceteze să mai facă astfel – asta este disciplină. Pedeapsa provine din mânie şi nu are nici un rezultat. Disciplina provine din dragoste şi caută să corecteze un comportament care, în cele din urmă, va face rău.

Noi suntem inima lui Dumnezeu, lumina ochilor Lui. El vrea să ne protejeze, dar când noi îl urmăm de bună voie pe Satana, respingem protecţia lui Dumnezeu şi facem din Satana „tatăl“ nostru.

Ellen White ne spune: „Hristos a continuat: «Eu vorbesc din cele ce Mi-a arătat Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi văzut la tatăl vostru». Prin aceste cuvinte sunt clar descrise două categorii – copiii luminii, care ascultă de adevăr, şi copiii întunericului, care resping adevărul.“ (manuscris 136, 1899)

Ca fiinţe omeneşti, semănăm zi de zi tot mai mult cu idealul ce ne modelează gândurile. Matei 6:24: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va iubi pe unul şi va urî pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt.“ Zi după zi, fie ne dezvoltăm relaţia personală cu Dumnezeu, urmându-L din ce în ce mai îndeaproape, fie ne împietrim din ce în ce faţă de El. În fiecare clipă, putem face un pas spre a primi dragostea lui Dumnezeu în inima noastră sau putem involua, devenind tot mai mult o persoană meschină, absorbită de sine.

Satana ar fi trebuit să lucreze la biroul de relaţii publice. El a avut foarte mult succes în încercarea de a ne face să credem că Dumnezeu nu face altceva decât să ne urmărească, stând sus în cer cu un telescop aţintit asupra noastră, ca să ne poată dibui de îndată ce o zbârcim. O mulţime dintre noi într-adevăr credem asta. Nu-L vedem pe Dumnezeu ca pe Tatăl ceresc iubitor. Poate că propriul nostru tată de aici, de pe pământ, nu este iubitor, aşa că nici măcar nu avem un model. E uşor să credem minciunile lui Satana şi să ne fie frică de Dumnezeu.

Dumnezeu nu vrea ca noi să ne temem de El. Unul din motivele pentru care Isus a venit printre noi, a mâncat aceeaşi mâncare şi a mers pe aceleaşi drumuri prăfuite, mereu în mijlocul oamenilor, a fost ca noi să-L putem vedea pe Dumnezeu. Oamenilor nu le era frică de Isus. Copilaşii se îngrămădeau lângă El. Copilaşii niciodată nici măcar nu se apropie de cineva înspăimântător sau mânios sau răutăcios. Ci întotdeauna sunt atraşi de mămica sau tăticul care se amestecă printre ei şi se joacă cu ei. Întotdeauna există unul sau doi părinţi care nu se mulţumesc numai să-şi supravegheze copilul de la fereastra de la bucătărie sau mai aruncându-i câte o privire pe deasupra ziarului. Aceştia chiar se duc şi ei acolo, afară, şi se prind în joc. Aceştia sunt cei mai populari părinţi – cei mai cunoscuţi şi cei mai îndrăgiţi – pentru că se implică şi participă. Sunt de-a dreptul grozavi!

La fel a fost şi Isus. A participat. Copiii o ştiau şi le plăcea tare mult să stea lângă El. El îi lăsa să I se urce în braţe. Iar a te afla lângă El era totuna cu a te afla lângă Dumnezeu. Isus a spus: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.“ (Ioan 14:9)

Trebuie să ne amintim lucrul acesta atunci când Satana încearcă să ne convingă să credem ideile lui despre Dumnezeu. În loc să fim ca nişte „iepuri fricoşi“, trebuie să avem îndrăzneală şi să nu ne temem nici un pic. Marcela şi familia ei pot foarte bine să stea cu toţii pe veranda casei, la numai câţiva metri de rondul de flori – doar ca să vadă un iepuraş retezând curajos o floare după alta. Aşa mititel cum este, deja le-a făcut o pagubă serioasă în grădină. Marcela se hotărăşte să-i declare război iepuraşului şi stropeşte solul straturilor de flori cu esenţă de usturoi, căci reclama de la magazinul de specialitate promitea că acesta va alunga orice animal sălbatic. Da' probabil că iepuraşul ăsta nu e de prin părţile locului. Nu de alta, dar îi place la nebunie salata de flori cu o puternică aromă de usturoi…

Atunci Marcela încearcă să stropească plantele cu alte substanţe care să alunge „prădătorii“. Produsul miroase aşa de urât, încât cu siguranţă l-ar goni şi pe cel mai încăpăţânat iepuraş. Dar iepuraşul nostru continuă să roadă iarba şi florile arse de substanţele chimice. Probabil consideră „iarba neagră picantă“ o schimbare binevenită în dieta lui. Nimic nu l-a descurajat câtuşi de puţin. O întreagă grădină este acum ofilită şi lipsită de culoarea florilor, numai şi numai din cauza unui urecheat perseverent.

Dumnezeu este Tatăl nostru şi ne iubeşte, cu mult mai mult decât îl iubeşte pe iepuraş. El vrea să ne întoarcem în grădina din care au plecat Adam şi Eva din pricina păcatului lor – vrea să reintrăm în comuniune spirituală cu El. Dacă iepuraşului i-ar fi fost frică de oameni, aşa cum vrea Satana să ne fie nouă frică de Dumnezeu, ar fi murit de foame. Însă el a intrat cu îndrăzneală în grădină, ronţăind minunatele petunii cu aromă de usturoi. Dumnezeu îi poartă de grijă, iar el nu se îngrijorează ce-o să mai mănânce data viitoare, indiferent ce mai toarnă Marcela prin grădină ca să-l oprească. În fiecare zi, Dumnezeu ne oferă un adăpost sigur, când lumea aceasta caută să ne stingă lumina şi încearcă să ne fure sufletul, ca pradă pentru vrăjmaş.

Noi singuri ne distrugem grădina, făcând răul. Când păcătuim, suntem arşi de substanţele toxice cu care ne-am stropit singuri, în loc să bem apa vieţii. Dacă nu rămânem înrădăcinaţi în Domnul, ne ofilim. Când Soarele binefăcător nu mai străluceşte pe cerul nostru, din cauza zidului înalt pe care noi înşine îl clădim în jurul grădinii, ne speriem. Remediul pentru orice lucru de care vă temeţi în viaţă este aşa de simplu. Şi garantat că va da rezultate mai bune decât tot felul de esenţe şi amestecuri. Smulgeţi buruiana dăunătoare care se întinde din ce în ce – buruiana fricii – şi răsădiţi în inima voastră Cuvântul lui Dumnezeu. „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.“ (2 Timotei 1:7)

Când Îl evităm pe Dumnezeu şi nu avem o relaţie adevărată cu El, este numai din cauza fricii şi îndoielii. O fi El cu adevărat aşa cum spune că este? Oare poate să facă vreo schimbare în viaţa mea? Conduce El cu adevărat lucrurile? Poate oare să-mi dea putere să trăiesc o viaţă de biruinţă asupra păcatului?

Vă îndoiţi că, dacă v-aţi da drumul pe spate, lăsându-vă să cădeţi liber, Dumnezeu v-ar prinde şi v-ar ridica? Vă temeţi de ceea ce ar putea crede ceilalţi despre voi dacă vă consacraţi cu adevărat lui Dumnezeu? Toate temerile care ne fac să ne îndepărtăm de Dumnezeu pot fi spulberate cu desăvârşire de o singură adiere a adevărului.

Biblia ne spune chiar la început cum a apărut frica. În Geneza 3, Adam a păcătuit, aşa că, atunci când l-a chemat Dumnezeu, lui i-a fost frică şi a simţit nevoia să se ascundă. Când devenim creştini, nimicim acea temelie a fricii şi păcatului din viaţa noastră. Romani 8:15: „Voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm «Ava!», adică «Tată!».“ Pocăiţi-vă de frica din viaţa voastră, renunţând la ea odată cu păcatul pe care l-aţi comis. Isaia 41:10: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.“ Sunteţi copiii Împăratului şi nu aveţi a vă teme de nimic!

Să creşti nu înseamnă o distracţie continuă. Îl puteţi întreba pe orice copilaş. Copiii au deseori temeri total nejustificate: teamă de întuneric, de monştri înfiorători aflaţi sub pat sau în debara, de tunete. Când cresc mari, îşi dau seama că n-ar fi avut de ce să se teamă. La fel şi noi. Dumnezeu este Tatăl nostru – şi El conduce totul.

Ca să creşti este nevoie de răbdare. Nu putem deveni adulţi pur şi simplu dintr-o dată. Dar putem să fim mulţumiţi că suntem în procesul de creştere. De-a lungul drumului, Dumnezeu ne lasă să întrevedem câte puţin din cum va fi atunci când în sfârşit vom fi crescut îndeajuns pentru a ne lăsa „pe picioarele noastre“. O să avem casa noastră în Noul Ierusalim şi un loc lângă Marea de Cristal. Însă cel mai grozav lucru va fi că vom avea un Tată care întotdeauna ne va păstra un loc la masa Lui sau în braţele Lui. Şi toţi copiii Lui se vor strânge în jurul Lui, pentru că El este cel mai bun tătic din câţi există.

CITIŢI

            Romani 8:15, 16

STUDIAŢI

Ce paşi puteţi face chiar astăzi pentru a creşte şi a vă apropia mai mult de Dumnezeu?

GÂNDIŢI-VĂ

            Cum Îl vedeţi pe Dumnezeu? Descrieţi-L în scris, apoi împărtăşiţi şi celorlalţi cum credeţi că este El. Găsiţi referinţe biblice în sprijinul părerilor voastre.

DISCUTAŢI

            Descrieţi mai multe moduri în care ne poate inhiba frica, făcându-ne să nu mai căutăm să facem voia lui Dumnezeu. Vă împiedică frica să slujiţi altora? Cum?

ACŢIONAŢI

            Care ar fi câteva lucruri practice pe care le-aţi putea face pentru a vă putea împrospăta mentalitatea şi concepţia despre Dumnezeu şi dragostea Lui de Tată?

Ploiesti     Intercer  Toronto  AZS-Romania  UNIUNEA ROMANA

« Back =  Inapoi