DUMNEZEUL NOSTRU UIMITOR

duminică

DUMNEZEU ŞTIE MAI BINE

Text biblic: Matei 6:7, 8

Carl tropăia împingând căruciorul cu cumpărături. Toată ziua, pare-se, mama îl dusese de la un magazin la altul, de la un raft la altul. Oare o să termine vreodată? se întrebă el. O să ne ia patru ore să ajungem acasă!

Carl şi mama lui îşi petrecuseră toată dimineaţa vizitând liceul adventist cu internat la care avea să se ducă de la anul. Fusese grozav să-şi aleagă dormitorul în care avea să stea şi să viziteze clădirile şcolii. Cel mai mult îi plăcuse sala de sport. Carl tocmai absolvise clasa a opta – iar micuţa şcoală a bisericii lui, unde învăţase până atunci, nu avea decât o podea alunecoasă de ciment în sala de sport. Însă podeaua sălii liceului era din lemn, iar el a descoperit imediat că asta îi dădea mai mult avânt când sărea! Poate că în sfârşit o să pot şi eu marca la coş, se gândea el. I-a plăcut mult şi să-şi aleagă materiile pentru anul următor. Dar, când mama a sugerat să meargă la cumpărături ca să-i ia îmbrăcăminte pentru şcoală, Carl gemuse dezamăgit. Ura cumpărăturile.

Până la urmă, mama alese şi ultima cămaşă şi, cu căruciorul supraîncărcat, se îndreptară spre casă. După câteva minute, Carl trânti portbagajul, după ce încărcase pachetele grele, după care aşteptă lângă portieră ca mama să-i deschidă. Părându-i-se că mamei îi lua mult prea mult timp să facă asta, Carl înconjură maşina, ducându-se pe partea şoferului ca să vadă de ce întârzia atât. Iată că mama scotocea agitată prin poşetă, vorbind de una singură. Ăsta nu-i semn bun, se gândi el.

– Ştiu că acum un minut erau chiar aici, o auzi Carl murmurând. Am deschis portbagajul şi apoi le-am aruncat în poşetă.

– Ce s-a întâmplat, mamă? Ai pierdut cheile? Nu-i de mirare. Nu ştiu cum ai putea găsi ceva în geamantanul ăla, râse Carl.

Privirea încruntată pe care i-o aruncă mama drept răspuns îl convinse pe Carl că nu era momentul potrivit pentru glume. Începu să caute şi el cheile pierdute, în jur şi pe sub maşină, dar nu erau nicicum de găsit.

– O, nu! gemu deodată mama lui Carl. Acum îmi amintesc. Poşeta era în portbagaj când am aruncat cheile înăuntru. Probabil n-am nimerit – iar cheile au căzut în portbagaj!

– Şi acum ce facem? întrebă Carl.

– În primul rând, ne rugăm, îi răspunse mama. Dumnezeu o să ne-ajute.

Carl nu prea înţelegea cum ar fi putut rugăciunea să scoată cheile din portbagaj, dar îşi plecă ascultător capul, iar mama începu să se roage.

– Tată ceresc, avem nevoie de ajutorul Tău. Am greşit şî am scăpat cheile în portbagaj. Ştii că trebuie să ajungem acasă şi că avem un drum lung de făcut. Te rugăm să trimiţi pe cineva să ne ajute. Ne-ai spus că Tu ştii de ce avem nevoie chiar înainte să-Ţi cerem, aşa că ştiu că ajutorul e deja pe drum. Şi Te rugăm să ne păzeşti pe drum. Amin.

După ce se rugă, mama îl trimise pe Carl în magazin să-l sune pe tatăl lui şi să-i spună că vor întârzia puţin. Când ieşi din nou, Carl văzu un bărbat care discuta ceva cu mama lui. Acesta se întoarse, trecu pe lângă Carl şi se îndreptă spre o furgonetă veche, din care scoase o trusă cu unelte, după care veni din nou spre ei. Carl îl privi pe străin cum lucra în tăcere. Cu o viteză surprinzătoare, deschise cu o sârmă portiera, scoase bancheta din spate, ca să poată ajunge la portbagaj – şi găsi cheile pierdute! Omul zâmbi şi scutură din cap când mama îi oferi nişte bani, apoi plecă. Fericiţi, Carl şi mama lui se urcară în maşină şi porniră spre casă, lăudându-L pe Dumnezeu pentru cum îl trimisese în ajutorul lor pe străin. Nu trecuseră decât 45 de minute de când pierduseră cheile.

După încă vreo zece minute, însă, maşina nu mai putu merge decât foarte, foarte încet – pentru că pe autostradă era o aglomeraţie teribilă. Cinci minute mai târziu, când traficul se blocă de tot, mama ieşi şi îl întrebă pe un şofer aflat mai în faţă dacă nu cumva ştia ce se întâmplă.

– La vreun kilometru de-aici a avut loc un accident grav, doamnă, îi răspunse el. O să mai rămânem aici ceva vreme. Am auzit la radio că s-au ciocnit şase maşini şi au murit patru oameni. Ce nenorocire!

– Când s-a întâmplat? întrebă mama lui Carl.

– Cam acum vreo oră, veni răspunsul.

Când se întoarse la maşină, mama părea tulburată, iar vocea îi tremura când îi povesti lui Carl ce-i spusese şoferul acela.

– Ce-i, mamă? Pari tare tulburată, îi spuse Carl cu îngrijorare.

– Nu vezi? îi răspunse ea. Dacă n-am fi pierdut cheile, am fi ajuns la locul accidentului chiar când s-a întâmplat. Am fi putut fi şi noi într-una din maşinile strivite! Am fi putut muri!

Acum era rândul lui Carl să se cutremure. Cuvintele mamei păreau să-i răsune în minte ca un ecou, Am fi putut muri! Dar îşi aminti un alt lucru pe care-l spusese mama când se ruga, ceva despre faptul că Dumnezeu ştie ce avem nevoie chiar înainte să-i cerem. Carl se supărase pentru că mama pierduse cheile, pentru că era obosit şi voia să ajungă acasă. Însă acum îşi dădea seama că Dumnezeu ştiuse că avea să se producă accidentul şi folosise greşeala mamei pentru a le salva viaţa. Dumnezeu ştia mai bine.

Cum stăteau aşteptând să se reia circulaţia, pe Carl nu-l mai deranja lunga aşteptare. Acum Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru că-i ocrotise şi pentru că El ştie întotdeauna mai bine.

Textul biblic de astăzi este Matei 6:7, 8. Iată cum sună: „Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi.“

Vi se întâmplă să rostiţi mereu şi mereu aceleaşi cuvinte când vă rugaţi? Când abia vă târâţi în pat, adormiţi deja pe jumătate, mormăind: „Tată iubit, Îţi mulţumesc pentru ziua frumoasă. Te rog, ocroteşte-ne, pe mine, pe mama, tata şi broscuţa mea ţestoasă, Jack. Iartă-mi păcatele şi dă-mi mâine o zi bună.“ Şi chiar înainte să puteţi spune „Amin“ deja sforăiţi. Este aceasta cu adevărat o rugăciune sau doar „bolborosiţi ca păgânii“, repetând cuvinte fără înţeles doar pentru că aşa aţi fost învăţaţi, că trebuie să vă rugaţi înainte de culcare?

Ellen White spune în Parabolele Domnului Hristos, pag. 143 în original: „Rugăciunea nu trebuie să-L schimbe pe Dumnezeu; ci trebuie să ne aducă pe noi în armonie cu El.“ Textul biblic de astăzi spune că Dumnezeu ştie de ce avem nevoie, mai înainte să-I cerem. De fapt, El ştie ce avem nevoie mai bine decât ştim noi. Romani 8:26: „Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite.“ Aşadar, rugăciunea nu trebuie să fie un fel de incantaţie lipsită de înţeles pe care s-o repetăm zilnic în speranţa că Dumnezeu ne va da ceea ce vrem. Nu, ci ar trebui să fie o conversaţie, comunicare în ambele sensuri, între cel mai bun Prieten al nostru şi noi. Alături de studiul biblic, rugăciunea ne va ajuta să-L cunoaştem pe Tatăl nostru ceresc, iar dacă Îl vom cunoaşte cu adevărat, atunci ne vom încrede în El cu adevărat.

Motivul pentru care acest lucru este aşa de important este că, până nu învăţăm să ne încredem cu adevărat în acest Dumnezeu uimitor căruia Îi slujim, nu vom crede că El ştie mai bine ce anume e cel mai bine pentru noi. Uneori, Dumnezeu ne spune să facem lucruri care nouă ni se pot părea puţin cam ciudate, dar, dacă avem încredere că El ştie ce e mai bine, până la urmă va fi cu adevărat bine. Romani 8:28: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.“ Însă trebuie să-l cunoaştem înainte să-L putem într-adevăr iubi.

Se povesteşte despre un om care mergea pe munte că a căzut de pe o stâncă. Din fericire, în cădere s-a putut prinde de crengile unui pomişor care creştea pe stânca aceea. Neîndrăznind să privească în jos, omul se balansa neajutorat.

Uitându-se în sus, spre potecă, a început să strige:

– Ajutor! E cineva acolo?

După un timp, a auzit o voce spunându-i:

– Dă drumul crengilor!

– Cum?! răspunse omul neîncrezător. Eşti într-o ureche?

– Ai încredere în mine, rosti vocea. Dă-ţi drumul.

– Nu ştiu cine eşti. De ce-aş avea încredere în tine? întrebă el.

– Ai încredere! Dă-ţi drumul, repetă vocea.

Apucându-se şi mai strâns de crengi, omul strigă:

– Nu mai e şi altcineva acolo?

Lucrul de care omul nu-şi dădea seama era că atârna doar la câţiva metri deasupra unei ieşituri de stâncă. Dacă ar fi ascultat şi şi-ar fi dat drumul, ar fi fost în siguranţă. Dar nu-l cunoştea pe cel care-i vorbise, aşa că n-a avut încredere în sfatul lui.

A fi adventist de ziua a şaptea poate părea uneori la fel cu a-ţi da drumul într-o prăpastie. Pare mult mai uşor, şi uneori mult mai logic, să continui să te agăţi de lucrurile lumii, de lucrurile care ni se par fireşti. La urma urmelor, nu e prea plăcut să te deosebeşti din mulţime. E o pacoste ca prietenii să te critice pentru că te duci sâmbăta la biserică, pentru că nu mănânci sau nu faci anumite lucruri. Ar fi mult mai uşor să uiţi totul. Iar dacă sunteţi adventişti de ziua a şaptea doar pentru că aşa aţi fost crescuţi sau pentru că vreţi să le faceţi pe plac părinţilor voştri, atunci pentru voi solia noastră nu va însemna decât nişte vorbe deşerte, fără sens şi probabil că într-o zi veţi pleca din biserică.

Dar, dacă vă veţi lua timp să-L cunoaşteţi cu adevărat pe uimitorul Dumnezeu din centrul soliei advente, nu veţi putea niciodată nici măcar să vă gândiţi să plecaţi. Veţi găsi un mod de viaţă plin de sens, atât pentru lumea aceasta, cât şi pentru cea viitoare. Pe măsură ce studiaţi şi petreceţi timp stând de vorbă cu Tatăl vostru ceresc veţi ajunge să-L iubiţi atât de mult, încât vă veţi simţi pierduţi fără El. Vă veţi simţi ca David, când spunea: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?“ (Psalm 42:1, 2)

Astăzi suntem înconjuraţi de multe glasuri care caută să ne atragă atenţia. Panouri publicitare, anunţuri în reviste, Hollywood, până şi emisiunile TV ale unor evanghelişti – toate pretind că deţin adevărul, că ştiu ce e cel mai bine pentru noi. Toate ne promit fericirea şi pacea, dacă luăm o anumită pilulă sau cumpărăm o anumită maşină sau susţinem o anumită cauză. Însă toate nu sunt altceva decât vorbe deşerte, o „bolboroseală păgână“. Nu există decât o singură Persoană care „ştie ce ai nevoie înainte să-I ceri“. El ne roagă fierbinte: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.“ (Matei 11:28-30)

Dumnezeul vostru uimitor vă cheamă chiar astăzi. Numai El vă cunoaşte toate nevoile. Vrea să vă salveze de pe stânca păcatului şi a lipsei de speranţă de care staţi agăţaţi. Vrea să vă ridice pe culme. Dar, mai întâi, trebuie să vă încredeţi în El şi să vă daţi drumul „în gol“. Nu vreţi să faceţi astfel şi să cădeţi în braţele Lui iubitoare? El nu vă va dezamăgi niciodată.

CITIŢI

            Matei 6:7, 8

STUDIAŢI

Dacă aţi fi în locul omului din povestire, ce aţi face la auzul vocii? De ce?

GÂNDIŢI-VĂ

            De ce credeţi că Dumnezeu pare uneori să aştepte până în ultima clipă ca să ne răspundă la rugăciuni?

DISCUTAŢI

            De ce ne este aşa de greu să ne încredem în Dumnezeu? Să fie din cauză că nu-L putem vedea sau atinge – sau să fie dintr-o altă cauză?

            Povestiţi o ocazie în care Dumnezeu v-a răspuns la o rugăciune într-un fel în care nu vă aşteptaţi. A fost până la urmă cel mai bine aşa?

ACŢIONAŢI

            Începeţi să ţineţi un jurnal de rugăciune. Notaţi în fiecare zi despre ce vorbiţi cu Dumnezeu şi notaţi şi când vă răspunde la o rugăciune. Recitiţi jurnalul la fiecare două luni. Veţi fi surprinşi văzând ce a făcut Dumnezeu pentru voi! Împărtăşiţi aceste lucruri cu un prieten.

Ploiesti     Intercer  Toronto  AZS-Romania  UNIUNEA ROMANA

« Back =  Inapoi