| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 1
Viziune cu privire la răsplata celor credincioşi
(Prima mea viziune)
Pe când mă rugam la altarul familial, Duhul Sfânt a venit asupra mea şi se părea că mă înălţam tot mai mult, mult deasupra întunericului lumii. M-am întors să văd poporul advent în lume, însă nu am putut să-l găsesc, când o vocea mi-a spus: „Priveşte din nou şi uită-te puţin mai sus”. Atunci mi-am ridicat ochii şi am văzut o cărare dreaptă şi îngustă, suspendată deasupra pământului. Pe această cărare, poporul advent călătorea spre cetate, care se afla la celălalt capăt al cărării. Înapoia lui, la începutul cărării era o lumină, despre care un înger mi-a spus că este strigătul de la miezul nopţii. Această lumină strălucea pe tot parcursul cărării, astfel ca picioarele lor să nu se împleticească. Dacă ei îşi păstrau ochii aţintiţi asupra lui Isus care Se afla înaintea lor, conducându-i către cetate, erau în siguranţă. Însă curând, unii au obosit şi au spus că până la cetate mai este cale lungă şi că ei se aşteptaseră ca deja să fi ajuns acolo. Apoi, Isus îi încuraja, ridicându-Şi braţul drept, plin de slavă, din care venea o lumină care se unduia peste grupul advent, iar ei strigau: „Aleluia!” Alţii, în grabă, refuzau lumina care-i lumina din urmă şi spuneau că nu Dumnezeu i-a condus până acolo. Lumina dinapoia lor a dispărut, lăsân-du-i în întuneric complet, iar ei s-au împleticit, au pierdut urma lui Isus şi au căzut de pe cărare în întunericul şi lumea nelegiuită de dedesubt. Curând, am auzit vocea lui Dumnezeu ca nişte ape mari, care ne-a spus ziua şi ora venirii lui Isus. Sfinţii în viaţă, 144.000 la număr, au cunoscut şi au înţeles vocea pe când cei nelegiuiţi au crezut că este un tunet şi un cutremur de pământ. Când Dumnezeu ne-a anunţat timpul, El a turnat asupra noastră Duhul Sfânt şi feţele noastre au început să lumineze de slava lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat cu Moise când a coborât de pe Muntele Sinai.
Cei 144.000 erau toţi sigilaţi şi într-o desăvârşită unire. Pe frunţile lor, era scris Dumnezeu, Noul Ierusalim „şi o stea plină de slavă cu Numele cel nou al lui Isus. Văzându-ne în starea aceea de bucurie şi sfinţenie, cei nelegiuiţi s-au înfuriat şi s-au năpustit asupra noastră, ca să pună mâna pe noi şi să ne arunce în închisoare, dar noi am întins mâinile înainte în Numele Domnului, iar ei au căzut fără putere la pământ. Acum era clar pentru sinagoga lui Satana [cei care aleseseră să-l urmeze pe Satana] că Dumnezeu ne-a iubit pe noi, care am putut să ne spălăm picioarele unii altora şi să-i salutăm pe fraţi cu o sărutare sfântă, iar ei s-au plecat la picioarele noastre.
Curând, ochii noştri au fost atraşi către răsărit, unde apăruse un mic nor negru, cam cât o jumătate de palmă, despre care am ştiut cu toţii că este semnul Fiului omului. Într-o linişte solemnă, priveam cu toţii, cu ochii pironiţi spre cer, pe măsură ce acesta se apropia tot mai mult şi devenea mai luminos, mai glorios şi tot mai glorios, până când a ajuns un mare nor alb. Partea de jos părea ca de foc; deasupra norului era un curcubeu, iar împrejurul lui zeci de mii de îngeri care cântau o cântarea minunată; iar pe acesta stătea Fiul omului. Părul Său era alb şi ondulat, căzându-i pe umeri, iar pe capul Lui erau multe coroane. Picioarele Lui aveau înfăţişarea focului; în mâna Sa dreaptă se afla o seceră ascuţită, iar în stânga, o trâmbiţă de argint. Ochii Lui erau ca o flacără de foc care îi căuta mereu pe copii Săi. Atunci toate feţele au îngălbenit, iar cei care Îl respinseseră pe Dumnezeu s-au înnegrit. Atunci noi toţi am strigat: „Cine poate sta în picioare? Este haina mea fără pată?” Îngerii au încetat să mai cânte şi, într-o linişte înfricoşătoare, Domnul Isus a spus: „Cei care au mâini curate şi inimi curate vor putea sta în picioare; harul Meu vă este de ajuns”. Când am auzit aceste cuvinte, feţele noastre s-au luminat şi bucuria ne-a umplut inimile. Iar îngerii au atins o notă mai înaltă şi au început să cânte iar, în timp ce norul se apropia tot mai mult de pământ.
Atunci a răsunat trâmbiţa lui Isus pe când cobora pe nor, învăluit în flăcări de foc. El Şi-a fixat ochii asupra mormintelor în care se aflau sfinţii adormiţi. Şi-a ridicat ochii şi mâinile spre cer şi a strigat: „Trezi-ţi-vă, treziţi-vă, treziţi-vă! Voi care dormiţi în ţărână şi înviaţi! După aceasta a fost un puternic cutremur de pământ. Mormintele s-au deschis, iar cei morţi au ieşit afară din ele, îmbrăcaţi în nemurire. Cei 144.000 au strigat: „Aleluia!” recunoscându-şi prietenii care le fuseseră smulşi prin moarte şi în aceeaşi clipă au fot schimbaţi şi luaţi împreună cu aceştia, ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh.
Am ajuns cu toţii la nor şi, timp de şapte zile, am urcat până la marea de cristal, când Domnul Isus a adus coroanele şi cu mâna Lui dreaptă le-a aşezat pe capetele noastre. Ne-a dat harpe de aur şi laurii victoriei. Aici, la marea de cristal, cei 144.000 stăteau într-un careu desăvârşit. Unii aveau coroane foarte strălucitoare, alţii mai puţin strălucitoare. Unele erau pline de stele, altele aveau doar câteva. Toţi erau mulţumiţi de coroanele lor. Şi toţi erau îmbrăcaţi în haine albe de slavă, de la umeri până la picioare. Îngerii erau toţi în jurul nostru când mergeam pe marea de cristal spre poarta cetăţii. Domnul Isus a ridicat braţul Său puternic, glorios, a apucat poarta de mărgăritar, a deschis-o şi, în timp ce aceasta aluneca în balamalele ei strălucitoare, ne-a spus: „Voi v-aţi spălat hainele în sângele Meu, aţi stat neclintiţi pentru adevărul Meu, intraţi”. Noi toţi am pornit înainte, simţind că aveam tot dreptul să fim în cetate.
Acolo, am văzut pomul vieţii şi tronul lui Dumnezeu. Din tron ieşea un râu cu apă curată şi de fiecare parte a râului era pomul vieţii. Pe o parte a râului, se afla un trunchi al pomului, şi de partea cealaltă, un alt trunchi al lui, amândouă de aur curat, transparent. La început, am crezut că văd doi pomi, am privit din nou şi am văzut că aceştia se unesc în vârf într-un singur pom. Ramurile sale erau aplecate spre locul în care stăteam noi; iar fructele nenumărate păreau a fi din aur amestecat cu argint.
Toţi ne-am aşezat sub un pom, ca să admirăm slava acelui loc, când fraţii Fitch şi Stockman, care predicaseră Evanghelia Împărăţiei şi pe care Domnul îi pusese în mormânt pentru a-i cruţa, au venit la noi şi ne-au întrebat prin ce am trecut cât timp ei au fost în mormânt. Am încercat să ne aducem aminte de necazurile cele mari, însă acestea păreau atât de mici în comparaţie cu slava de neîntrecut şi greutatea veşnică de slavă care ne înconjura, încât nu am putut să vorbim, ci am strigat cu toţii: „Aleluia, cerul este destul de ieftin”, şi apoi ne-am atins harpele de aur, făcând bolţile cerului să răsune.
Cu Isus în fruntea noastră, am coborât cu toţii din cetate pe acest pământ, pe un munte mare şi impunător, care nu L-a putut cuprinde pe Domnul Isus şi care s-a despărţit în două părţi, făcându-se o câmpie mare. Apoi, am privit în sus şi am văzut cetatea cea mare cu douăsprezece temelii şi douăsprezece porţi, câte trei pe fiecare latură, şi cu câte un înger la fiecare poartă. Noi am strigat: „Cetatea, cetatea cea mare, vine, iată, coboară de la Dumnezeu din cer”; şi aceasta a venit şi s-a aşezat pe locul unde stăteam noi. După aceea, am început să privim la lucrurile minunate din afara cetăţii. Acolo, am văzut case minunate, care aveau înfăţişarea argintului, sprijinite de patru coloane împodobite cu nestemate, cele mai minunate ce pot fi privite, care aveau să fie locuite de către sfinţi şi care aveau un raft de aur. Am văzut pe mulţi dintre sfinţi intrând în case, luându-şi coroanele strălucitoare şi aşezându-le pe acel raft şi apoi ieşind pe câmpul din jurul caselor pentru a se ocupa de pământ nu în modul cum facem noi acest lucru acum; nu, nu. O lumină plină de slavă a strălucit în jurul capului lor; iar ei Îl lăudau necontenit pe Dumnezeu.
Apoi, am văzut un alt câmp cu tot felul de flori şi, pe când le culegeam, am strigat: „Nu se vor vesteji niciodată!” Apoi, am văzut un câmp cu iarbă înaltă, minunată la privit; era de un verde viu, cu reflecţii argintii şi aurii şi se unduia spre slava Regelui Isus. După aceea, ne-a dus pe o câmpie plină cu tot felul de animale – leul , mielul, leopardul şi lupul – toate laolaltă în perfectă înţelegere. Am trecut prin mijlocul lor şi ele ne-au urmat paşnic. Apoi, am văzut o pădure, nu ca pădurile întunecate pe care le avem noi aici; nu, nicidecum; ci luminoase, măreţe; crengile copacilor se unduiau încoace şi încolo, iar noi am strigat cu toţii: „Vom locui în siguranţă, în locuri pustii, şi vom dormi în păduri”. Am trecut prin păduri, căci eram pe drum către Muntele Sionului.
Pe când mergeam înainte, ne-am întâlnit cu un alt grup care, de asemenea, privea cu admiraţie frumuseţile acelui loc. Am observat ceva roşu, ca o margine la veşmintele lor, coroanele lor erau strălucitoare; hainele lor, de un alb imaculat. După ce i-am salutat, L-am întrebat pe Isus cine erau aceştia. El mi-a spus că erau martirii, care fuseseră omorâţi pentru El. Împreună cu ei, era un grup nenumărat de micuţi; şi aceştia aveau un tiv roşu la veşmintele lor. Muntele Sionului se afla chiar în faţa noastră, iar pe munte se afla un templu măreţ şi împrejurul lui erau alţi şapte munţi pe care creşteau trandafiri şi crini. I-am văzut pe cei mici urcând sau, dacă voiau, zburând în vârful munţilor, unde culegeau flori care nu aveau să se ofilească niciodată. În jurul templului, erau tot felul de pomi care înfrumuseţau locul: merişor, pin, brad, mirt, rodiu şi smochinul aplecat sub greutatea smochinelor coapte; acestea făceau ca locul să fie neasemuit în splendoare. Şi pe când eram pe punctul de a intra în templu, Isus Şi-a ridicat glasul cel plăcut şi a spus: „Doar cei 144.000 vor intra în acest loc” şi noi toţi am strigat „Aleluia!”
Acest templu era susţinut de şapte coloane, toate din aur transparent, împodobite cu nestematele cele mai minunate. Nu pot descrie lucrurile măreţe pe care le-am văzut acolo. O, dacă aş putea vorbi limba Canaanului, atunci aş putea exprima un pic din slava lumii aceleia mari şi bune! Am văzut acolo table de piatră pe care erau săpate numele celor 144.000 cu litere de aur.
După ce am privit slava templului, am ieşit, iar Isus ne-a părăsit şi S-a dus în cetate. Curând, am auzit din nou vocea lui plăcută, spunând: „Veniţi, poporul Meu, voi aţi trecut prin necazul cel mare, aţi făcut voia Mea, aţi suferit pentru Mine, veniţi la ospăţ; căci Eu Însumi Mă voi încinge şi vă voi servi”. Noi am strigat: „Aleluia, slavă!” şi am intrat în cetate. Aici am văzut o masă de argint curat, lungimea ei era de mai multe mile, dar, cu toate acestea, ochii noştri o puteau cuprinde. Am văzut fructul pomului vieţii, mana, migdale, smochine, rodii, struguri şi multe alte feluri de fructe. I-am cerut lui Isus să mă lase să mănânc din fruct. El a spus: „Nu acum. Aceia care mănâncă din fructul acestei ţări, nu se mai întorc pe pământ. Însă, în scurt timp, dacă sunteţi credincioşi, veţi mânca cu toţii din pomul vieţii şi veţi bea din apa de izvor”. Şi, a spus El, „tu trebuie să te întorci din nou pe pământ şi să spui şi altora ceea ce ţi-am descoperit”. Apoi, un înger m-a purtat încet înapoi, în această lume întunecoasă. Uneori, socotesc că nu voi mai putea sta mult aici, toate lucrurile de pe pământ par atât de sinistre. Mă simt atât de singură aici, pentru că am văzut o lume mai bună. O, de-aş avea aripi, ca un porumbel, atunci aş zbura într-acolo şi aş avea odihnă.
(1) EW 14-20.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA