| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
DARUL PROFETIC ŞI ELLEN G. WHITE
Pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos
Toţi adventiştii de ziua a şaptea aşteaptă cu nerăbdare şi tânjesc după clipa când Domnul Isus va reveni să-i ia cu El în căminul ceresc, pe care S-a dus să-l pregătească pentru ei. În acea ţară mai bună, nu va mai fi păcat, dezamăgire, foamete, sărăcie, boală şi moarte. Când apostolul Ioan contempla bucuriile care îi aşteaptă pe cei credincioşi, el a exclamat: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem…. Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” (1 Ioan 3,1.2).
A fi asemenea lui Isus în ceea ce priveşte caracterul este ţinta lui Dumnezeu pentru poporul Său. De la început, planul lui Dumnezeu a fost ca membrii familiei omeneşti, creaţi după chipul Său, să-şi formeze caractere asemenea lui Dumnezeu. Pentru a realiza acest lucru, primii noştri părinţi din Eden a trebuit să primească sfaturi de la Domnul Hristos şi îngeri, prin discuţii faţă către faţă. Însă după ce Adam şi Eva au păcătuit, ei nu au mai putut vorbi în acest mod direct fiinţelor cereşti.
Pentru ca familia omenească să nu fie lăsată fără călăuzire, Dumnezeu a ales alte căi pentru a-Şi descoperi voia poporului Său, iar una dintre acestea a fost prin intermediul profeţiilor. Dumnezeu îi explicase lui Israel: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis” (Numeri 12,6).
Scopul lui Dumnezeu este ca poporul Său să fie informat şi luminat, crescând şi înţelegând nu numai timpul în care trăieşte, dar şi vremurile care vor veni. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3,7). Aceasta îi pune în contrast pe cei care sunt ai lui Dumnezeu, „copiii luminii” (1 Tes. 5,5), cu oamenii din lume.
Lucrarea unui profet cuprinde mult mai mult decât a face preziceri. Moise, un profet al lui Dumnezeu, care a scris şase cărţi ale Bibliei, a scris foarte puţin despre ceea ce avea să fie în viitor. Lucrarea lui a fost descrisă de Osea într-un sens mai larg: „Printr-un prooroc a scos Domnul pe Israel din Egipt şi printr-un prooroc a fost păzit Israel” (Osea 12,13).
Profet nu este acela care se numeşte singur astfel. Alegerea unei persoane ca profet este cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Atât bărbaţi, cât şi femei au fost aleşi de Dumnezeu, din când în când, pentru a vorbi din partea Lui.
Aceşti profeţi, aceşti bărbaţi şi femei, aleşi de Dumnezeu ca nişte canale de comunicare, au vorbit şi au scris ceea ce Dumnezeu le-a descoperit în viziune sfântă. Cuvântul preţios al lui Dumnezeu cuprinde soliile lor. Prin intermediul acestor profeţii, membrii familiei omeneşti au fost conduşi la o înţelegere a conflictului care se desfăşoară pentru sufletele oamenilor, conflictul dintre Hristos şi îngerii Săi şi Satana şi îngerii lui. Noi suntem conduşi să înţelegem acest conflict în zilele de pe urmă şi mijloacele puse la dispoziţie de Dumnezeu pentru lucrarea Sa şi desăvârşirea caracterului poporului Său.
Apostolii, ultimii scriitori ai Bibliei, ne-au dat o imagine clară a evenimentelor finale. Pavel scria despre „vremuri primejdioase”, iar Petru avertiza în legătură cu batjocoritorii care-şi făceau propriile lor pofte şi întrebau: „Unde este făgăduinţa venirii Lui?” (2 Petru 3,4). Biserica din acest timp va fi în luptă, pentru că Ioan l-a văzut pe Satana „mergând să facă război cu rămăşiţa”. Apostolul Ioan îi identifică pe membrii bisericii din timpul din urmă ca fiind „rămăşiţa”, cei care „ţin poruncile lui Dumnezeu” (Apoc. 12,17), ceea ce face ca biserica aceasta să fie biserica păzitoare a poruncilor. Această biserică a rămăşiţei va avea, de asemenea, „mărturia lui Isus”, care este „Spiritul profeţiei” (Apoc. 19,10). Pavel declară că biserica ce este în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos nu duce lipsă de nici un dar (1 Cor. 1,7.8). Aceasta va fi binecuvântată cu darul mărturiei lui Hristos.
Este clar atunci că, în planul lui Dumnezeu, biserica din timpul din urmă avea să aibă în mijlocul ei, atunci când avea să ia fiinţă, Spiritul Profeţiei. Cât de drept este că Dumnezeu va vorbi poporului Său din timpul din urmă exact aşa cum a vorbit poporului Său la vreme de nevoie, în secolele trecute.
Când această biserică profetică – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea – a luat fiinţă la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a auzit printre noi o voce care zicea aşa: „Dumnezeu mi-a arătat în viziune sfântă”. Acestea nu au fost cuvintele unei persoane care se lăuda, ci declaraţia unei fete de 17 ani, care fusese chemată să vorbească. Timp de 70 de ani de slujire credincioasă, această voce a fost auzită îndrumând, îndreptând şi instruind. Şi acest glas se aude încă şi astăzi prin intermediul miilor de pagini scrise de solul ales al Domnului, Ellen G. White.
Viziunea despre marea luptă dintre Hristos şi Satana
Micuţa clădire a şcolii dintr-un sat din estul Americii s-a umplut de bărbaţi şi femei în acea zi de duminică după-amiază, de la mijlocul lui martie 1858, când aceştia se adunaseră pentru un serviciu divin. Fratele James White a condus funeraliile unui tânăr, rostind predica. După ce el a terminat de vorbit, Ellen G. White s-a simţit îndemnată să rostească câteva cuvinte celor care plângeau. S-a ridicat în picioare, a vorbit un minut sau două, apoi s-a oprit. Oamenii o priveau ca să prindă următoarele cuvinte de pe buzele ei. Ei au fost puţin surprinşi de exclamaţia: „Slavă lui Dumnezeu!” repetată de trei ori, tot mai accentuat. Sora White era în viziune.
Fratele White a vorbit oamenilor despre viziunile date lui Ellen White. El a explicat că ea primise viziuni încă de când era foarte tânără, de numai 17 ani. Le-a spus că, deşi ochii ei erau deschişi şi se părea că urmărea ceva în depărtare, ea era cu totul inconştientă de ceea ce se petrecea în jurul ei. El a făcut referire la Numeri 24,4 şi 16, unde citim despre cineva care „aude cuvintele lui Dumnezeu, vede vedenia Celui Atotputernic, cade cu faţa la pământ şi ai cărui ochi sunt deschişi”.
El a explicat oamenilor că ea nu respira în timp ce era în viziune. Apoi, a deschis la Daniel 10,17 şi a citit experienţa acestuia în timp ce avea vedenia: „Puterile m-au părăsit şi nu mai am nici o putere”. Apoi, fratele White i-a invitat pe cei care doreau să vină în faţă şi să o examineze pe Ellen G. White. El permitea totdeauna acest lucru şi era mulţumit când era prezent vreun medic care o putea examina în timp ce se afla în viziune.
Pe când se îngrămădeau mai aproape, oamenii au văzut că sora White nu respira, totuşi inima ei continua să bată normal, iar culoarea obrajilor ei era naturală. A fost adusă o oglindă şi a fost ţinută înaintea feţei ei, însă nici un pic de umezeală nu s-a adunat pe oglindă. Apoi, au adus o lampă pe care au aprins-o şi au ţinut-o aproape de nasul şi gura ei. Flacăra era dreaptă, fără să pâlpâie. Oamenii au putut vedea că ea nu respira. Ea a mers prin cameră, mişcându-şi braţele cu graţie în timp ce rostea în scurte exclamaţii ceea ce îi descoperise Domnul. Ca şi în cazul lui Daniel, la început a fost o părăsire a puterii naturale, apoi i-a fost dată o putere supranaturală (Vezi Dan. 10,7.8.18.19).
Timp de două ore, Ellen White a fost în viziune. În tot acest timp, ea nu a respirat. Apoi, când viziunea s-a apropiat de încheiere, a inspirat profund, s-a oprit cam un minut, a respirat din nou, apoi a respirat normal. În acelaşi timp, a început să recunoască ceea ce era în jurul ei şi să devină conştientă de ceea ce se petrecea.
O persoană care a văzut-o adesea pe Ellen White în viziune, sora Martha Amadon, face următoarea descriere:
„În timpul viziunii, ochii ei erau deschişi. Ea nu respira, ci făcea mişcări graţioase cu umerii, braţele şi mâinile, expresie a ceea ce vedea. Era imposibil ca altcineva să-i mişte mâinile sau braţele. Adesea rostea cuvinte separate, alteori propoziţii care exprimau celor din jurul ei natura viziunii pe care o avea despre cer sau pământ.
Primul cuvânt pe care îl rostea în viziune era: ’Slavă’, care răsuna la început, ca fiind rostit de aproape, iar apoi se stingea în depărtare, părând a fi foarte departe. Aşa se petrecea uneori…
Nu era excitare între cei prezenţi în timpul unei viziuni; nimic care să producă teamă. Era o scenă solemnă, liniştită…
Când viziunea se termina, iar ea nu mai vedea lumina cerească şi se afla din nou pe pământ, exclama cu un suspin adânc, în timp ce îşi relua respiraţia naturală, ’Î-N-T-U-N-E-R-I-C’. Apoi era fără vlagă şi fără puteri.”
Însă trebuie să ne întoarcem la întâmplarea noastră despre viziunea de două ore din clădirea şcolii. În legătură cu această viziune, Ellen White a scris mai târziu:
„Majoritatea lucrurilor pe care le văzusem cu zece ani înainte, cu privire la marea luptă a veacurilor dintre Hristos şi Satana, au fost repetate şi am fost instruită să le scriu.”
În viziune, i se părea că era prezentă la scenele care treceau prin faţa ei. La început, se părea că era în ceruri, unde era martoră la căderea lui Lucifer. Apoi, a fost martoră la crearea lumii şi i-a văzut pe primii noştri părinţi în căminul lor din Eden. I-a văzut cedând în faţa ispitirilor şarpelui şi pierzând căminul lor din grădină. Într-o succesiune rapidă, istoria Bibliei a trecut prin faţa ei. A văzut experienţa patriarhilor şi profeţilor lui Israel. A fost martoră la viaţa şi moartea Mântuitorului nostru Isus Hristos şi la înălţarea Lui la cer, unde de atunci ne slujeşte ca Mare Preot.
După aceea, i-a văzut pe ucenici pornind să vestească solia Evangheliei până la capătul pământului. Imediat după aceasta, a urmat apostazia din Evul Mediu. A văzut în viziune Reforma religioasă când bărbaţi şi femei nobile au stat de partea adevărului cu preţul vieţii lor, şi a fost condusă până la scenele judecăţii care a început în ceruri, în 1844, şi durează până în zilele noastre; apoi, a fost luată în viitor şi a văzut revenirea lui Hristos pe norii cerului. A fost martoră la scenele din timpul mileniului şi de pe pământul reînnoit.
După ce a avut în faţa ei aceste reprezentări vii şi s-a întors acasă, sora White a înţeles că trebuie să scrie ceea ce a văzut şi a auzit în viziune. Cam la şase luni după aceea, a ieşit de sub tipar o carte mică, de 219 pagini, purtând titlul The Great Controversy Between Christ and His Angeles and Satana and his Angeles (Marea luptă dintre Hristos şi îngerii Săi şi Satana şi îngerii lui).
Cărticica a fost primită cu entuziasm, deoarece descria viu experienţa pe care o avea înainte biserica şi demasca planurile lui Satana şi modul în care el avea să încerce să inducă în eroare biserica şi lumea în ultimul conflict de pe pământ. Cât de mulţumiţi erau adventiştii că Dumnezeu le vorbea în aceste timpuri din urmă prin Spiritul Profetic, aşa cum El promisese că o va face.
Relatarea despre marea luptă, redată pe scurt în micul volum Spiritual Gifts (Daruri spirituale) a fost mai târziu retipărită în partea a doua a lucrării Early Writings (Scrieri de început) unde poate fi găsită şi astăzi.
Însă pe măsură ce biserica creştea şi timpul se scurgea, Domnul a descoperit în multe viziuni succesive istoria marii lupte, cu mai multe detalii, iar Ellen White a scris-o din nou, între anii 1870 şi 1884, în patru volume, numite The Spirit of Profecy (Spiritul Profeţiei). Cartea The Story of Redemption (Istoria Mântuirii) prezintă cele mai importante părţi ale istoriei marii lupte, extrase din aceste cărţi. Această carte, publicată în multe limbi, aduce înaintea multor oameni ceea ce a fost arătat în aceste viziuni ale marii lupte, Mai târziu, şi cele cinci volume din Conflict of the Ages Series (seria Conflictul veacurilor) – Patriarhi şi profeţi; Profeţi şi regi; Hristos, Lumina lumii; Istoria Faptelor apostolilor şi Tragedia veacurilor – Ellen White a prezentat în detaliu întreaga istorie a conflictului dintre bine şi rău.
Aceste volume, care sunt o relatare paralelă a Bibliei de la creaţiune până la perioada creştină şi care duc istoria până la încheierea timpului, dau o mare lumină şi încurajare. Ele îi ajută pe adventişti să devină „copii ai luminii” şi „copii ai zilei”. Noi vedem în această experienţă împlinirea făgăduinţei: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3,7).
Scriind despre felul cum a ajuns lumina la ea, Ellen White spune: „Prin luminarea Duhului Sfânt, scenele îndelungatului conflict dintre bine şi rău i-au fost descoperite scriitoarei acestor pagini. Din timp în timp, mi-a fost îngăduit să privesc, în diferite veacuri, la lucrarea marii lupte dintre Hristos, Prinţul vieţii, Autorul mântuirii noastre şi Satana, prinţul răului, autorul păcatului, cel dintâi care a călcat Legea sfântă a lui Dumnezeu. … Pe măsură ce Duhul lui Dumnezeu a prezentat în faţa minţii mele marile adevăruri ale Cuvântului Său şi scenele din trecut şi viitor, mi s-a poruncit să fac cunoscut şi altora ceea ce mi-a fost descoperit astfel, să scriu pe îndelete istoria luptei din veacurile trecute şi în special să o prezint în aşa fel, încât să arunc o lumină asupra apropiatei lupte din viitor.”
La un moment dat, în experienţa copiilor lui Israel, aşa cum am văzut deja, Domnul a spus poporului că avea să comunice cu el prin profeţi. El a spus: „Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis” (Num. 12,6).
Am afirmat mai sus că viziunea despre marea luptă din anul 1858 a fost însoţită de anumite fenomene fizice. Cineva ar putea întreba, foarte logic, de ce au fost date viziuni în modul acesta. Fără îndoială, aceasta a avut loc pentru a întări încrederea poporului şi a-l asigura că Domnul vorbea cu adevărat profetului. Ellen White nu se referea prea des şi în detaliu la starea ei, în timp ce era în viziune, ci, cu o ocazie, a spus: „Aceste solii au fost date în acest fel pentru a întări credinţa tuturor, pentru ca, în aceste timpuri din urmă, să putem avea încredere în Spiritul Profetic.”
Pe măsură ce lucrarea lui Ellen White înainta, aceasta putea fi testată prin rezultatele ei. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”. Însă este nevoie ca roada să se dezvolte, iar Domnul a dat încă de la început dovezi legate de darea viziunilor, care i-au ajutat pe oameni să creadă.
Însă nu toate viziunile au fost date în public, însoţite de fenomene fizice pronunţate. Domnul a promis că va comunica cu profeţii şi prin vise (Num. 12,16). Acestea sunt vise profetice, de felul celor pe care le-a avut Daniel. El declară: „În anul dintâi al lui Belşaţar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis şi a avut vedenii în mintea lui pe când era în pat. În urmă, a scris visul şi a istorisit lucrurile de căpetenie” (Dan. 7,1).
Când vorbeşte despre ceea ce i-a fost descoperit, Daniel spune de câteva ori: „În vedeniile mele de noapte am văzut”. În acelaşi fel, lui Ellen White i-au fost date viziuni în timp ce mintea ei se odihnea noaptea. Scrierile ei conţin adesea declaraţia introductivă: „În viziuni de noapte, unele lucruri mi-au fost prezentate în mod clar”. Dumnezeu a vorbit în mod frecvent profetului într-un vis profetic. S-ar putea ridica întrebări cu privire la relaţia dintre un vis profetic sau o viziune din timpul nopţii şi un vis obişnuit. Cu privire la aceasta, Ellen White a scris în 1868:
„Sunt multe vise care vin din lucrurile obişnuite ale vieţii, cu care Duhul lui Dumnezeu nu are nimic de a face. Există, de asemenea, vise false, cât şi viziuni false, care sunt inspirate de spiritul lui Satana. Însă visele de la Domnul sunt aşezate în Cuvântul lui Dumnezeu în aceeaşi categorie cu viziunile. Astfel de vise, luând în consideraţie persoanele care le au şi împrejurările în care au fost date, conţin propriile dovezi ale autenticităţii lor.”
Odată, spre sfârşitul vieţii lui Ellen White, fiul ei, W.C. White, căutând informaţii pentru cei care erau mai puţin informaţi, a întrebat-o: „Mamă, tu vorbeşti adesea despre lucruri care ţi-au fost descoperite în timpul nopţii. Tu vorbeşti de vise prin care lumina a venit la tine. Noi toţi avem vise. Cum ştii că Dumnezeu îţi vorbeşte în visele despre care tu vorbeşti atât de des?”
„Pentru că”, a răspuns ea, „acelaşi înger mesager, care în timpul zilei stă lângă mine şi-mi dă instrucţiuni stă lângă mine şi-mi dă instrucţiuni şi în timpul nopţii”. Fiinţa cerească la care făcea referire era prezentată uneori ca fiind „îngerul”, „călăuza mea”, „instructorul meu” etc.
Nu există confuzie în mintea profetului şi nici un semn de întrebare cu privire la revelaţia primită în timpul nopţii, căci aceleaşi circumstanţe legate de aceasta făceau foarte clar faptul că sfaturile erau de la Dumnezeu.
Alteori, lui Ellen White, i-au fost date viziuni în timp ce se ruga, vorbea sau scria. Cei din jurul ei nu erau conştienţi că era în viziune decât dacă făcea o scurtă pauză în timp ce vorbea sau se ruga în public. Cu o ocazie, ea a scris:
„Pe când mă rugam fierbinte, n-am mai ştiut nimic despre ceea ce se întâmpla în jurul meu; camera a fost umplută de lumină şi am auzit o solie pentru o adunare care se părea a fi cea a Conferinţei Generale.”
Dintre multele viziuni date lui Ellen White, pe parcursul îndelungatei sale lucrări de 70 de ani, cea mai lungă viziune a durat patru ore, iar cea mai scurtă doar o clipă. Adesea, acestea erau de jumătate de oră sau puţin mai mult. Însă nu poate fi stabilită o singură regulă pentru toate viziunile, după cum scrie Pavel: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri” (Evrei 1,1).
Lumina era dată profetului prin viziuni, însă profetul nu scria în timp ce se afla în viziune. Lucrarea lui nu era o sarcină mecanică. Cu excepţia unor ocazii rare, Domnul nu i-a dat chiar cuvintele pe care avea să le spună. Şi nici îngerul nu i-a călăuzit mâna profetului asupra anumitor cuvinte precise, pe care să le raporteze. Profetul vorbea sau scria din minte, iluminată prin viziune, cuvintele care aveau să transmită lumină şi sfat auditoriului său, fie că citea solia, fie că o auzea oral.
Ne putem întreba cum era iluminată mintea profetului şi cum obţinea el informaţiile şi sfaturile pe care trebuia să le împartă oamenilor? După cum nu se poate stabili o regulă în ceea ce priveşte darea viziunilor, la fel nu se poate stabili o regulă cu privire la modul în care profetul primea solia inspirată. În fiecare caz, totuşi, era vorba de o experienţă vie, care făcea o impresie de neşters asupra minţii profetului. Şi tot aşa, după cum ceea ce vedem şi experimentăm face o impresie mult mai profundă asupra minţii noastre decât ceea ce este doar auzit, la fel reprezentările pe care le primeau profeţii şi în care se părea că ei experimentează evenimente dramatice, făceau o impresie profundă şi de durată asupra minţii lor. Ellen White a scris odată: „Atenţia mea este îndreptată adesea către scene care se petrec pe pământ. Uneori, sunt dusă departe în viitor şi mi se arată ce va avea loc. Apoi, din nou, mi se arată lucruri care s-au întâmplat în trecut.”
De aici, este vădit că Ellen White a văzut aceste evenimente petrecându-se în mod clar, ca un martor ocular. Acestea erau reconstituite înaintea ei în viziune şi astfel făceau o vie impresie asupra minţii ei.
Alteori, i se părea că ia parte efectiv la scena care i se prezenta şi că simţea, vedea, auzea şi asculta, când, de fapt, nu se întâmpla astfel, ci impresia făcută asupra minţii ei era de neuitat. Cea dintâi viziune a ei, prezentată în capitolul 1, a fost de acest fel.
Cu alte ocazii, pe când se afla în viziune, Ellen White părea că este prezentă la adunări, în case sau în instituţii situate în locuri îndepărtate. Era atât de viu simţământul acesta că este prezentă la aceste adunări, încât ea putea raporta în detaliu faptele şi cuvintele rostite de diferite persoane. Odată, pe când se afla în viziune, Ellen White a avut senzaţia că a fost dusă într-una din instituţiile noastre medicale, a vizitat camerele bolnavilor, văzând tot ce se petrecea acolo. În legătură cu această experienţă, ea a scris:
„Vorbirea uşuratică, glumele proaste, râsul fără rost mi-au străpuns cu durere urechile… Am fost uluită când am văzut gelozie, când am ascultat cuvinte invidioase, vorbe nesăbuite, care i-au făcut pe îngerii lui Dumnezeu să se ruşineze.”
Apoi, au fost descoperite alte stări de lucruri, mai plăcute, în cadrul aceleaşi instituţii. Ea a fost condusă în camerele „de unde se înălţa glasul rugăciunii. Cât de binevenit era acel glas!” Pe baza acestei vizite şi a cuvintelor îngerului care o călăuzea prin diferite departamente şi camere, a fost scris un mesaj cu sfaturi.
Adesea, lumina era dată lui Ellen White în reprezentări simbolice vii. O astfel de reprezentare este descrisă clar în următorul pasaj, luat dintr-un mesaj personal, trimis unui lucrător conducător, care a fost văzut că este în pericol.
„Altădată, tu mi-ai fost prezentat ca un general urcat pe un cal şi duceai un steag. Cineva a venit şi a luat din mâna ta steagul care purta cuvintele: ’Poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus’ şi acesta a fost călcat în picioare. Te-am văzut înconjurat de oameni care te uneau cu lumea.”
Erau, de asemenea, ocazii când îi erau prezentate sorei White tablouri diferite, contrastante, unul care ilustra ce s-ar fi întâmplat, dacă erau urmate anumite planuri sau metode, iar altul, dacă se urmau alte planuri sau metode. O ilustraţie excelentă pentru aceasta poate fi găsită în legătură cu găsirea locului pentru fabrica de alimente sănătoase de la Loma Linda, din partea de vest a Statelor Unite. Directorul şi asociaţii lui făceau planuri să ridice o clădire mare, foarte aproape de clădirea principală a sanatoriului. În timp ce se făceau aceste planuri, lui Ellen White, care se afla acasă la ea, la sute de mile depărtare, i-au fost date într-o noapte două viziuni. În legătură cu prima viziune, ea spune:
„Am văzut o clădire mare, în care se preparau multe alimente. Erau, de asemene, alte câteva clădiri mai mici lângă brutărie. Pe când mă aflam acolo, am auzit mai multe persoane care se certau în legătură cu lucrarea care se făcea. Era o lipsă de armonie între lucrători şi o mare confuzie.”
L-a văzut apoi pe director supărat, încercând să facă armonie între lucrători. Ea a văzut pacienţii care au auzit aceste certuri şi care „rosteau cuvinte de regret că urma să se construiască o fabrică de alimente în acel loc frumos”, atât de aproape de sanatoriu. Apoi, a apărut Cineva pe scenă şi a spus: „Toate acestea s-au întâmplat ca să vă fie o pildă, ca să puteţi vedea ce se întâmplă, dacă faceţi anumite planuri.”
Apoi, scena s-a schimbat şi ea a văzut fabrica de alimente, la o anumită distanţă de clădirile sanatoriului, pe drumul spre calea ferată”. Aici lucrarea era condusă în umilinţă şi în armonie cu planul lui Dumnezeu. La doar câteva ore de la viziune, Ellen White scria lucrătorilor din Loma Linda şi astfel s-a putut elucida problema locului unde să se construiască fabrica de alimente. Dacă s-ar fi îndeplinit planul lor iniţial, o clădire mare, comercială, lângă sanatoriu, ne-ar fi încurcat mult în anii care au urmat. În acest fel, se poate vedea că solul Domnului a primit informaţii şi instrucţiuni în diferite moduri, prin viziuni în timpul zilei sau în timpul nopţii.
Doar după ce i se lumina mintea, profetul vorbea sau scria, transmiţând solia cu instrucţiuni şi informaţii pentru popor. În acest lucru, Ellen White era ajutată de Duhul Domnului, însă nu era vorba de un control mecanic. Ea a fost lăsată să-şi aleagă cuvintele prin care să transmită solia. În anii de început ai lucrării sale, Ellen White a scris:
„Deşi sunt la fel de dependentă de ajutorul Duhului lui Dumnezeu atunci când îmi scriu viziunile, ca şi atunci când le primesc, totuşi, cuvintele pe care le folosesc sunt ale mele, cu excepţia acelora care sunt rostite de un înger şi pe care le delimitez între ghilimele.”
Ca şi mulţi scriitori ai Bibliei, sub călăuzirea Duhului Sfânt, Ellen White a ales uneori să folosească limbajul altor autori, la care a apreciat în special cuvintele şi expresiile lor.
Viaţa şi lucrarea lui Ellen White
Ellene G. Harmon şi sora ei geamănă s-au născut la 26 noiembrie 1827, la Gorham, Maine, în partea de nord-est a Statelor Unite. Pe când avea nouă ani, Ellen a avut un accident fiind lovită de o piatră aruncată de o colegă de clasă neatentă. Vătămarea gravă a feţei era să o coste viaţa şi a lăsat-o atât de slăbită, încât nu a fost în stare să mai meargă la şcoală.
La vârsta de unsprezece ani, şi-a predat inima Domnului. La 14 ani, a fost botezată prin scufundare în mare şi a fost primită ca membră în Biserica Metodistă. Împreună cu alţi membri ai familiei ei, a participat la adunările adventiste din Portland, Maine, acceptând în totalitate punctele de vedere privind revenirea foarte curând a Domnului Hristos, prezentate de William Miller şi asociaţii săi.
Într-o dimineaţă de decembrie, în 1844, în timp ce se ruga împreună cu alte patru femei, puterea lui Dumnezeu a luat-o în stăpânire. La început, a fost desprinsă de lucrurile pământeşti; apoi, printr-o descoperire figurată, ea a fost martoră a călătoriei poporului advent până în cetatea lui Dumnezeu şi a răsplatei celor credincioşi. Cu frică şi cutremur, această fată de 17 ani, a relatat viziunea avută şi pe cele următoare credincioşilor apropiaţi din Portland. Apoi, pe măsură ce se iveau ocazii, ea povestea din nou viziunea sa grupurilor de adventişti din Maine şi din alte state din apropiere. În august 1846, Ellen Harmon s-a unit prin căsătorie cu James White, un tânăr pastor adventist. În următorii 30 de ani, viaţa ei a fost strâns legată cu cea a soţului ei, în lucrare asiduă pentru Evanghelie, până la moartea acestuia, la 6 august 1881. Ei au călătorit foarte mult în Statele Unite, predicând şi scriind, sădind şi clădind, organizând şi administrând.
Proba timpului a dovedit cât de solide şi vaste au fost temeliile pe care le-au pus James şi Ellen White şi asociaţii lor şi cu câtă înţelepciune şi cât de bine au clădit ei. Tot ei i-au pregătit pe adventiştii păzitori ai Sabatului să inaugureze lucrarea de publicaţii în 1849 şi 1850 şi să întocmească în cadrul organizaţiei bisericii un sistem financiar bisericesc eficient, la sfârşitul anului 1850. Aceasta a culminat prin organizarea, în 1863, a Conferinţei Generale a Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Anul 1866 a marcat începutul lucrării noastre medicale, iar marea lucrare educaţională a denominaţiunii a debutat la începutul anilor 1870. Planul ţinerii de adunări anuale în corturi a fost elaborat în 1868, iar în 1874, adventiştii de ziua a şaptea au trimis peste ocean cei dintâi misionari.
Toate aceste realizări au beneficiat de călăuzirea multor sfaturi orale sau scrise, pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său prin Ellen White.
Majoritatea dintre primele ei lucrări au fost scrise sub forma unor scrisori personale sau articole publicate în Prezent Truth (Adevărul prezent), prima noastră publicaţie periodică. Doar în 1851, Ellen White a scos prima sa carte, de 64 de pagini, intitulată „A Sketch of the Christian Experience and Views of Ellen White” (Schiţă a experienţei creştine şi a viziunilor lui Ellen White).
Începând cu 1855, au fost publicate o serie de broşuri, fiecare purtând titlul „Testimonies for the Church” (Mărturii pentru comunitate). În acest fel, au fost puse la dispoziţie solii ce cuprindeau sfaturi şi mustrări pe care, din timp în timp, Dumnezeu le trimitea poporului Său. Pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor continue pentru aceste sfaturi, primele treizeci de broşuri au fost republicate în 1885, sub forma a patru cărţi legate. Adăugându-se apoi alte volume, care au apărut între 1889-1909, acestea constituie acum setul de nouă volume, cunoscute sub numele de Mărturii pentru comunitate.
În familia White, s-au născut patru copii. Cel mai mare dintre băieţi, Henry, a trăit până la vârsta de 16 ani; cel mai mic, Herbert, a murit la vârsta de trei luni. Cei doi mijlocii, Edson şi William, au ajuns la vârsta maturităţii. Fiecare dintre ei s-a angajat în mod activ în lucrarea denominaţiunii adventiste de ziua a şaptea.
Ca răspuns la solicitarea Conferinţei Generale, Ellen White a plecat în Europa, în vara anului 1885. Aici a petrecut doi ani, întărind lucrarea nou întemeiată pe continent. Stabilindu-se la Basel, în Elveţia, ea a călătorit foarte mult în partea de sud a Europei, în Europa centrală şi în partea de nord, participând la adunările generale ale bisericii.
La patru ani după întoarcerea în Statele Unite, la vârsta de 63 de ani, ca răspuns la solicitarea Conferinţei Generale, Ellen White a plecat cu vaporul în Australia. Acolo, a lucrat timp de nouă ani, sprijinind lucrarea de pionierat şi ajutând-o să înainteze, în special în domeniul educaţiei şi în cel medical. Ellen White s-a întors în 1900, stabilindu-se în partea de vest a Statelor Unite, la St. Elena, California, unde a trăit până la moartea sa, în 1915.
Pe parcursul îndelungatei sale slujiri, timp de 60 de ani în America şi 10 ani peste ocean, i-au fost date aproximativ 2000 de viziuni care, prin efortul ei neobosit de sfătuire a diverselor persoane, a comunităţilor, a adunărilor publice şi a sesiunilor Conferinţei Generale, au contribuit foarte mult la dezvoltarea acestei mari mişcări. Sarcina de a prezenta tuturor celor interesaţi soliile pe care i le-a dat Dumnezeu nu a fost niciodată lăsată deoparte.
Scrierile ei cuprind aproape 100.000 de pagini. Soliile care au pornit din peniţa ei au ajuns la oameni, fie transmiţându-le personal, fie prin articole apărute în revistele denominaţiunii şi prin numeroasele sale cărţi. Subiectele au fost cu privire la istoria biblică, experienţa creştină zilnică, sănătate, educaţie, evanghelizare şi alte subiecte practice. Multe din cărţile ei sunt tipărite în principalele limbi ale lumii şi au fost vândute milioane de exemplare. Din cartea Calea către Hristos s-au vândut, între 1892-1990, aproape 50.000.000 exemplare, în 127 de limbi.
La vârsta de 81 de ani, Ellen White a străbătut continentul american pentru ultima oară pentru a participa la sesiunea Conferinţei Generale din 1909. Restul de şase ani de viaţă i-a petrecut încheindu-şi lucrarea literară. Spre sfârşitul vieţii, a scris aceste cuvinte: „Fie că viaţa mea va fi sau nu cruţată, scrierile mele vor vorbi continuu, iar lucrarea lor va merge înainte cât va dura timpul.”
Cu un curaj neînfricat şi având deplină încredere în Mântuitorul ei, Ellen White a murit în casa ei din California, la 16 iulie 1915, şi a fost aşezată la odihnă, alături de soţul şi copiii ei, în cimitirul Oak Hill din Battle Creek, Michigan.
Ellen White a fost considerată şi preţuită de colegii ei lucrători, de biserică şi de membrii familiei ei, ca o mamă devotată şi consacrată. Ea nu a deţinut niciodată o slujbă oficială în biserică; potrivit celor mărturisite de ea însăşi, în biserică, a fost cunoscută ca „un sol” cu o solie de la Dumnezeu pentru poporul Său. Ea nu a cerut niciodată nimănui să privească la ea şi nici nu şi-a folosit vreodată darul pentru a prospera din punct de vedere financiar sau pentru popularitate. Viaţa ei şi tot ce a avut au fost dedicate cauzei lui Dumnezeu.
La moartea ei, redactorul unei reviste săptămânale îndrăgite, The Independent, şi-a încheiat comentariile cu privire la viaţa ei rodnică, în numărul din 23 august 1915, cu aceste cuvinte: „Ea a fost în mod absolut cinstită în credinţa ei şi în revelaţiile ei. Viaţa ei a fost demnă de ele. Ea nu a manifestat mândrie spirituală şi nu a căutat câştigul murdar. A trăit viaţa şi a făcut lucrarea unei autentice profetese.”
Cu câţiva ani înainte de a muri, Ellen White a înfiinţat un comitet, alcătuit din conducători ai bisericii, cărora le-a încredinţat scrierile ei, dându-le responsabilitatea de a se îngriji de ele şi de publicarea lor în continuare. Având birouri la sediul central al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, acest comitet se ocupă de publicarea continuă a cărţilor E.G. White în limba engleză şi încurajează publicarea lor, în întregime sau în parte, şi în alte limbi. Comitetul a elaborat, de asemenea, numeroase compilaţii din articolele apărute în publicaţiile periodice şi din manuscrise, acest lucru fiind făcut potrivit cu instrucţiunile lăsate de Ellen White. Şi volumul de faţă a apărut tot prin autorizaţia acestui comitet.
Ellen White, aşa cum au cunoscut-o alţii
Aflând de experienţa neobişnuită a lui Ellen White, ca sol al Domnului, unii s-au întrebat: Ce fel de persoană a fost ea? A avut ea aceleaşi probleme ca şi noi? A fost ea bogată sau săracă? A zâmbit ea vreodată?
Ellen White a fost o mamă grijulie. Ea a fost o gospodină iscusită. A fost o gazdă amabilă, primindu-i adesea pe membrii bisericii în casa ei. A dat ajutor aproapelui în nevoie. A fost o femeie hotărâtă, un temperament plăcut, cu o voce şi gesturi blânde. Nu a fost deloc cu o faţă lungă, lipsită de zâmbet sau de bucurie. Oricine se simţea în largul lui în prezenţa ei. Poate cel mai bun mod de a face cunoştinţă cu Ellen White este acela de a o vizita în căminul ei din 1859, primul an în care şi-a ţinut un jurnal zilnic.
Descoperim că familia White locuia la periferia Battle-Creek-ului într-o căsuţă mică, aşezată pe un teren mare, care le oferea o grădină, câţiva pomi fructiferi, o vacă, câteva găini şi un loc pentru fiii lor, unde să lucreze şi să se joace. Pe atunci, Ellen White avea 31 de ani. James White avea 36. La data aceea, în căminul lor erau trei băieţi, de patru, nouă şi doisprezece ani.
Găsim în acel cămin o femeie tânără, bună creştină, angajată să se ocupe de gospodărie, căci Ellen White era adesea plecată de acasă, deseori fiind necesar să vorbească şi să se ocupe de scrierile ei. Chiar şi în aceste condiţii, Ellen White s-a îngrijit de treburile casei, de gătit, curăţenie, spălatul rufelor şi de cusut. În anumite zile, mergea la casa de editură, unde avea un loc liniştit pentru a putea să scrie. În alte zile, o găsim în grădină, sădind flori şi legume, iar uneori făcând schimb de flori cu vecinii. Era hotărâtă să facă din casa ei un loc cât mai plăcut pentru familie, astfel încât copiii să considere căminul locul cel mai de dorit.
Ellen White era o cumpărătoare pricepută, iar vecinii ei adventişti erau fericiţi când puteau merge cu ea, căci ea cunoştea bine valoarea lucrurilor. Mama ei fusese o femeie foarte practică şi îşi învăţase fiicele multe lecţii valoroase. Ea a descoperit că lucrurile ieftine erau, pe termen lung, mult mai scumpe decât mărfurile de calitate bună.
Sabatul era făcut cea mai plăcută zi pentru copii. Desigur că familia participa la serviciul divin de la biserică, iar dacă fratele şi sora White nu aveau responsabilitatea predicării Cuvântului, familia stătea împreună în timpul serviciului divin. La masă, aveau un anume fel de mâncare preferat, pe care nu îl aveau în celelalte zile, iar după aceea, dacă era o zi frumoasă, Ellen White se plimba cu copiii în pădure sau pe malul râului, admirând frumuseţile naturii şi studiind creaţia lui Dumnezeu. Dacă ziua era ploioasă sau friguroasă, ea îi aduna pe copii în jurul focului, în cămin, şi le citea din anumite materiale pe care le aduna de ici de colo, în călătoriile ei. Unele dintre aceste povestiri au fost mai târziu tipărite în cărţi, pentru ca şi alţi părinţi să le poată citi copiilor lor.
Pe vremea aceea, Ellen White nu se simţea prea bine, adesea ea avea leşinuri în timpul zilei, însă aceasta nu a împiedicat-o să-şi continue treburile în cămin ca şi lucrarea pentru Domnul. Câţiva ani mai târziu, în 1863, i-a fost dată viziunea cu privire la reforma sănătăţii şi îngrijirea bolnavilor. I-a fost arătat în viziune care este îmbrăcămintea cea mai potrivită de purtat, hrana care trebuie mâncată, nevoia de mişcare fizică adecvată, cât şi însemnătatea încrederii în Dumnezeu, în vederea menţinerii unui corp puternic, sănătos.
Lumina primită de la Dumnezeu cu privire la alimentaţie şi la cât este de vătămătoare mâncarea de carne a fost cu totul opusă părerii personale a lui Ellen White, care credea că mâncarea de carne era esenţială pentru sănătate şi vigoare. O dată ce a primit viziunea care i-a luminat mintea, ea a instruit-o pe tânăra care o ajuta la pregătirea hranei pentru familie să pună pe masă numai alimente sănătoase, simple, alcătuite din cereale, legume, nuci, lapte, smântână şi ouă. De asemenea fructe din belşug. La data aceea, familia White a adoptat în esenţă o alimentaţie vegetariană. În anul 1894, Ellen White a îndepărtat definitiv de pe masa ei carnea. Reforma sănătăţii a fost o mare binecuvântare pentru familia White, aşa cum a fost pentru mii de familii adventiste de pretutindeni în lume.
După viziunea cu privire la reforma sănătăţii, din 1863 şi adoptarea metodelor simple de tratare a bolnavilor, familia White a fost adesea chemată de vecinii care erau bolnavi pentru a-i ajuta cu tratamente, iar Domnul le-a binecuvântat mult eforturile. Alteori, bolnavii era aduşi în casa lor şi ei îi îngrijeau cu atenţie până când se însănătoşeau pe deplin.
Ellen White se bucura, de asemenea, de perioade de relaxare şi recreere, petrecute fie în munţi, lângă vreun lac, fie la mare. Pe la mijlocul vieţii, pe când locuia lângă Pacific Press, în nordul Californiei, i s-a propus să petreacă o zi odihnindu-se şi recreându-se. Lui Ellen White şi familiei ei de acasă şi de la birou, li s-a cerut să se alăture familiei de la editură şi ea a acceptat degrabă invitaţia. Soţul ei era plecat în Est cu treburi ale denominaţiunii. Relatarea acestor experienţe o avem dintr-o scrisoare pe care i-a trimis-o lui.
După ce s-au bucurat de un prânz sănătos, pe malul mării, tot grupul a făcut o călătorie cu vaporul în golful San Francisco. Căpitanul vaporului era membru al bisericii şi a fost o după-amiază plăcută. Apoi, s-a propus să se meargă la ocean. Relatând această experienţă, Ellen White a scris:
„Valurile erau mari, iar noi eram legănaţi în sus şi în jos, atât de impresionant. Simţămintele pe care le-am trăit au fost profunde, însă nu am avut cuvinte ca să le exprim faţă de cineva. Cât de măreţ era! Picăturile de apă se revărsau peste noi. Vântul era puternic dincolo de Golden Gate şi nu m-am bucurat niciodată de ceva în viaţa mea atât de mult ca atunci!”
Apoi, ea a observat ochiul veghetor al căpitanului şi promptitudinea cu care echipa era gata să-i asculte comenzile şi a comentat astfel:
„Dumnezeu ţine vânturile în mâinile Sale. El are stăpânirea peste ape. Noi suntem doar o picătură faţă de apele nemărginite şi adânci ale Pacificului; cu toate acestea, îngerii cerului sunt trimişi să poarte de grijă acestei mici bărci cu pânze, care pluteşte deasupra valurilor. O, cât de minunate sunt lucrările lui Dumnezeu! Cât de departe de înţelegerea noastră! Dintr-o privire, El poate cuprinde cerurile înalte şi mijlocul mării!”
Ellen White a adoptat încă de timpuriu o atitudine de voioşie. Odată, ea a întrebat: „Mă vedeţi vreodată posomorâtă, deznădăjduită şi că mă plâng? Am o credinţă care nu permite acest lucru. Concepţia greşită cu privire la adevăratul ideal al caracterului creştin şi la slujirea creştină este cea care conduce la aceste concluzii… Slujirea plină de zel şi entuziasm a lui Isus dă naştere unei religii senine. Cei care Îl urmează pe Domnul Hristos cel mai îndeaproape nu sunt văzuţi posomorâţi.”
Cu o altă ocazie, ea a scris: „În unele cazuri s-a susţinut ideea că voioşia nu este compatibilă cu demnitatea caracterului creştin; însă acest lucru este o greşeală. Cerul este numai bucurie”. Ea a descoperit că, dacă oferi zâmbete, ţi se vor întoarce zâmbete; dacă rosteşti cuvinte amabile, ţi se vor rosti cuvinte amabile.
Cu toate acestea, au fost vremuri când ea a suferit foarte mult. O astfel de perioadă a fost la puţin timp după ce s-a dus în Australia pentru a ajuta lucrarea de acolo. A fost foarte bolnavă aproape un an şi a suferit teribil. Timp de luni de zile, a fost ţintuită la pat şi putea dormi doar câteva ore pe noapte. În legătură cu această experienţă, ea a scris următoarele cuvinte într-o scrisoare adresată unei prietene:
„Când m-am trezit pentru prima dată într-o stare atât de neajutorată, am regretat profund că am trecut oceanul. De ce nu eram în America? De ce mă aflam în această ţară cu un astfel de preţ? Nu o dată îmi puneam capul sub plapumă şi plângeam cât puteam. Dar nu mi-am putut permite mult timp luxul de a vărsta lacrimi. Mi-am spus în sinea mea: Ellen G. White ce înseamnă asta? Nu ai venit tu în Australia pentru că ai simţit că este de datoria ta să mergi acolo unde hotărăşte conferinţa că este cel mai bine să te duci? Nu ai făcut aşa întotdeauna?
Am spus: ’Da’.
Atunci de ce te simţi aproape părăsită şi descurajată? Nu este aceasta oare lucrarea vrăjmaşului? Am spus: cred că este!
Mi-am şters lacrimile cât am putut de repede, şi am spus: Ajunge. N-am să mai privesc partea întunecată a lucrurilor. Vie sau moartă, încredinţez sufletul meu Aceluia care a murit pentru mine.
Apoi, am avut încrederea că Domnul va avea grijă ca totul să fie bine şi, pe parcursul celor opt luni de neputinţă, nu am fost deznădăjduită şi nici nu m-am îndoit. Acum socotesc că această parte şi-a avut rostul în planul cel mare al Domnului, spre binele poporului Său din această ţară şi al celor din America şi spre binele meu. Nu pot explica de ce sau în ce fel, însă cred acest lucru. Şi sunt fericită în necazul meu. Pot să mă încred în Tatăl meu ceresc. Nu mă voi îndoi de dragostea Lui.”
În perioada cât a locuit în casa din California, în ultimii 15 ani ai vieţii, deşi înainta în vârstă, era preocupată de lucrul care se făcea la ferma aceea mică şi de bunăstarea familiilor care o ajutau în lucrarea ei. O găsim preocupată cu scrierile ei, adesea începând la puţin timp după miezul nopţii, deoarece ea se retrăgea la culcare devreme. Dacă ziua era frumoasă şi dacă îi permitea lucrarea, pleca la o mică plimbare în zonă, oprindu-se să vorbească cu vreo mamă pe care o vedea în vreo grădină pe lângă care trecea. Uneori, descoperea că este nevoie de hrană sau de îmbrăcăminte şi se ducea acasă şi lua câte ceva. Timp de mai mulţi ani după moartea ei, vecinii din valea în care a locuit şi-o aminteau ca micuţa bătrânică ce vorbea întotdeauna cu plăcere despre Isus.
Când a murit, a avut doar cu puţin mai mult decât ce îi era strict necesar pentru a trăi. Ea a fost o creştină adventistă de ziua a şaptea, care s-a încrezut în meritele Mântuitorului ei înviat şi s-a străduit cu credincioşie să facă lucrarea pe care Domnul a rânduit-o pentru ea. Astfel, cu deplină încredere în inima ei, ea s-a apropiat de încheierea unei vieţi depline, o viaţă consecventă în experienţa ei creştină.
Un evanghelist ţinea o serie de adunări la Bushnell, în statul Michigan. Curând după botez, el i-a lăsat totuşi pe oameni fără a-i consolida în convingerile soliei. Încetul cu încetul, oamenii s-au descurajat şi şi-au reluat obiceiurile lor rele. În cele din urmă, biserica a rămas atât de mică, încât cei zece sau doisprezece membri care au rămas au hotărât că nu mai are rost să continue. Imediat după ce au plecat de la ceea ce ei au numit ultima lor întâlnire, a sosit poşta şi printre scrisorile primite a venit şi revista Review and Herald. La partea despre călătorii, era o consemnare, în care se anunţa că James şi Ellen White aveau să fie la Bushnell pentru adunarea din data de 20 iulie 1867. Mai era doar o săptămână până atunci. Au fost trimişi copii să îi cheme pe oamenii care se întorceau spre casele lor. S-a hotărât să se pregătească un loc într-un crâng şi fiecare să invite pe vecini, iar membrii apostaziaţi să fie invitaţi în mod special.
În Sabat dimineaţa, în data de 20 iulie, soţii White au sosit în crâng, unde erau adunate şaizeci de persoane. Fratele White a vorbit dimineaţa. După-amiaza, sora White s-a ridicat să vorbească, însă, după ce a citit textul, părea nedumerită. Fără să comenteze ceva, şi-a închis Biblia şi a început să vorbească oamenilor într-un mod foarte personal.
„Acum, când stau în faţa voastră în această după-amiază, privesc feţele celor care mi-au fost arătaţi în viziune acum doi ani. Când vă privesc chipurile, experienţa voastră îmi apare clar în minte şi am o solie pentru voi de la Domnul.
Lângă pinul acesta se află un frate. Nu pot să-ţi spun pe nume, căci nu mi-ai fost prezentat, însă faţa ta îmi este cunoscută, iar experienţa ta îmi este de asemenea cunoscută”. Apoi, a vorbit acestui frate despre apostazia lui. Ea l-a încurajat să se întoarcă şi să se alăture poporului lui Dumnezeu.
Întorcându-se spre o femeie dintr-o altă parte a auditoriului, ea a spus: „Această soră a stat lângă sora Maynard din biserica din Greenville – nu îţi pot spune pe nume, căci nu mi s-a spus care îţi este numele, însă acum doi ani, cazul tău mi-a fost arătat în viziune, iar experienţa ta îmi este cunoscută”. Apoi, sora White a încurajat-o şi pe această soră.
„Apoi, este fratele de acolo din spate, de lângă stejar. Nici ţie nu îţi pot spune pe nume, căci nu am făcut cunoştinţă încă, însă cazul tău mi-e clar”. Şi, a vorbit despre acest om, făcând cunoscut tuturor gândurile lui personale şi experienţa lui.
Astfel a trecut de la unul la altul, la cei prezenţi în acea adunare, vorbind despre ceea ce i-a fost arătat în viziune, cu doi ani în urmă. După ce şi-a terminat predica, rostind nu numai cuvinte de mustrare, ci şi încurajări, s-a aşezat jos. Cineva dintre cei de faţă s-a ridicat în picioare. „Eu vreau să ştiu dacă ceea ce ne-a spus sora White în această după-amiază este adevărat. Fratele şi sora White n-au mai fost niciodată aici; ei nu ne cunosc deloc. Sora White nici măcar nu cunoaşte numele celor mai mulţi dintre noi şi, cu toate acestea, vine aici în după-amiaza aceasta şi ne spune ce i-a fost dat în viziune acum doi ani, în legătură cu cazurile noastre, şi apoi ne ia unul câte unul şi ne vorbeşte în mod individual, dezvăluind tuturor celor de aici modul nostru de vieţuire şi gândurile noastre lăuntrice. Sunt toate aceste lucruri adevărate, în fiecare caz, sau a făcut sora White vreo greşeală? Vreau să ştiu.”
Unul câte unul, oamenii s-au ridicat în picioare. Bărbatul de lângă pin s-a ridicat în picioare şi a spus că sora White a descris cazul său mai bine decât l-ar fi putut descrie el. El şi-a mărturisit trecutul. Şi-a exprimat hotărârea de a se întoarce şi a se alătura poporului lui Dumnezeu. Femeia care stătuse lângă sora Maynard la biserica din Greenville a depus şi ea mărturie, spunând că sora White a spus experienţa ei mai bine decât ar fi putut să o spună ea. Bărbatul de lângă stejar a spus că sora White a descris cazul lui mai bine decât l-ar fi putut descrie el. S-au făcut mărturisiri. Au fost părăsite păcate. Duhul lui Dumnezeu a fost prezent acolo şi a avut loc o redeşteptare în Bushnell.
Fratele şi sora White au venit iarăşi şi în Sabatul următor, când a avut loc un botez şi a fost înfiinţată comunitatea Bushnell.
Domnul i-a iubit pe credincioşii Săi din Bushnell şi îi iubeşte pe toţi cei care privesc la El. „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!” trebuie să fi fost textul care a trecut prin mintea câtorva dintre cei prezenţi. Când oamenii şi-au văzut propriile lor inimi aşa cum le vede Domnul, ei au înţeles adevărata lor stare şi au dorit cu ardoare o schimbare în vieţile lor. Acesta este adevăratul scop al multora dintre viziunile care i-au fost date lui Ellen White.
La scurt timp după moartea lui James White, în 1881, sora White locuia aproape de colegiul Healdsburg. În casa ei, stăteau mai multe tinere în perioada cât frecventau şcoala. La data aceea, era obiceiul de a se purta un fileu simplu pe cap, astfel ca părul să stea adunat şi aranjat frumos pe tot parcursul zilei. Într-o zi, pe când trecea prin camera sorei White, una dintre fete a văzut un fileu de păr, foarte frumos lucrat, pe care şi l-a dorit. Gândind că nu i se va observa lipsa, ea l-a luat şi l-a pus în cufărul ei, deasupra. Puţin mai târziu, pe când se îmbrăca să plece, Ellen White a observat dispariţia fileului ei şi nu a avut ce să-şi pună pe cap. Seara, când s-a adunat toată familia, sora White a întrebat de fileul care îi lipsea, însă nimeni nu a dat vreun indiciu că ar şti unde este.
La câtva timp după aceea, în timp ce sora White trecea prin camera acelei fete o voce i-a spus: „Deschide cufărul acela”. Deoarece cufărul nu era al ei, ea nu a vrut să facă aşa ceva. La a doua poruncă, ea a recunoscut vocea îngerului. Când a ridicat capacul, şi-a dat seama de ce îi vorbise îngerul, căci acolo se afla fileul ei. Când familia s-a întâlnit din nou, sora White a întrebat iarăşi de fileu, spunând că acesta nu putea dispărea aşa el singur. Nimeni nu a spus nimic, aşa că sora White nu a mai vorbit despre acel lucru.
Câteva zile mai târziu, pe când se odihnea după ce scrisese, i-a fost dată o viziune foarte scurtă. Ea a văzut mâna unei fete care apropia un fileu de păr de o lampă cu petrol. Când fileul a atins flacăra, acesta s-a topit în foc. Acesta a fost sfârşitul viziunii.
Când familia s-a adunat iarăşi data următoare, sora White a vorbit iarăşi despre dispariţia fileului de păr, însă nu s-a făcut nici acum nici o mărturisire şi se părea că nimeni nu ştie despre ce este vorba. Apoi, puţin mai târziu, sora White a chemat-o deoparte pe fata aceea şi i-a spus de voce şi despre ce a văzut în cufăr, iar după aceea i-a povestit viziunea foarte scurtă în care văzuse fileul arzând în flacăra lămpii. Când i s-au spus aceste informaţii, fata a mărturisit că a luat fileul şi că l-a ars ca să nu fie descoperită. Ea s-a împăcat cu sora White şi cu Domnul.
Poate gândim că un fileu de păr e un lucru prea mărunt, pentru care să Se deranjeze Dumnezeu. Însă acesta a fost un lucru de o importanţă mult mai mare decât valoarea obiectului furat. Era vorba despre o tânără, o membră a Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Ea considera că stă bine, însă nu vedea defectele din propriul ei caracter. Ea nu a văzut acolo egoismul acela care o condusese să fure şi să înşele. Acum, când ea şi-a dat seama cât de importante sunt lucrurile mici, că Dumnezeu a dat o viziune solului Său atât de ocupat, de aici de pe pământ, doar pentru un fileu de păr, această tânără a început să vadă lucrurile în adevărata lor lumină. Această experienţă a constituit punctul de cotitură din viaţa ei.
Acesta este un alt motiv pentru care i-au fost date viziuni lui Ellen White. Deşi multe dintre mărturiile scrise de sora White au avut aplicaţii speciale, totuşi ele prezintă principii care vin în întâmpinarea nevoilor bisericii din toate ţările lumii. Sora White a arătat foarte clar scopul şi locul mărturiilor prin aceste cuvinte:
„Mărturiile scrise nu sunt pentru a da o lumină nouă, ci pentru a întipări în inimă adevărurile inspirate, deja revelate. Datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi a fost arătată clar în Cuvântul lui Dumnezeu, însă au fost foarte puţini cei care au ascultat de lumina care a fost dată. Nu se aduce un adevăr în plus; însă, prin Mărturii, Dumnezeu a simplificat adevărurile mari, care au fost date deja… Mărturiile nu sunt ca să minimalizeze Cuvântul lui Dumnezeu, ci ca să-l înalţe şi să atragă mintea spre acesta, pentru ca frumoasa simplitate a adevărului să-i poată impresiona pe toţi.”
Pe tot parcursul vieţii ei, sora White a ţinut Cuvântul lui Dumnezeu înaintea poporului. Când şi-a încheiat cea dintâi carte, ea a declarat:
„Îţi recomand, iubite cititor, Cuvântul lui Dumnezeu ca regulă a credinţei şi vieţuirii tale practice. După acest Cuvânt vom fi noi judecaţi. Dumnezeu a promis în acest Cuvânt că va da viziuni în „zilele din urmă”, nu pentru o nouă regulă de credinţă, ci pentru mângâierea poporului Său, şi pentru a-i îndrepta pe cei care se abat de la adevărul Bibliei.”
Viziunea care nu a putut fi istorisită
În timpul unei serii de adunări din Salamanca, statul New York, din noiembrie 1890, când a ţinut câteva cuvântări publice, sora White era destul de slăbită şi s-a ales cu o răceală severă în călătoria spre acel oraş. După una dintre acele adunări, ea s-a dus în camera ei, descurajată şi bolnavă. Se gândea să-şi verse sufletul înaintea lui Dumnezeu şi să-L implore să Se îndure de ea şi să-i dea sănătate şi putere. Ea a îngenuncheat lângă scaun şi iată, relatat cu propriile ei cuvinte, ceea ce s-a întâmplat:
„N-am apucat să rostesc nici un cuvânt, când întreaga cameră părea că s-a umplut cu o lumină blândă, argintie şi durerea deznădejdii şi descurajării mele a fost îndepărtată. Am fost umplută de mângâiere şi nădejde, de pacea lui Hristos.”
Iar apoi, i-a fost dată o viziune. După viziune, nu a simţit nevoia să se culce. Nu a simţit nevoia să se odihnească. Era vindecată - era odihnită.
Dimineaţa trebuia să ia hotărârea. Va putea merge în continuare în locul unde se ţineau adunările sau trebuia să se întoarcă acasă în Battle Creek? A.T. Robinson, care avea responsabilitatea acelei lucrări, şi William White, fiul sorei White, au sunat la uşa ei pentru a primi răspunsul. Au găsit-o pregătită, îmbrăcată şi simţindu-se bine. Era gata de plecare. Ea le-a spus despre vindecare. Le-a spus despre viziune: „Vreau să vă spun ce mi-a fost descoperit noaptea trecută. În viziune, se părea că mă aflam în Battle Creek, iar îngerul mesager mi-a spus. Urmează-mă! Apoi a ezitat. Nu a putut să-şi mai aducă aminte. A încercat de două ori să spună, însă nu şi-a putut aminti ceea ce îi fusese arătat. În zilele care au urmat, a scris despre ceea ce a văzut. Era vorba despre nişte planuri făcute pentru ziarul nostru pentru libertate religioasă, numit pe atunci American Sentinel.
„În timpul nopţii, mă aflam în mai multe consilii, iar acolo am auzit cuvintele repetate de oameni influenţi în legătură cu faptul că, dacă publicaţia American Sentinel ar reduce tot mai mult cuvintele ’adventist de ziua a şaptea’, din coloanele ei şi nu va spune nimic despre Sabat, oamenii mari ai lumii l-ar sprijini, ar deveni popular şi ar face o lucrare mai mare. Acest lucru părea foarte atrăgător.
Am văzut feţele lor strălucind şi au început să lucreze după o metodă care să asigure succes ziarului. Toată acea chestiune a fost iniţiată de oameni care aveau nevoie de adevăr în cămăruţele minţii şi ale sufletului lor.”
Este clar că ea a văzut un grup de oameni discutând politica editorială a acestui ziar. Când s-au deschis lucrările Conferinţei Generale, în martie 1891, sorei White i s-a cerut să vorbească lucrătorilor în fiecare dimineaţă la ora cinci şi jumătate şi să se adreseze întregii conferinţe care cuprindea patru mii de oameni în Sabat după-amiază. Textul ei din Sabat după-a-miază a fost: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri”. Întreaga cuvântare a fost un apel către adventiştii de ziua a şaptea, ca să susţină trăsăturile distincte ale credinţei lor. De trei ori în timpul adunării a început să spună viziunea de la Salamanca, însă de fiecare dată a fost reţinută. Evenimentele din viziune îi dispăreau pur şi simplu din minte. Apoi, a spus: „În legătură cu aceasta, vă voi spune mai mult mai târziu”. Şi-a scurtat predica la aproximativ o oră, iar apoi adunarea s-a încheiat. Toţi şi-au dat seama că nu a fost în stare să-şi amintească viziunea.
Preşedintele Conferinţei Generale a venit la ea şi a întrebat-o dacă vrea să preia adunarea de dimineaţă.
„Nu”, a răspuns ea. „Sunt istovită. Mi-am prezentat mărturia. Trebuie să faceţi alte planuri pentru adunarea de dimineaţă”. Şi s-au făcut alte planuri.
Când s-a întors acasă, Ellen White a spus membrilor familiei ei că nu va participa la adunarea de dimineaţă. Era istovită şi trebuia să se odihnească bine. Urma să doarmă mai mult duminică dimineaţa, iar planurile s-au făcut în conformitate cu aceasta.
În seara aceea, după încheierea sesiunii Conferinţei Generale, un grup mic de oameni s-a întrunit într-unul din birourile clădirii editurii Review and Herald. La acea întâlnire erau prezenţi reprezentanţi ai casei de editură, care tipărea ziarul American Sentinel şi, de asemenea, reprezentanţi ai Asociaţiei pentru Libertatea religioasă. Ei s-au întâlnit ca să discute şi să definitiveze o chestiune foarte controversată – politica editorială a ziarului American Sentinel. Uşa a fost încuiată şi toţi au convenit să nu fie descuiată până ce nu se va rezolva acea problemă.
Cu puţin timp înainte de ora trei dimineaţa, duminică, întâlnirea s-a încheiat în impas, cu impunerea din partea Asociaţiei pentru Libertate religioasă că, dacă editura Pacific Press nu va fi de acord cu cererile lor şi dacă expresiile „adventist de ziua a şaptea” şi „Sabat” nu vor fi scoase din coloanele ziarului, atunci ei nu îl vor mai folosi ca organ la Asociaţiei pentru Libertate religioasă. Aceasta însemna uciderea ziarului. Ei au descuiat uşa şi s-au dus în camerele lor şi s-au culcat.
Însă Dumnezeu, care nu dormitează şi nici nu doarme niciodată, a trimis pe îngerul său mesager în camera lui Ellen White la ora trei dimineaţa. Ea a fost trezită din somn şi instruită că trebuie să meargă la întrunirea lucrătorilor de la ora cinci şi jumătate şi că trebuie să prezinte acolo ceea ce a văzut în viziunea de la Salamanca. S-a îmbrăcat şi s-a dus la biroul ei şi a luat de pe acesta jurnalul în care scrisese ceea ce îi fusese arătat la Salamanca. Scena i-a revenit cu claritate în minte, a mai scris ceva, şi a plecat cu ceea ce avea scris.
Pastorii tocmai se ridicaseră de la rugăciune, în tabernacol, când sora White a intrat pe uşă cu un maldăr de manuscrise sub braţ. Vorbitorul era preşedintele Conferinţei Generale, care i s-a adresat astfel:
„Sora White”, a spus el, „suntem bucuroşi să te vedem. Ai o solie pentru noi?”
„Într-adevăr am” a spus ea şi a păşit în faţă. Apoi, a început exact de acolo unde se întrerupsese cu o zi înainte. Le-a spus că la ora trei dimineaţa a fost trezită din somn şi instruită să se ducă la adunarea lucrătorilor, la cinci şi jumătate, şi să prezinte acolo ceea ce i-a fost arătat la Salamanca.
„În viziune”, a spus ea, „se părea că mă aflam la Batle Creek. Am fost luată la biroul de la Review and Herald, iar îngerul mesager mi-a poruncit: Urmează-mă. Am fost dusă într-o cameră în care un grup de bărbaţi discutau foarte serios o problemă. Erau zeloşi, dar nu potrivit cu cunoştinţa pe care o aveau”. Le-a istorisit cum discutau despre politica editorialului American Sentinel şi a spus: „Am văzut pe unul dintre bărbaţi cum a luat un exemplar din ziar şi l-a ţinut sus deasupra capului, zicând: ’Dacă aceste articole despre Sabat şi a doua venire nu vor dispărea din ziar, noi nu îl vom mai putea folosi ca organ al Asociaţiei pentru Libertate religioasă’”. Ellen White a vorbit timp de o oră, discutând despre întâlnirea care îi fusese arătată în viziune, cu luni de zile înainte, şi a dat sfaturi conform cu revelaţia primită. Apoi s-a aşezat.
Preşedintele Conferinţei Generale nu ştia ce să creadă despre aceasta. El nu a auzit niciodată despre o asemenea întrunire. Însă nu au aşteptat prea mult timp pentru o explicaţie, căci un bărbat din fundul camerei s-a ridicat în picioare şi a început să vorbească:
„Eu am fost la acea întrunire noaptea trecută.”
„Noaptea trecută!”, a remarcat sora White. „Noaptea trecută? Am crezut că întâlnirea a avut loc acum câteva luni atunci când mi-a fost arătat acest lucru în viziune.”
„Eu am fost la întrunirea aceea noaptea trecută”, a spus el, „şi eu sunt bărbatul care a făcut remarcile cu privire la articolele din ziar, ţinân-du-l deasupra capului meu. Îmi pare rău că am fost de partea greşită, însă mă folosesc de această ocazie, ca să trec de partea cea bună”. Apoi s-a aşezat.
S-a ridicat un alt bărbat să vorbească. El era preşedintele Asociaţiei pentru Libertate religioasă. Iată cuvintele Sale: „Am fost la acea întrunire. Seara trecută, după încheierea Conferinţei, câţiva dintre noi ne-am întâlnit în biroul meu de la Review and Herald, unde ne-am încuiat şi am discutat chestiunile care ne-au fost prezentate în această dimineaţă. Am rămas în încăperea aceea până la ora trei dimineaţa. Dacă aş vrea să încep să fac o descriere a ceea ce a avut loc şi a atitudinii persoanelor care erau prezente în cameră, nu aş putea să o fac atât de exact şi corect cum a fost făcută de sora White. Văd acum că am greşit şi că poziţia pe care am luat-o nu a fost corectă. Potrivit cu lumina care a fost dată în această dimineaţă, recunosc că am greşit.”
Şi alţii au vorbit atunci. Fiecare dintre bărbaţii care au participat la întrunirea aceea, pe timpul nopţii, s-a ridicat în picioare şi a depus mărturie, spunând că Ellen White a descris cu acurateţe întrunirea şi atitudinea celor din cameră. Înainte ca să se încheie acea adunare de duminică dimineaţa, grupul pentru Libertate religioasă a fost adunat şi s-a anulat ceea ce se făcuse doar cu câteva ore înainte.
Dacă Ellen White n-ar fi fost reţinută şi dacă şi-ar fi prezentat viziunea în Sabat după-amiază, solia ei nu ar fi servit scopului pe care l-a intenţionat Dumnezeu, deoarece întrunirea aceea încă nu se ţinuse.
Într-un anumit fel, bărbaţii nu au ţinut seama de sfatul general dat în Sabat după-amiază. Credeau că ei ştiu mai bine. Poate că şi ei au gândit aşa cum gândesc unii azi: „Ei bine, poate sora White nu a înţeles” sau „Astăzi trăim în vremuri diferite” sau „Sfatul acela a fost valabil cu mulţi ani în urmă, însă acum nu se potriveşte”. Gândurile pe care ni le şopteşte Satana în aceste zile sunt aceleaşi cu cele prin care a ispitit pe pastorii noştri în 1891. Dumnezeu, la timpul hotărât de El şi în modul hotărât de El, a arătat clar că este lucrarea Sa; El era Cel care călăuzea; El era Cel care ocrotea; mâna Lui este asupra mecanismului cel complicat. Ellen White ne spune că Dumnezeu „a îngăduit adesea ca lucrurile să ajungă într-o criză, pentru ca intervenţia Sa să poată fi remarcată. Apoi, El a făcut cunoscut că există un Dumnezeu în Israel.”
Timp de 70 de ani, Ellen White a vorbit şi a scris despre lucrurile pe care i le-a descoperit Dumnezeu. De multe ori, sfaturile au fost date pentru a-i îndrepta pe cei care se abăteau de la adevărul Bibliei. De multe ori, acestea scoteau în evidenţă calea pe care Dumnezeu voia ca poporul Său să o urmeze. Uneori, Mărturiile vorbeau despre felul de vieţuire, despre cămin şi despre biserică. Cum au primit membrii bisericii aceste solii?
Încă de la începutul lucrării ei, conducătorii responsabili i-au examinat lucrarea pentru a se asigura ei înşişi că manifestarea darului profeţiei era autentică. Apostolul Pavel îndeamnă: „Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun” (1 Tes. 5,20.21). Testele biblice cu privire la un profet au fost aplicate la lucrarea lui Ellen White. Iată cum vede ea acest lucru, căci a scris:
„Aceasta ori este lucrarea lui Dumnezeu, ori nu este. Dumnezeu nu face nimic în asociere cu Satana. Lucrarea mea din ultimii treizeci de ani poartă ori pecetea lui Dumnezeu, ori a vrăjmaşului. Nu poate exista compromis în această privinţă.”
Biblia ne dă patru teste de bază, prin care trebuie examinat un profet. Lucrarea sorei White trece fiecare test.
1. Solia profetului adevărat trebuie să fie în armonie cu Legea lui Dumnezeu şi cu soliile profeţilor (Is. 8,20). Scrierile lui Ellen White înalţă Legea lui Dumnezeu şi chiar îi conduc pe oameni la Biblie, în totalitatea ei. Ea îndreaptă către Biblie, ca spre singura regulă de credinţă şi practică şi ca lumina cea mare către care scrierile ei, „lumina mai mică”, conduc.
2. Prezicerile adevăratului profet trebuie să se împlinească, ţinân-du-se cont dacă au fost date condiţionat (Ier. 18,7-10; 28.9). În timp ce lucrarea sorei White se aseamănă mult cu cea a lui Moise, prin faptul că a condus şi a călăuzit poporul, totuşi ea a scris într-o manieră predictivă despre multe evenimente care aveau să aibă loc. La începutul lucrării noastre de publicaţii, în 1848, ea a vorbit despre felul cum aceasta avea să crească şi să înconjoare lumea cu lumină. Astăzi adventiştii de ziua a şaptea publică literatură în două sute de limbi, în valoare de mai mult de 100.000.000 de dolari pe an.
În 1890, când lumea declara că nu va mai fi război şi că va începe mileniul, Ellen White scria: „Furtuna se apropie, iar noi trebuie să fim pregătiţi să facem faţă furiei ei… Vom vedea nenorociri peste tot. Mii de vapoare vor fi azvârlite în fundul mării. Flote întregi vor fi scufundate şi vieţi omeneşti vor fi sacrificate cu milioanele”. Aceste lucruri s-au împlinit în primul şi al doilea război mondial.
3. Adevăratul profet va mărturisi că Isus Hristos a venit în trup, că Dumnezeu S-a întrupat în trup omenesc. (1 Ioan 4,2).
Citirea cărţii Hristos, Lumina lumii arată clar că lucrarea lui Ellen White corespunde acestui test. Notaţi aceste cuvinte:
„Isus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. El S-ar fi putut bucura mai departe de slava cerească şi de omagiul îngerilor. Însă a ales să dea înapoi sceptrul în mâinile Tatălui şi să coboare de la tronul Universului, ca să poată aduce lumină celor aflaţi în întuneric şi viaţă celor care pier.
Acum aproape două mii de ani, o voce cu o semnificaţie tainică s-a auzit din cer, de la tronul lui Dumnezeu: ’Iată, Eu vin. Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup… Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule’ (Evrei 10,5-7)! În aceste cuvinte, se anunţă împlinirea scopului ce fusese ascuns din veacuri veşnice. Hristos era gata să vină în lumea noastră şi să Se întrupeze… În ochii lumii, El nu poseda o frumuseţe de dorit; totuşi, El a fost Dumnezeul întrupat, lumina cerurilor şi a pământului. Slava Sa a fost acoperită. Măreţia şi maiestatea Lui au fost ascunse, pentru ca El să Se poată apropia de oamenii necăjiţi şi ispitiţi.”
4. Poate că testul cel mai important al adevăratului profet se găseşte în viaţa, lucrarea lui şi influenţa învăţăturilor sale. Acest test este enunţat în Matei 7,15.16: „După roadele lor îi veţi cunoaşte.”
Când privim roadele, aşa cum s-au manifestat ele în vieţile celor care au urmat sfaturile Spiritului Profetic, vedem că sunt bune. Mărturiile au produs roade bune. Dacă privim la biserică, ştiind că am fost călăuziţi în diverse domenii ale activităţii prin aceste sfaturi, trebuie să recunoaştem că lucrarea lui Ellen White corespunde şi acestui test. De asemenea, unitatea învăţăturii din scrierile sale, scrise într-o perioadă de mai bine de şaptezeci de ani, aduce o mărturie pozitivă cu privire la integritatea darului.
Teste practice ale unui adevărat profet
Pe lângă aceste patru teste biblice majore, Domnul ne-a dat şi alte dovezi care arată clar că această lucrare a fost călăuzită de El. Printre acestea, amintim:
1. Oportunitatea soliei. Poporul lui Dumnezeu se află într-o anumită nevoie, iar solia vine exact la timpul potrivit pentru a veni în întâmpinarea nevoii, aşa cum a fost cazul viziunii date lui Ellen White.
2. Natura practică a soliilor. Informaţiile descoperite lui Ellen White în viziuni au avut o valoarea practică, venind în întâmpinarea unor nevoi practice. Priviţi felul cum sfaturile din Mărturii se interpun într-un mod practic în vieţile noastre de zi cu zi.
3. Nivelul spiritual înalt al soliilor. Ele nu se ocupă de lucruri copilăreşti sau comune, ci de subiecte măreţe, înălţătoare. Însuşi limbajul este sublim.
4. Felul în care au fost date viziunile. Multe dintre viziuni au fost însoţite de fenomene fizice, aşa cum a fost cel descris mai înainte. Experienţa lui Ellen White în timpul viziunii este asemănătoare celei a profeţilor Bibliei.
5. Viziunile au fost experienţe desluşite, clare, nu doar impresii. În viziune, Ellen White a văzut, a auzit, a simţit şi a primit instrucţiuni de la îngeri. Viziunile nu pot fi puse pe seama excitării sau a imaginaţiei.
6. Ellen White nu a fost controlată de cei din jurul ei. Ea a scris astfel unui om: „Tu crezi că anumite persoane mi-au prejudiciat mintea. Dacă aş fi în această stare, nu aş fi potrivită să mi se încredinţeze lucrarea lui Dumnezeu”.
7. Lucrarea ei a fost recunoscută de contemporanii săi. Atât cei din biserică, care au trăit şi au lucrat împreună cu Ellen White, cât şi mulţi alţii din afara bisericii au recunoscut-o pe Ellen White, ca fiind „solul Domnului”. Cei care au fost cel mai aproape de ea au avut cea mai mare încredere în chemarea şi lucrarea ei.
Aceste patru teste biblice, cât şi dovezile în plus, subliniate mai sus, ne asigură că lucrarea lui Ellen White a fost a lui Dumnezeu şi este demnă de o încredere incontestabilă.
Numeroasele sale cărţi sunt pline de sfaturi şi instrucţiuni de valoare permanentă pentru biserică. Fie că aceste mărturii au fost de natură mai generală sau personală, fiind adresate unor familii sau indivizi, ele ne sunt de folos şi nouă astăzi. Cu privire la aceasta, Ellen White spune:
„Deoarece avertizările şi sfaturile date în Mărturii, pentru cazuri individuale, se potrivesc în egală măsură pentru mulţi alţii care nu au fost în mod special atenţionaţi în problema respectivă, se pare că este de datoria mea să public mărturiile personale pentru folosul bisericii… Nu cunosc o cale mai bună de a-mi prezenta punctele de vedere în legătură cu pericolele şi greşelile de ordin general şi datoria tuturor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui, decât dând aceste mărturii. Un mod greşit de a folosi Mărturiile este acela de a le citi pentru a găsi un punct pe baza căruia să se poată condamna un membru al bisericii. Mărturiile nu trebuie folosite niciodată ca o nuia prin care să-l aducem pe un frate sau pe o soră să vadă lucrurile exact aşa cum le vedem noi. Există lucruri care trebuie lăsate pe seama individului, pe care trebuie să le rezolve el singur cu Dumnezeu.
Sfaturile trebuie studiate pentru a descoperi principiile de bază, care se pot aplica la viaţa noastră de astăzi. Inima omenească este aproape la fel oriunde în lume; problemele unuia sunt adesea şi problemele altuia. „Mustrând greşelile unei persoane”, scria Ellen White, „Dumnezeu are ca scop să-i îndrepte pe mai mulţi. El arată cu claritate greşelile unora, pentru ca şi alţii să fie astfel avertizaţi.”
Aproape de încheierea vieţii sale, Ellen White a dat următorul sfat:
„Glasul lui Dumnezeu a ajuns la noi continuu, prin Duhul Său cel Sfânt, prin avertizări şi sfaturi… Timpul şi necazurile nu au făcut fără efect sfaturile date… Sfaturile care au fost date în zilele de început ale solie trebuie socotite la fel de sigure de urmat în aceste zile ale încheierii ei.”
Sfaturile care urmează sunt extrase dintr-un număr de cărţi ale lui Ellen White, însă în principal din cele trei volume Testimonies Treasures (Comori ale Mărturiei), care constituie ediţia internaţională a Mărturiilor pentru Comunitate, şi reprezintă categorii de sfaturi care sunt de cel mai mare ajutor pentru biserică, pentru acele zone în care este imposibil a se publica pentru membri mai mult decât un volum de mărime medie. Lucrarea de selectare şi aranjare a acestor sfaturi a fost făcută de către un comitet mare, care a lucrat, fiind autorizat de Comitetul însărcinat cu patrimoniul lui Ellen G. White, căruia i-a fost desemnată responsabilitatea sfaturilor Spiritului Profeţiei. Selecţiile sunt adesea scurte şi limitate uneori la o singură declaraţie a principiilor practice de bază, astfel putând fi inclusă o mare varietate de subiecte.
„Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui şi veţi izbuti.” (2 Cronici. 20,20).
Comitetul însărcinat cu patrimoniul E.G. White,
Washington D.C., 22 iulie 1957.
Revizuit, Silver Spring, MD
1 ianuarie 1990
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA