| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 5
Hristos, neprihănirea noastră
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1,9).
Dumnezeu ne cere să ne mărturisim păcatele şi să ne umilim inimile înaintea Lui; însă, în acelaşi timp, noi trebuie să avem încredere în El, ca fiind un Tată bun, care nu îi părăseşte pe cei care îşi pun nădejdea în El. Mulţi dintre noi umblă prin vedere, nu prin credinţă. Noi credem în lucrurile care se văd, însă nu preţuim făgăduinţele preţioase date nouă în Cuvântul lui Dumnezeu; şi totuşi, nu există o cale de a-L dezonora mai mult pe Dumnezeu decât arătându-i că noi nu avem încredere în ceea ce spune El şi punem sub semnul întrebării dacă Domnul este sincer cu noi sau ne înşală.
Dumnezeu nu renunţă la noi datorită păcatelor noastre. Noi putem face greşeli şi întrista pe Duhul Sfânt, însă dacă ne pocăim şi venim la El cu inimi căite, El nu ne respinge. Sunt obstacole care trebuie îndepărtate. S-au nutrit sentimente nepotrivite, mândrie, mulţumire de sine, nerăbdare, şi murmur. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Păcatele trebuie mărturisite, trebuie să aibă loc o lucrare mai adâncă a harului în inimă. Cei care se simt slabi şi descurajaţi pot deveni oameni puternici ai lui Dumnezeu şi să facă o lucrare nobilă pentru Mântuitorul. Însă lucrarea lor trebuie să pornească dintr-un punct înalt; ei nu trebuie să fie influenţaţi de motive egoiste.
Noi trebuie să învăţăm în şcoala lui Hristos. Nimic altceva, în afară de neprihănirea Sa, nu ne poate îndreptăţi să avem parte de vreuna dintre binecuvântările legământului harului. Noi am dorit mult şi am încercat să obţinem aceste binecuvântări, însă nu le-am primit, deoarece am nutrit ideea că am putea face ceva pentru a fi vrednici de ele. Noi nu am privit dincolo de noi înşine şi nu am crezut că Domnul Isus este un Mântuitor viu. Noi nu trebuie să credem că propriul nostru har şi meritele noastre ne vor mântui; harul lui Hristos este unica noastră nădejde de mântuire. Prin profetul Său, Domnul făgăduieşte: „Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând”. (Is. 55,7). Noi trebuie să credem făgăduinţa aşa cum este dată ea şi să nu luăm simţământul drept credinţă. Când ne încredem în Dumnezeu pe deplin, când ne bizuim pe meritele lui Isus, ca fiind Mântuitorul care ne iartă păcatele, vom primi tot ajutorul de care avem nevoie.
Noi privim la noi înşine ca şi când am avea putere să ne mântuim; însă Isus a murit pentru noi tocmai pentru că noi nu suntem în stare să facem aceasta. În El este nădejdea noastră, îndreptăţirea noastră, neprihănirea noastră. Noi nu ar trebui să deznădăjduim, şi să ne temem că nu avem Mântuitor sau că El nu are gânduri de îndurare faţă de noi. Chiar acum, El Îşi face lucrarea în favoarea noastră şi ne invită să venim la El în deznădejdea noastră, ca să fim mântuiţi. Noi Îl dezonorăm prin necredinţa noastră. E uimitor cum Îl tratăm noi pe cel mai bun Prieten al nostru, cât de puţină încredere avem în El, care ne poate mântui pe deplin şi care ne-a dat toate dovezile în legătură cu cât de mult ne iubeşte.
Fraţii mei, vă aşteptaţi ca meritele voastre să vă recomande spre a obţine favoarea din partea lui Dumnezeu şi credeţi că puteţi să vă eliberaţi de păcat înainte de a vă încrede în puterea Sa de a vă mântui? Dacă aceasta este lupta care are loc în mintea voastră, mă tem că nu veţi obţine putere, iar în final veţi fi descurajaţi.
În pustie, când Domnul a îngăduit şerpilor veninoşi să-i muşte pe israeliţii cei răzvrătiţi, lui Moise i s-a spus să înalţe un şarpe de aramă şi a poruncit tuturor celor care erau răniţi să privească la acesta, ca să trăiască. Însă mulţi nu au văzut nici un ajutor în acest remediu rânduit de cer. În jurul lor erau pretutindeni morţi şi muribunzi şi ei ştiau că, fără ajutor divin, soarta lor era pecetluită; însă se văicăreau de rănile lor, de durerile lor şi de apropierea morţii, şi ochii li se închideau, când ar fi putut beneficia de vindecare într-o clipă.
„După cum a înălţat Moise şarpele în pustie”, la fel avea să fie „înălţat şi Fiul omului; pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Dacă sunteţi conştienţi de păcatele voastre, nu vă irosiţi puterile plângându-vă de ele, ci priviţi la Isus. Domnul Isus este singurul nostru Mântuitor şi, deşi milioane, care au nevoie să fie vindecaţi, vor respinge harul care le-a fost oferit, totuşi nici unul dintre cei care se încred în meritele Sale nu va fi lăsat să piară. Deşi suntem conştienţi de starea noastră deznădăjduită fără Hristos, noi nu trebuie să fim descurajaţi, ci trebuie să ne bizuim pe Mântuitorul crucificat şi înviat. Suflete sărmane, bolnav de păcat şi descurajat, priveşte la Isus. Domnul Isus ne-a făgăduit că îi va mântui pe toţi cei care vor veni la El.
Veniţi la Isus şi veţi găsi odihnă şi pace. Puteţi avea binecuvântarea chiar acum. Satana vă sugerează că sunteţi deznădăjduiţi şi că singuri nu aveţi ce face. Este adevărat. Sunteţi deznădăjduiţi. Însă înălţaţi-L pe Isus înaintea lui: „Eu am un Mântuitor înviat şi El nu va îngădui niciodată să fiu înfrânt. Eu voi birui în Numele Lui. El este neprihănirea mea, cununa bucuriei mele”. Nimeni să nu simtă că este fără de nădejde cazul său; pentru că nu este. Poate simţi că eşti păcătos şi nenorocit, însă tocmai din acest motiv ai nevoie de un Mântuitor. Dacă ai păcate de mărturisit, nu mai pierde timpul. Clipele sunt de aur. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1,9). Cei care flămânzesc şi însetează după neprihănire vor fi săturaţi; căci Isus a promis acest lucru. Ce Mântuitor scump! Braţele Lui sunt deschise ca să ne primească, iar inima Sa cea mare şi plină de dragoste aşteaptă să ne binecuvânteze.
Unii par a crede că ei trebuie să fie puşi la probă şi că trebuie să dovedească Domnului că sunt transformaţi înainte de a putea cere binecuvântarea Lui, însă aceste suflete preţioase pot cere binecuvântarea Lui chiar acum. Ei trebuie să beneficieze de harul Său, să aibă Spiritul lui Hristos, pentru a-i ajuta în neputinţele lor, altfel nu îşi pot forma un caracter creştin. Domnul Isus doreşte ca noi să venim la El exact aşa cum suntem: păcătoşi, neajutoraţi, dependenţi.
Pocăinţa, ca şi iertarea, constituie darul lui Dumnezeu prin Hristos. Noi suntem convinşi de păcat şi simţim nevoia de iertare prin influenţa Duhului Sfânt. Doar cei care se pocăiesc sunt iertaţi, iar inima poate fi condusă la pocăinţă doar prin harul lui Dumnezeu. El cunoaşte slăbiciunile şi neputinţele noastre şi ne va ajuta.
Unii dintre cei care vin la Dumnezeu prin pocăinţă şi mărturisire şi cred că păcatele le sunt iertate, nu îndrăznesc să facă apel la făgăduinţele lui Dumnezeu. Ei nu sunt convinşi că Domnul Isus este un Mântuitor întotdeauna prezent; şi nu sunt gata să-I încredinţeze Lui, spre păstrare, sufletele lor şi să se bizuie pe El pentru desăvârşirea lucrării harului, începută în inimile lor. În timp ce ei consideră că s-au predat lui Dumnezeu, există totuşi într-o mare măsură dependenţa de eu. Există suflete conştiincioase, care se încred în parte în Dumnezeu şi în parte în ele însele. Ele nu privesc la Dumnezeu, spre a fi ţinute prin puterea Lui, ci se bizuiesc pe faptul că pot veghea împotriva ispitei şi pe îndeplinirea anumitor datorii spre a fi acceptate de El. Acest fel de credinţă nu duce la biruinţă. Astfel de persoane trudesc în zadar; sufletele lor sunt într-o continuă robie şi ele nu găsesc odihnă până ce nu-şi vor lăsa poverile la picioarele lui Isus.
Este nevoie de veghere continuă şi de devoţiune sinceră; însă acestea vor veni în mod natural atunci când sufletul este ţinut prin puterea lui Dumnezeu prin credinţă. Nu putem face nimic, absolut nimic, care să ne recomande favoarei divine. Noi nu trebuie să ne încredem deloc în noi înşine sau în faptele noastre bune; însă, dacă venim la Hristos aşa greşiţi şi păcătoşi cum suntem, putem găsi odihnă în dragostea Lui. Dumnezeu va primi pe oricine vine la El, încrezându-se pe deplin în meritele Mântuitorului răstignit. Dragostea izvorăşte în inimă. Poate nu va fi o dezlănţuire a sentimentelor, dar va fi cu siguranţă pace şi încredere. Fiecare povară va fi uşoară, căci jugul pe care îl impune Hristos este uşor. Datoria devine o delectare, iar sacrificiul o plăcere. Cărarea care până atunci părea învăluită în întuneric devine strălucitoare prin razele care vin de la Soarele neprihănirii. Aceasta înseamnă a umbla în lumină, după cum Hristos este lumină.1
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA