| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 4
Unirea cu Hristos şi dragostea frăţească
(Una cu Hristos în Dumnezeu)
Scopul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este ca ei să fie uniţi. Nu aşteaptă ei să trăiască împreună în ceruri? Este Domnul Hristos împărţit împotriva Lui Însuşi? Va da El succes poporului Său înainte ca ei să îndepărteze gunoiul presupunerilor rele şi al discordiei, înainte ca lucrătorii, într-o unitate, în ce priveşte scopul, să-şi devoteze inima, mintea şi puterea lucrării atât de sfinte în ochii lui Dumnezeu? Unitatea aduce tărie; lipsa de unitate, slăbiciune. Fiind uniţi unii cu alţii, lucrând în armonie pentru mântuirea oamenilor, vom fi cu adevărat „împreună lucrători cu Dumnezeu”. Cei care refuză să lucreze în armonie, Îl dezonorează mult pe Dumnezeu. Vrăjmaşul sufletelor se delectează privindu-le cum lucrează unele împotriva altora. Astfel de persoane trebuie să cultive dragostea frăţească şi blândeţea inimii. Dacă ei ar putea să dea la o parte perdeaua care acoperă viitorul şi să vadă rezultatul lipsei lor de unitate, cu siguranţă că s-ar hotărî să se pocăiască.1
Unirea cu Hristos şi unul cu celălalt – unica noastră siguranţă
Lumea priveşte cu satisfacţie lipsa de unitate care există între creştini. Infidelitatea este mult îndrăgită. Dumnezeu cheamă la o schimbare în mijlocul poporului Său, unirea cu Hristos şi unul cu altul este unica noastră siguranţă în aceste zile din urmă. Să nu-i dăm ocazia lui Satana să arate cu degetul spre membrii bisericii noastre şi să zică: „Priviţi aceşti oameni care stau sub stindardul lui Hristos, cum se urăsc unul pe altul. Nu avem de ce să ne temem de ei atâta timp cât petrec mai mult tip certându-se unii cu alţii decât în luptă cu forţele mele.”
După coborârea Duhului Sfânt, ucenicii au pornit să-L proclame pe Mântuitorul înviat, unica lor dorinţă fiind salvarea de suflete. Ei s-au bucurat de dulceaţa comuniunii cu sfinţii. Ei erau blânzi, atenţi, îşi sacrificau propriile interese, plini de abnegaţie, fiind gata de orice sacrificiu de dragul adevărului. În asocierea lor zilnică unii cu alţii, au dat pe faţă acea dragoste pe care Domnul Hristos le-a poruncit să o facă cunoscut. Prin cuvinte şi fapte altruiste, ei s-au luptat să aprindă această dragoste şi în inimile altora.
Credincioşii trebuia să nutrească acea dragoste care umpluse inimile apostolilor după coborârea Duhului Sfânt. Ei trebuia să pornească în deplină ascultare de noua poruncă: „Cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. (Ioan 13,14). Trebuia să fie atât de uniţi cu Hristos, încât să fie în stare să îndeplinească cerinţele Lui. Trebuia înălţată puterea unui Mântuitor care îi putea îndreptăţi prin neprihănirea Lui.
Însă cei dintâi creştini au început să privească la defectele unora şi ale altora. Zăbovind asupra greşelilor, dând loc criticii rele, ei L-au pierdut din vedere pe Mântuitorul şi marea Lui dragoste pe care a arătat-o faţă de păcătoşi. Au început să arate mai multă stricteţe pentru ceremoniile exterioare, să fie mai scrupuloşi faţă de teoria credinţei şi mai severi în criticele lor. În zelul lor de a-i condamna pe alţii, ei au uitat de propriile lor greşeli. Au uitat lecţia de iubire frăţească, pe care i-a învăţat Domnul Isus. Şi, cel mai trist lucru dintre toate, ei nu erau conştienţi de ceea ce pierduseră. Nu îşi dădeau seama că fericirea şi bucuria se îndepărtau din vieţile lor şi că, în curând, aveau să umble în întuneric, izgonind afară din inimile lor dragostea lui Dumnezeu.
Apostolul Ioan şi-a dat seama că dragostea frăţească pălea în biserică şi a zăbovit în mod special în acest punct. Până în ziua morţii sale, el i-a tot îndemnat pe credincioşi să exercite continuu dragoste unul faţă de altul. Scrisorile sale către biserici sunt pline de acest gând. „Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii”, scrie el, „căci dragostea este de la Dumnezeu … Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El… Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii”. (1 Ioan 4,7-11).
În biserica lui Dumnezeu de astăzi, dragostea frăţească lipseşte în mare măsură. Mulţi din cei care susţin că Îl iubesc pe Mântuitorul neglijează să-i iubească pe cei care sunt uniţi cu ei în părtăşie creştină. Noi suntem de aceeaşi credinţă, membri ai aceleaşi familii, toţi copii ai aceluiaşi Tată ceresc, cu aceeaşi binecuvântată nădejde a nemuririi. Cât de strânsă şi duioasă ar trebui să fie legătura care ne leagă laolaltă! Oamenii din lume privesc la noi să vadă dacă credinţa noastră exercită o influenţă sfinţitoare asupra inimilor noastre. Ei văd degrabă orice defect din vieţile noastre, fiecare inconsecvenţă din faptele noastre. Să nu le dăm ocazia să arunce ocară asupra credinţei noastre.2
Armonia şi unitatea constituie cea mai puternică mărturie a noastră
Nu opoziţia lumii este cel mai mare pericol pentru noi; ci răul nutrit în inimile aşa-zişilor credincioşi, care lucrează cel mai mare dezastru şi întârzie cel mai mult programul cauzei lui Dumnezeu. Nu există o cale mai sigură de a ne slăbi spiritualitatea decât prin a fi invidioşi, suspicioşi unul faţă de altul, căutând greşeli şi făcând presupuneri rele. „Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească. Căci acolo unde este duh de ceartă, este tulburare şi tot felul de fapte rele. Înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică.” (Iacov 3,15-18).
Armonia şi unitatea care există între oameni cu caractere diferite constituie cea mai puternică mărturie care poate fi adusă, că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume pentru a-i mântui pe păcătoşi. Este privilegiul nostru să aducem această mărturie. Însă, pentru a face acest lucru, trebuie să ne aşezăm sub comanda lui Hristos. Caracterele noastre trebuie modelate în armonie cu caracterul Său, voinţa noastră trebuie supusă voinţei Lui. Atunci vom lucra împreună fără nici un gând de conflict.
Micile deosebiri asupra cărora se zăboveşte conduc la acţiuni care distrug părtăşia creştină. Să nu îngăduim vrăjmaşului să câştige astfel avantaj asupra noastră. Să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu şi unii de alţii. Atunci vom fi ca nişte pomi ai neprihănirii, sădiţi de Domnul şi udaţi de râul vieţii; şi cât de roditori vom fi! Nu a spus Hristos: „Dacă aduceţi multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit”! (Ioan 15,8).
Când rugăciunea Domnului Hristos este crezută pe deplin, când sfaturile Sale sunt aduse în viaţa de zi cu zi a poporului lui Dumnezeu, unitatea de acţiune va fi văzută în rândurile noastre. Frate va fi legat cu frate prin legăturile de aur ale dragostei lui Hristos. Numai Spiritul lui Dumnezeu poate produce această unitate. Cel care S-a sfinţit pe Sine Însuşi îi poate sfinţi şi pe ucenicii Săi. Uniţi cu El, ei vor fi uniţi şi unii cu alţii, în cea mai sfântă credinţă. Când ne vom da toată silinţa pentru această unitate, aşa cum doreşte Dumnezeu să ne străduim pentru ea, aceasta va veni la noi.3
Dumnezeu nu cere un număr mare de instituţii, clădiri mari, etalare exterioară, ci o acţiune armonioasă a poporului Său deosebit, un popor ales de Dumnezeu şi preţios, ai cărui membri sunt uniţi unii cu alţii, viaţa lor fiind ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Fiecare om trebuie să stea în partea lui şi la locul lui, exercitând o influenţă bună în gând, cuvânt şi faptă. Când toţi lucrătorii lui Dumnezeu vor face acest lucru, numai atunci lucrarea Lui va fi un întreg simetric.4
Domnul cheamă oameni cu credinţă autentică şi cu minţi sănătoase, oameni care să facă distincţie între ceea ce este adevărat şi ceea ce este fals. Fiecare ar trebui să fie în gardă, să studieze şi să pună în practică lecţiile date în capitolul 17 din Ioan şi să păstreze o credinţă vie în adevărul pentru acest timp. Noi avem nevoie de acea stăpânire de sine, care să ne facă în stare să ne aducem obiceiurile în armonie cu rugăciunea lui Hristos.5
Inima Mântuitorului doreşte ca urmaşii Săi să îndeplinească scopul lui Dumnezeu în toată mărimea şi profunzimea sa. Ei trebuie să fie una cu El, chiar dacă sunt răspândiţi pretutindeni pe faţa pământului. Însă Dumnezeu nu îi poate face una în Hristos decât dacă ei sunt dispuşi să renunţe la calea lor pentru calea Lui.6
Cooperare
Când se înfiinţează instituţii în câmpuri noi, adesea este necesar să se aşeze responsabilităţi asupra unor persoane care nu cunosc în totalitate detaliile cu privire la lucrare. Aceste persoane sunt mult dezavantajate în lucrarea lor şi, dacă ele şi colegii lor lucrători nu ar dovedi un interes neegoist pentru instituţia Domnului, ar rezulta o stare de lucruri care ar împiedica prosperitatea ei.
Mulţi socotesc că domeniul lucrării pe care o fac ei le aparţine numai lor şi că nimeni altcineva nu ar trebui să dea nici o sugestie în legătură cu aceasta. Tocmai aceştia s-ar putea să fie cu totul în necunoştinţă faţă de cele mai bune metode de conducere a lucrării; totuşi dacă cineva se aventurează să le ofere sfaturi, ei se simt ofensaţi şi devin mai hotărâţi în a-şi urma judecata lor independentă. Unii dintre lucrători nu voiesc să ajute sau să-i înveţe pe colegii lor lucrători, iar alţii, care nu au experienţă, nu doresc ca ignoranţa lor să fie cunoscută. Ei fac greşeli, cheltuind mult timp şi material, deoarece sunt prea mândri ca să ceară sfat.
Nu este greu să descoperi cauza necazului. Lucrătorii au fost nişte firi independente, când ar fi trebuit să se considere asemenea unor fire care trebuie ţesute împreună pentru a ajuta la formarea modelului.
Aceste lucruri întristează pe Duhul Sfânt. Dumnezeu doreşte ca noi să învăţăm unii de la alţii. Independenţa nesfinţită ne aşază într-o poziţie în care El nu poate lucra împreună cu noi. Satana este foarte mulţumit cu astfel de stări de lucruri.
Fiecare lucrător va fi testat dacă el lucrează pentru înaintarea instituţiei lui Dumnezeu sau pentru a sluji propriilor sale interese.
Păcatul cel mai aproape de a fi de deznădăjduit şi incurabil este mândria propriei păreri şi îngâmfarea. Aceasta stă în calea oricărei creşteri. Când un om are defecte de caracter însă nu îşi dă seama de acest lucru; când este atât de plin de sine, încât nu îşi poate vedea greşeala, cum ar putea fi el curăţat? „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mat. 9.12). Cum poate cineva să-şi îmbunătăţească starea când socoteşte că ceea ce face el este perfect?
Doar creştinii cu totul sinceri pot fi cu adevărat oameni.7
(1) 8T 240; (2) 8T 240-242; (3) 8T 242,243; (4) 8T 183; (5) 8T 239; (6) 8T 243; (7) 7T 197-200. - Abrevieri
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA