| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Sfinţirea vieţii
Mântuitorul nostru pretinde tot ce este al nostru. El doreşte cele dintâi şi cele mai sfinte gânduri ale noastre, precum şi dragostea noastră cea mai curată şi cea mai intensă. Dacă suntem cu adevărat părtaşi de natură divină, lauda Lui va fi continuu în inimile noastre şi pe buzele noastre. Unica noastră siguranţă constă în a ne consacra cu totul Lui pentru a creşte continuu în harul şi cunoştinţa adevărului.1 Sfinţirea prezentată în Scripturile sacre are de-a face cu trupul. Aici este ideea consacrării totale. Pavel se ruga ca biserica din Tesalonic să se poată bucura de această mare binecuvântare. „Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, până la venirea Domnului nostru Isus Hristos.” (1 Tes. 5,23).
În lumea religioasă, există o teorie a sfinţirii, care este falsă şi periculoasă prin influenţa ei. În multe cazuri, cei care susţin că sunt sfinţiţi nu posedă acest articol autentic. Sfinţirea lor constă în vorbire şi în voinţa de a se închina.
Ei lasă deoparte raţiunea şi judecata şi se bizuiesc cu totul numai pe simţămintele lor, întemeindu-şi pretenţiile de sfinţire pe emoţiile pe care le-au trăit din când în când. Ei sunt încăpăţânaţi şi perverşi în a-şi afirma pretenţiile tenace de sfinţire, rostesc multe cuvinte, însă nu aduc nici o roadă ca dovadă. Aceste aşa-zise persoane sfinţite nu doar că îşi amăgesc propriile lor suflete, prin pretenţiile lor, dar exercită şi o influenţă de îndepărtare a multora care doresc cu seriozitate să se conformeze voinţei lui Dumnezeu. Ei pot fi auziţi repetând mereu, mereu: „Dumnezeu mă conduce! Dumnezeu mă învaţă! Eu trăiesc fără păcat!” Mulţi dintre cei ce vin în contact cu un astfel de spirit se ciocnesc de ceva întunecos, misterios, pe care nu îl pot înţelege. Însă tocmai acesta este ceea ce nu este asemenea lui Hristos, adevăratul Model.2
Sfinţirea este o lucrare progresivă. Paşii succesivi ne sunt prezentaţi în cuvintele lui Petru: „De aceea, daţi-vă şi voi toată silinţa, ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta cunoştinţa; cu cunoştinţa înfrânarea; cu înfrânarea răbdarea; cu răbdarea evlavia; cu evlavia dragostea de fraţi şi cu dragostea de fraţi iubirea de oameni. Căci dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoştinţă a Domnului nostru Isus Hristos”. (2 Petru 1,5-8). „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta, vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” (vers. 11 şi 12).
Iată o cale prin care suntem asiguraţi că nu vom cădea niciodată. Cei care lucrează astfel, sporind în dobândirea darurilor creştine, au asigurarea că Dumnezeu va lucra înmulţindu-le atunci când le oferă darurile Duhului Său.3
Sfinţirea nu este o lucrare de o clipă, de o oră sau de o zi. Este o creştere continuă în har. Noi nu ştim în nici o zi cât de puternică va fi lupta noastră a doua zi. Satana trăieşte şi este activ şi în fiecare zi noi trebuie să strigăm serios la Dumnezeu pentru ajutor şi tăria de a ne împotrivi lui. Atâta timp cât domneşte Satana, trebuie să ne supunem eul, trebuie să biruim ispitele care ne asediază şi nu există un punct în care să spunem că ne putem opri, nu există un punct în care să putem veni şi să spunem că l-am atins în mod deplin.
Viaţa creştină este un marş continuu în sus! Domnul Isus Îşi curăţeşte şi purifică poporul Său; iar când chipul Lui este reflectat pe deplin în ei, atunci sunt desăvârşiţi şi sfinţi, şi pregătiţi pentru mutare în Împărăţia Sa. De la creştin se cere o mare lucrare. Noi suntem îndemnaţi să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne desăvârşim sfinţirea în temere de El. Pentru creştin, există o lucrare continuă. Fiecare mlădiţă din butucul viei trebuie să-şi extragă viaţa şi tăria de la viţă, ca să poată aduce roadă.
Nimeni să nu se amăgească cu gândul că Dumnezeu îl va ierta şi binecuvânta în timp ce calcă în picioare vreuna dintre poruncile Sale. Îngăduinţa voită a unui păcat cunoscut aduce la tăcere vocea mărturiei Duhului şi separă sufletul de Dumnezeu. Oricare ar fi extazul simţământului religios, Domnul Isus nu poate locui în inima care nesocoteşte Legea divină. Dumnezeu îi va onora doar pe cei care Îl onorează pe El.5
Când Pavel a scris: „Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe deplin” (1 Tes. 5,23), El nu i-a îndemnat pe fraţii săi să ţintească spre un standard imposibil de atins; el nu s-a rugat ca ei să poată beneficia de binecuvântări care nu erau după voia lui Dumnezeu. El ştia că toţi cei care aveau să-L întâlnească pe Domnul Hristos în pace trebuia să posede un caracter curat şi sfânt. (citeşte 1 Cor. 9,25-27; 1 Cor. 6,19.20).
Principiul creştin autentic nu se opreşte în a cântări consecinţele. El nu întreabă: Ce vor zice oamenii despre mine, dacă eu voi face asta sau asta? Sau în ce fel îmi va afecta acest lucru perspectivele mele vremelnice? Copiii lui Dumnezeu tânjesc să ştie ce doreşte Dumnezeu ca ei să facă, pentru ca faptele lor să-L poată proslăvi pe El. Domnul a luat măsuri îndestulătoare pentru ca inimile şi vieţile urmaşilor Săi să fie stăpânite de harul divin, astfel ca ei să fie nişte lumini strălucitoare în lume.6
Dovezile autentice ale sfinţirii
Mântuitorul nostru a fost Lumina lumii, însă oamenii nu L-au cunoscut. El a fost continuu preocupat de fapte de binefacere, răsădind lumină pe cărarea tuturor; şi totuşi, El nu a cerut celor printre care Se amesteca să privească virtuţile Lui fără seamăn, lepădarea Sa de Sine, sacrificiul de Sine şi bunăvoinţa Lui. Iudeii nu au preţuit o astfel de viaţă. Ei considerau religia Lui nedemnă, pentru că nu era în acord cu standardul lor în privinţa evlaviei. Ei au hotărât că Hristos nu era religios în spirit şi caracter; căci religia lor consta în etalarea în afară, în rugăciuni înălţate în public şi în fapte de binefacere văzute de toţi. Cel mai preţios rod al sfinţirii este darul blândeţii. Când acest dar domneşte în suflet, caracterul este modelat prin influenţa lui. Voinţa este continuu supusă lui Dumnezeu.
Lepădarea de sine, sacrificiul de sine, bunăvoinţa, bunătatea, dragostea, răbdarea, tăria şi încrederea creştină sunt roade zilnice, născute în cei care sunt cu adevărat în legătură cu Dumnezeu. Poate că faptele lor nu sunt cunoscute în mod public în lume, însă ei se luptă zilnic împotriva răului şi câştigă biruinţe preţioase asupra ispitei şi a păcatului. Legămintele solemne sunt reînnoite şi păstrate prin tăria câştigată prin rugăciune sinceră şi veghere continuă în vederea rugăciuni. Cel entuziast nu poate pricepe luptele prin care trec aceşti luptători tăcuţi; însă ochiul Aceluia care cunoaşte tainele inimii, observă şi apreciază orice efort făcut cu smerenie şi blândeţe. Este nevoie de proba timpului pentru a se scoate la iveală aurul cel curat al credinţei şi dragostei în caracter. Zelul statornic şi dragostea plină de căldură ale adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos încep să se manifeste atunci când vin necazuri şi greutăţi asupra bisericii.
Toţi cei care ajung în sfera lui de influenţă [a adevăratului om religios] vor observa frumuseţea şi mireasma vieţii lui creştine, în timp ce el este inconştient de acest lucru, căci acest lucru se întâmplă în mod natural, în armonie cu obiceiurile şi înclinaţiile lui. El se roagă pentru lumină divină şi îi place să umble în acea lumină. Mâncarea şi băutura lui sunt să facă voia Tatălui său ceresc. Viaţa lui este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu; totuşi, el nu se laudă cu acest lucru, nici măcar nu pare conştient de el. Dumnezeu priveşte cu plăcere asupra celor umili şi smeriţi, care calcă îndeaproape pe urmele Mântuitorului. Îngerii sunt atraşi de ei şi le place să zăbovească pe cărarea lor. Poate că trec neobservaţi, ca fiind nevrednici de luat în seamă de cei care pretind realizări mari şi care se desfată în a face caz de faptele lor bune, însă îngerii cereşti se apleacă cu dragoste asupra lor şi sunt ca un zid de foc împrejurul lor.
Daniel – un exemplu de viaţă sfinţită
Viaţa lui Daniel constituie o ilustraţie inspirată a ceea ce înseamnă un caracter sfinţit. Ea prezintă o lecţie pentru toţi, şi în special pentru tineri. O conformare strictă faţă de cerinţele lui Dumnezeu este benefică pentru sănătatea trupului şi a minţii. Pentru a putea atinge cel mai înalt standard al realizărilor morale şi intelectuale, este necesar să căutăm înţelepciune şi putere la Dumnezeu şi să dovedim o cumpătare strictă în toate obiceiurile vieţii.8 Cu cât mai fără vină a fost comportamentul lui Daniel, cu atât mai mare a fost ura nutrită împotriva lui de către vrăjmaşii săi. Ei erau plini de furie, pentru că nu puteau găsi nimic în caracterul lui moral sau în îndeplinirea datoriilor lui, pe baza căruia să-şi poată întemeia o plângere împotriva lui. „Atunci oamenii aceştia au zis: ’Nu vom găsi nici un cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui!’” (Dan. 6,5).
Ce lecţie este prezentată aici pentru creştini! Ochii aprigi ai invidiei erau aţintiţi zi de zi asupra lui Daniel; privirile lor erau pline de ură; cu toate acestea, ei nu puteau spune că vreun cuvânt sau vreo faptă a vieţii lui era greşită. Totuşi, el nu avea nici o pretenţie de sfinţire, ci a făcut ceea ce era infinit mai bine – a trăit o viaţă de credincioşie şi consacrare.
Regele emite decretul. Daniel ştie de scopul vrăjmaşilor săi de a-l distruge. Însă el nu îşi schimbă modul de viaţă nici măcar într-o privinţă. Cu calm, el îşi îndeplineşte datoriile obişnuite, iar la ceasul rugăciunii se duce în camera lui şi, cu ferestrele deschise către Ierusalim, îşi înalţă cererile către Dumnezeul cerurilor. Prin felul cum procedează, el declară fără teamă că nici o putere pământească nu are dreptul să se interpună între el şi Dumnezeu şi să-i spună cui trebuie sau nu să se închine. Ce bărbat nobil şi al principiului! El stă înaintea lumii de astăzi ca un exemplu vrednic de urmat, ca un creştin statornic şi credincios. El se îndreaptă către Dumnezeu cu toată inima lui, deşi e conştient că moartea va fi pedeapsa pentru devoţiunea lui.
„Atunci împăratul a poruncit să-l aducă pe Daniel şi să-l arunce în groapa cu lei. Împăratul a luat cuvântul şi i-a zis lui Daniel: ’Dumnezeul tău, căruia necurmat îi slujeşti, să te scape!’” (vers. 16).
În zorii dimineţii, monarhul s-a grăbit spre groapa cu lei şi a strigat: „Daniele, robul Dumnezeului Celui viu, a putut Dumnezeul căruia Îi slujeşti necurmat să te scape de lei?” (vers. 20). Vocea profetului s-a auzit cu răspunsul: „Veşnic, să trăieşti împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gurile leilor, care nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău.”
„Atunci împăratul s-a bucurat foarte mult şi a poruncit să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă şi nu s-a găsit nici o rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său.” (vers. 22-23). Astfel a fost eliberat slujitorul lui Dumnezeu. Iar cursa pe care i-o întinseseră vrăjmaşii lui spre nimicire s-a dovedit a fi spre propria lor ruină. La porunca împăratului, ei au fost aruncaţi în groapa cu lei şi au fost devoraţi într-o clipă de animalele acelea sălbatice.
Pe măsură ce se apropia încheierea celor şaptezeci de ani de captivitate, mintea lui Daniel a început să fie tot mai mult preocupată de profeţiile lui Ieremia.
Daniel nu vine cu pretenţii de credincioşie înaintea Domnului. În loc de a pretinde că este curat şi sfânt, acest profet onorat se identifică el însuşi cu păcătoşenia reală a lui Israel. Înţelepciunea pe care i-a dat-o Dumnezeu a fost pe departe superioară înţelepciunii marilor oameni ai lumii, tot aşa după cum lumina care străluceşte pe cer la amiază este mai strălucitoare decât cea mai slabă dintre toate. Aşadar, consideraţi rugăciunea ieşită de pe buzele acestui bărbat ca fiind mult preţuită de cer. Cu adâncă umilinţă, cu lacrimi şi sfâşiere de inimă, el se roagă pentru el însuşi şi pentru poporul lui Dumnezeu, mărturisindu-şi propria nevrednicie şi recunoscând măreţia şi slava Domnului.
În timp ce Daniel îşi înalţă rugăciunea, îngerul Gabriel vine în zbor de la curţile cereşti pentru a-i spune că cererile lui au fost auzite şi ascultate. Acestui înger puternic i-a fost dată însărcinarea de a-i da pricepere şi înţelepciune şi să deschidă înaintea lui tainele veacurilor viitoare. Astfel, în timp ce căuta cu seriozitate să cunoască şi să înţeleagă adevărul, Daniel a fost adus în legătură cu solul delegat al cerului.
Ca răspuns la rugăciunea lui, Daniel nu a primit numai lumina şi adevărul de care el şi poporul lui aveau cea mai mare nevoie, ci o viziune a marilor evenimente ale viitorului, chiar până la venirea Mântuitorului lumii. Cei care pretind că sunt sfinţiţi în timp ce nu au dorinţa de a cerceta Scripturile sau să se lupte cu Dumnezeu în rugăciune pentru o mai clară înţelegere a adevărului biblic, nu ştiu ce este adevărata sfinţire.
Daniel a vorbit cu Dumnezeu. Cerul s-a deschis înaintea lui. Însă marile onoruri care i-au fost acordate au fost rezultatul umilinţei sale şi al unor căutări stăruitoare. Toţi cei care cred din inimă Cuvântul lui Dumnezeu vor flămânzi şi vor înseta după cunoaşterea voiei Sale. Dumnezeu este autorul adevărului. El iluminează înţelegerea întunecată şi dă minţii omeneşti puterea de a observa şi pricepe adevărurile pe care El le-a descoperit.
Marile adevăruri descoperite de Mântuitorul lumii sunt pentru aceia care caută după adevăr ca după o comoară ascunsă. Daniel era un bărbat în vârstă. Şi-a petrecut viaţa în mijlocul agitaţiei pline de fascinaţie de la o curte păgână, mintea lui ducând povara treburilor unui mare imperiu. Cu toate acestea, el a lăsat deoparte toate aceste lucruri şi şi-a smerit sufletul înaintea lui Dumnezeu, căutând să cunoască planurile Celui Prea Înalt. Iar ca răspuns la cererile lui fierbinţi, din curţile cereşti a fost transmisă lumină pentru cei care vor trăi în timpul din urmă. Cu câtă stăruinţă ar trebui atunci să-L căutăm pe Dumnezeu, pentru ca El să ne dea pricepere să înţelegem adevărurile aduse nouă din ceruri!
Daniel a fost un slujitor devotat al Celui Prea Înalt. Lunga lui viaţă a fost plină de fapte nobile de slujire pentru Domnul Său. Curăţia caracterului lui şi credincioşia lui neşovăielnică sunt egalate doar de umilinţa inimii şi pocăinţa lui înaintea lui Dumnezeu. Repetăm, viaţa lui Daniel constituie o ilustrare inspirată a ceea ce înseamnă adevărata sfinţire.9
Dumnezeu îi încearcă pe cei pe care îi preţuieşte
Faptul că suntem chemaţi să suportăm încercări dovedeşte că Domnul Isus vede în noi ceva foarte preţios, pe care El doreşte să-l dezvolte. Dacă n-ar vedea în noi ceva prin care să poată fi slăvit Numele Său, El nu şi-ar petrece timpul ca să ne rafineze. Noi nu ne pierdem timpul ca să curăţim mărăcini. Domnul Hristos nu aruncă pietre nepreţioase în cuptorul Său. El încearcă doar minereurile preţioase.10
Oamenilor pentru care are rânduite poziţii de răspundere, în îndurarea Sa, El le descoperă defectele ascunse, ca să poată privi înăuntru lor şi să examineze în mod critic complicatele sentimente şi să-şi cerceteze propriile inimi, ca să detecteze ceea ce este rău; astfel, ei îşi pot transforma caracterele şi rafina manierele. Domnul, în providenţa Sa, îi aduce pe oameni în acele situaţii în care le poate testa puterile morale şi descoperi motivele faptelor lor, pentru ca ei să poată dezvolta ceea ce este bun în ei şi să dea la o parte ceea ce este rău. Dumnezeu doreşte ca slujitorii Săi să-şi cunoască maşinăria morală a propriilor lor inimi. Pentru a se realiza acest lucru, El îngăduie adesea ca focul încercărilor să-i asalteze, ca să fie curăţiţi. „Cine va putea însă să sufere ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul şi vor aduce Domnului daruri neprihănite.” (Maleahi 3,2.3)11. Dumnezeu îl conduce pe poporul Său pas cu pas. El îl aduce în anumite situaţii rânduite pentru a se arăta ceea ce este în inimă. Unii trec cu bine într-un anumit punct, însă cad în următorul. Cu fiecare pas înainte, inima este încercată şi testată. Dacă cei ce susţin că sunt poporul lui Dumnezeu constată că inimile lor se opun acestei lucrări de îndreptare, atunci ei ar trebui să se convingă că au de obţinut o biruinţă, dacă nu vor să fie vărsaţi din gura Domnului.12
De îndată ce ne dăm seama de incapacitatea noastră de a face lucrarea lui Dumnezeu şi a ne supune spre a fi călăuziţi de înţelepciunea Lui, Domnul poate lucra împreună cu noi. Dacă ne vom goli sufletul de eu, El ne va împlini toate nevoile noastre.13
Sfat pentru cei care caută asigurarea acceptării lui Dumnezeu
Cum poţi şti că eşti acceptat de Dumnezeu? Studiază Cuvântul Său cu rugăciune. Nu-l lăsa la o parte pentru nici o altă carte. Această Carte convinge de păcat. Ea descoperă în mod clar calea mântuirii şi aduce în atenţie o strălucitoare şi glorioasă răsplată. Îţi descoperă un Mântuitor deplin şi te învaţă că doar prin îndurarea Lui nemărginită poţi primi mântuirea. Nu neglija rugăciunea tainică, personală, căci aceasta este sufletul religiei. Roagă-te atât de fierbinte, atât de stăruitor, ca şi când viaţa aceasta vremelnică ar fi în joc. Rămâi înaintea lui Dumnezeu până când acele dorinţe pe care nu le poţi spune nimănui sunt împlinite pentru mântuirea ta şi dobândeşti acea dovadă scumpă a păcatului iertat.14
Domnul Isus nu te-a lăsat să te împotmoleşti în necazurile şi greutăţile pe care le ai de întâmpinat. El ţi-a spus totul despre ele şi, de asemenea, ţi-a spus să nu te descurajezi şi să nu fii doborât atunci când vin încercări. Priveşte la Isus, Mântuitorul tău, fii vesel şi bucură-te. Încercările cele mai greu de îndurat sunt cele care vin de la fraţii tăi, de la prietenii tăi; însă chiar şi aceste încercări pot fi îndurate cu răbdare. Domnul Isus nu mai zace în mormântul cel nou al lui Iosif. El a înviat şi S-a înălţat la ceruri pentru a mijloci acolo în favoarea ta. Noi avem un Mântuitor care ne-a iubit atât de mult, încât a murit pentru noi, pentru ca prin El să putem avea nădejde, tărie, curaj şi un loc cu El pe tronul Său. El este în stare şi voieşte a te ajuta ori de câte ori Îi ceri aceasta.
Te simţi nevrednic pentru încrederea pe care ţi-o acordă? Mulţumeş-te-I lui Dumnezeu pentru aceasta. Cu cât îţi vei simţi mai mult slăbiciunea, cu atât vei căuta mai mult după ajutor. „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi.” (Iacov 4,8). Domnul Isus doreşte ca tu să fii fericit, să fii vesel. El doreşte ca tu să faci tot ce poţi, potrivit cu priceperea pe care ţi-a dat-o, apoi să-ţi pui încrederea în Domnul, ca să te ajute şi să-i susţină şi pe cei care te vor ajuta pe tine să-ţi duci poverile.
Cuvintele lipsite de bunătate ale oamenilor să nu te rănească. Oare nu au rostit oamenii cuvinte rele despre Domnul Isus? Tu greşeşti şi uneori poţi să dai ocazia pentru observaţii nedrepte, însă Domnul Isus nu a făcut niciodată acest lucru. El a fost curat, fără pată, neîntinat. Nu te aştepta la o soartă mai uşoară în această viaţă decât a avut Prinţul slavei. Când vrăjmaşii tăi vor vedea că ei te pot face să te simţi rănit, ei se vor bucura; de asemenea, şi Satana se va bucura. Priveşte la Isus şi lucrează doar pentru slava Lui. Inima ta să fie plină de dragostea lui Dumnezeu.15
Sentimentele nu sunt un indiciu al sfinţirii
Sentimentele de fericire sau absenţa bucuriei nu constituie dovada că o persoană este sau nu sfinţită. Sfinţire care să se producă instantaneu nu există. Adevărata sfinţire este o lucrare de zi cu zi, care durează cât durează însăşi viaţa. Cei care se luptă cu ispite zilnice, biruindu-şi propriile tendinţe spre păcat, şi care caută sfinţirea inimii şi a vieţii, nu pretind că sunt sfinţi. Ei flămânzesc şi însetează după neprihănire. Păcatul este pentru ei din cale afară de păcătos.
Dumnezeu nu renunţă la noi datorită păcatelor noastre. Noi putem face greşeli şi întrista pe Duhul Său; însă, dacă ne pocăim şi venim la El cu inimi pocăite, El nu ne va alunga. Există piedici care trebuie îndepărtate. Au fost nutrite sentimente greşite, au fost mândrie, înfumurare, nerăbdare şi nemulţumire. Toate aceste lucruri ne separă de Dumnezeu. Păcatul trebuie să fie mărturisit, trebuie să ne producă o lucrare mai profundă a harului în inimă. Cei care se simt slabi şi descurajaţi pot deveni oameni puternici ai lui Dumnezeu, care să facă o lucrare măreaţă pentru Mântuitorul. Însă motivaţia lucrării lor trebuie să fie nobilă; ei nu trebuie să fie influenţaţi de motive egoiste.
Unii par a avea simţământul că sunt puşi la probă şi că trebuie să dovedească Domnului că ei sunt schimbaţi înainte de a putea cere binecuvântarea Lui. Însă aceste suflete scumpe pot cere binecuvântarea Lui chiar acum. Ei trebuie să beneficieze de harul Său, de Spiritul lui Hristos pentru a-i ajuta în neputinţele lor. Altfel nu-şi pot forma un caracter creştin. Domnului Isus Îi face plăcere ca noi să venim la El, exact aşa cum suntem – păcătoşi, neajutoraţi, dependenţi.
Pocăinţa, ca şi iertarea, este darul lui Dumnezeu prin Hristos. Noi suntem convinşi de păcat şi simţim nevoia de iertare prin influenţa Duhului Sfânt. Doar cei care se pocăiesc sunt iertaţi; însă harul lui Dumnezeu este cel care face inima să se pocăiască. El ne cunoaşte toate slăbiciunile şi neputinţele noastre şi ne va ajuta17. Întunericul şi descurajarea vor veni uneori asupra sufletului, ameninţându-ne că ne vor copleşi, însă noi nu trebuie să ne ţinem ochii aţintiţi la Isus, fie că este vorba de sentimente, fie că nu. Noi trebuie să căutăm să ne îndeplinim cu credincioşie fiecare datorie cunoscută, şi apoi să aşteptăm cu răbdare împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu.
Din când în când, simţământul nevredniciei ne va trece ca un fior de groază prin suflet, însă acesta nu constituie dovada că Dumnezeu S-a schimbat faţă de noi sau noi faţă de Dumnezeu. Nu trebuie făcute sforţări pentru a menţine mintea la o anumită intensitate a sentimentului. Poate că astăzi nu vom mai simţi pacea şi bucuria pe care le-am simţit ieri; însă, prin credinţă, noi trebuie să prindem mâna lui Hristos şi să ne încredem în El tot atât de mult şi atunci când suntem în momente întunecoase ca şi atunci când trăim clipe luminoase.
Priviţi prin credinţă la coroanele pregătite pentru cei ce vor birui; ascultaţi cântecele de biruinţă ale celor mântuiţi: Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat şi ne-a mântuit pentru Dumnezeu! Strădu-iţi-vă să vedeţi aceste scene, ca şi când ar fi reale.
Dacă noi am îngădui minţii noastre să zăbovească mai mult asupra lui Hristos şi a lumii cereşti, am avea un stimul şi un suport puternic în a purta bătăliile Domnului. Mândria şi dragostea pentru lume îşi vor pierde puterea atunci când vom contempla slava acelei ţări mai bune, care va deveni în curând căminul nostru. Pe lângă farmecul lui Hristos, toate atracţiile pământului vor părea de mică valoare.
Deşi Pavel a fost în cele din urmă închis într-o închisoare romană –departe de lumină şi de aerul cerului, rupt de lucrarea lui activă pentru Evangheliei, şi aşteptându-se să fie condamnat la moarte în orice moment – totuşi, el nu a cedat în faţa îndoielii sau a deznădejdii. Din acea carceră subterană şi întunecoasă a venit mărturia lui, înainte de moarte, plină de o credinţă sublimă şi de un curaj care au inspirat inimile sfinţilor şi ale martirilor în toate veacurile care au urmat. Cuvintele lui descriu atât de bine rezultatele sfinţirii, pe care le avem în aceste pagini şi pe care el s-a străduit să ni le lase: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. (2 Tim. 4,6-8).18
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA