- Decembrie 2003 -

HARUL IMBELSUGAT A LUI DUMNEZEU

Miercuri 10/12/03

Limitele harului

Vointa  lui Dumnezeu poate fi tratatã cu ostilitate

 John M. Fowler

Când vorbim despre harul divin, nu ne referim la bunãtatea omeneascã sau la generozitate si nobletea umanistã, ci la temeiul lui Dumnezeu pentru rãscumpãrarea noastrã din pãcat. Ca pãcãtosi, noi meritãm moartea, dar Dumnezeu ne oferã viata. Noi suntem despãrtiti de El, dar Dumnezeu ne oferã împãcarea. Noi suntem condamnati, dar El ne oferã libertatea. Noi suntem fii rãtãcitori într-o tarã strãinã, dar El ne aduce acasã. El face toate acestea pentru noi, fãrã sã ne cearã nici o platã în schimb.

Faptele omenesti, oricât de bune si nobile ar fi, nu au nici o legãturã cu iertarea divinã. Atât cât priveste mântuirea, pentru apostolul Pavel, harul si faptele se exclud reciproc. Mântuirea este prin har, numai prin credintã. Nu existã nici o asociere de genul: har divin plus contributie omeneascã. „Cãci prin har ati fost mântuiti, prin credintã. Si aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sã nu se laude nimeni” (Efeseni 2,8.9).

Biblia descrie harul mântuitor al lui Dumnezeu ca fiind:

·         mijlocul prin care putem fi „socotiti neprihãniti” si putem deveni „mostenitori ai vietii vesnice” (vezi Tit 3,7);

·         darul fãrã platã al lui Dumnezeu, „prin rãscumpãrarea, care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte sã fie, prin credinta în sângele Lui, o jertfã de ispãsire” (Romani 3,24.25);

·         „nespus de mare” (2 Corinteni 9,14);

·         „bogãtiile… pe care le-a rãspândit din belsug peste noi” pentru ca sã avem rãscumpãrarea „prin sângele Lui, iertarea pãcatelor” (Efeseni 1,7.8);

·         mijlocul prin care Dumnezeu ne-a salvat de la moarte pentru înviere (Efeseni 2,5);

·         ceea ce ne dã o încurajare vesnicã (2 Tesaloniceni 2,16);

·         îmbelsugat si fãrã platã (Romani 5,17).

Prin urmare, învãtãtura biblicã este simplã si clarã. Nici un pãcat nu este prea mare, încât sã nu poatã fi iertat, nici un om nu a ajuns prea departe, ca sã nu mai poatã fi readus acasã de harul lui Dumnezeu, dacã se apropie de El cu supunere si cu o credintã absolutã. Fãgãduinta si asigurarea divinã este: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afarã” (Ioan 6,37).

Harul lui Dumnezeu este uimitor, fãrã limite, îmbelsugat si mereu sigur. Totusi, prelegerea de astãzi poartã un titlu neobisnuit: „Limitele harului”. Cheia pentru a întelege deosebirea dintre caracterul nelimitat si limitele harului lui Dumnezeu trebuie gãsitã în procesul biblic al mântuirii. Limita harului poate fi înteleasã în patru moduri: (1) iubirea lui Dumnezeu si libertatea omului;
(2) inutilitatea neprihãnirii prin fapte; (3) lipsa de roade a vietii si (4) posibilitatea de a cãdea din har.

Iubirea lui Dumnezeu si libertatea omului

Mântuirea îsi are sursa ei, mijloacele ei, realizarea ei deplinã în iubirea lui Dumnezeu asa cum este manifestatã în Domnul Isus Hristos. Iatã fundamentul pe care este clãditã si proclamatã întreaga Evanghelie. Cei care cred în Isus sunt mântuiti, iar cei care nu cred sunt condamnati. „Evanghelia…  este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricui care crede..., deoarece în ea este descoperitã o neprihãnire pe care o dã Dumnezeu, prin credintã si care duce la credintã, dupã cum este scris: ’Cel neprihãnit va trãi prin credintã’” (Romani 1,16.17).

Dar însusi faptul cã mântuirea este întretesutã cu iubirea lui Dumnezeu aratã cã prima limitare a harului Sãu constã în rãspunsul nostru fatã de ea. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8), iar dragostea nu poate fi impusã. Tot ce face Dumnezeu – planul Sãu cu privire la creatiune, providenta Sa, rãscumpãrarea Sa, relatia cu omul, restaurarea si judecata – izvorãste din iubire. Desi nu-l „alungã” pe nici un pãcãtos care vine la El (Ioan 6,37), Dumnezeu nu poate forta pe nimeni sã vinã la El, împotriva vointei sale.

Libertatea de alegere are un rol esential în mântuire. Dacã ar veni printr-o supunere fortatã fatã de Dumnezeu, mântuirea nu ar fi actul unui Dumnezeu iubitor, ci mãsura disperatã a unui tiran – ceva total diferit de adevãratul caracter al lui Dumnezeu. Prin urmare, harul îmbelsugat, atotputernic si fãrã platã al lui Dumnezeu nu poate mântui un pãcãtos care nu doreste sã vinã la El si sã accepte, prin credintã, rãscumpãrarea pe care i-a oferit-o Dumnezeu prin Domnul Isus. Libertatea noastrã de alegere poate limita realmente lucrarea harului.

Neprihãnirea prin fapte

O altã limitare a harului lui Dumnezeu vine din mândria omului care crede cã se poate mântui prin faptele proprii. Doctrina neprihãnirii prin fapte este la fel de veche precum pãcatul în sine. Ellen White scrie: „Principiul cã omul se poate mântui prin faptele sale stã la baza oricãrei religii pãgâne”.1 

Istoria cãutãrii mântuirii prin faptele proprii se repetã pânã în zilele noastre. Ea a preluat numeroase forme si modele: filantropie, eticã si stil de viatã, umanism si demnitate moralã, dreptate socialã, evanghelie socialã, meditatie universalã si chiar ascultare de Cele Zece Porunci.

Un alt cuvânt pentru o astfel de intentie ambitioasã este „lega-lism”. Apostolul Pavel i-a acuzat pe galateni de faptul cã trecuserã repede „de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altã Evanghelie. Nu doar cã este o altã Evanghelie… ” (Galateni 1,6.7).

Galatenii, care Îl acceptaserã pe Domnul Hristos si începuserã experienta mântuirii prin credinta în El (Galateni 3,1.2), erau în mare pericol sã piardã acea experientã, deoarece atribuiau faptelor lor propria mântuire. Apostolul i-a întrebat: „Prin faptele Legii ati primit voi Duhul, ori prin auzirea credintei?” (Galateni 2,16). Ellen White scria: Aceastã hainã, [a neprihãnirii Domnului Hristos] tesutã în rãzboiul cerului, nu are în ea nici chiar un singur fir fãcut dupã pãrerea omului”.2

Oamenii buni si cinstiti, care acceptã mântuirea prin credinta în Mântuitorul cel rãstignit, pot aluneca înapoi, la o altã asa-zisã Evanghelie, „evanghelia” faptelor. Dar legalismul nu poate fi niciodatã vestea bunã a mântuirii. În realitate, el este vestea tristã a adãugãrii la povara pe care pãcãtosul deja o poartã.

Antidotul pentru erezia galatenilor, care trebuie pãstrat în permanentã în atentia crestinilor, este scopul crucii. Chiar dacã „noi însine sau un înger din cer ar veni sã vã propovãduiascã o Evanghelie deosebitã de aceea pe care v-am propovãduit-o noi, sã fie anatema!” (Galateni 1,8). Orice limitare a acestui act divin asazã o limitã asupra harului.

O viatã lipsitã de roade

A treia limitare a harului este declaratia cã harul lui Dumnezeu ne elibereazã de cerintele ascultãrii. Harul ne elibereazã de pãcat, dar nu îndepãrteazã de la noi obligatia de a respecta Legea. Apostolul Pavel întreba: „Sã pãcãtuim mereu, ca sã se înmulteascã harul? Nicidecum! Noi, care am murit fatã de pãcat, cum sã mai trãim în pãcat? … prin botezul în moartea Lui, am fost îngropati împreunã cu El, pentru ca, dupã cum Hristos a înviat din morti, prin slava Tatãlui, tot asa si noi sã trãim o viatã nouã” (Romani 6,1-4).

Noi suntem mântuiti prin har, prin credintã, si libertatea care rezultã de aici nu înseamnã cã fiecare poate trãi cum doreste, ci în armonie cu voia lui Dumnezeu, asa cum este descoperitã în Legea Sa. Mântuirea vine prin credintã, dar trebuie sã conducã la ascultare. Aceasta este urmarea naturalã a eliberãrii noastre de pãcat, prin bunãtatea lui Dumnezeu.

Sã ne gândim la declaratia Domnului Isus din Ioan, capitolele 14 si 15. Asa cum relatia dintre Domnul Isus si Dumnezeu Tatãl preceda supunerea Sa fatã de Tatãl, tot asa trebuia ca relatia ucenicilor cu Domnul Isus sã preceadã supunerea lor fatã de El. „Dacã Mã iubiti, veti pãzi poruncile Mele” (Ioan 14,15).

Sã observãm speranta pe care o avea Domnul Isus pentru ucenicii Sãi. „Rãmâneti în Mine”, a spus El, „si Eu voi rãmâne în voi. Dupã cum mlãdita nu poate aduce roadã de la sine, dacã nu rãmâne în vitã, tot asa nici voi nu puteti sã aduceti roadã, dacã nu rãmâneti în Mine” (Ioan 15,4).

Ucenicia crestinã nu este atingerea unui statut moral, ci primirea chemãrii lui Hristos. Nu este perfectiunea moralã, ci o rãmânere continuã în El. O datã ce rãmânerea în El este stabilitã prin credinta în harul lui Dumnezeu, roadele apar ca o consecintã naturalã. Principiul este simplu: mai întâi iubirea, apoi roadele; mai întâi harul, apoi ascultarea.

În ucenicia crestinã nu existã loc nici pentru erezia legalismului, nici pentru abundenta harului ieftin. Teologul german Dietrich Bonhoeffer scria: „Harul ieftin este predicarea iertãrii fãrã cerinta pocãintei, botezul fãrã disciplina bisericii, sfânta împãrtãsanie fãrã mãrturisirea pãcatului, dezlegarea de pãcat fãrã recunoasterea lui. Harul ieftin este un har fãrã ucenicie, un har fãrã cruce, un har fãrã Isus Hristos cel viu si întrupat”.3

A fi ucenic înseamnã a fi urmas, iar a fi urmas al lui Isus nu este un fapt neînsemnat. Apostolul Pavel le scria corintenilor: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Si harul Lui fatã de mine n-a fost zadar-nic, ba încã am lucrat mai mult decât toti: totusi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15,10). Pavel nu a primit harul cu scopul de a trãi o viatã inutilã.

Harul lui Dumnezeu nu a venit pentru a ne salva dintr-o formã de desertãciune, la o altã formã de desertãciune. Dupã ce am intrat în familia Sa, noi aducem roadele iubirii lui Dumnezeu prin puterea harului Sãu. Teoria harului ieftin, care ignorã ascultarea si aducerea de roade, limiteazã harul lui Dumnezeu.

Cãderea din har

Ultima limitare a harului lui Dumnezeu poate fi rezumatã în conceptia falsã: „O datã mântuit, pentru totdeauna mântuit”. Biblia nu prezintã niciunde o asemenea supozitie falsã. În realitate, aceasta constituie siretlicul amãgitor al lui Satana pentru a-i determina pe crestini sã fie siguri de experienta mântuirii lor si sã trãiascã în letargie si indiferentã.

Desi puterea iubirii si a harului lui Dumnezeu este mare si îmbelsugatã, ea nu garanteazã cã dupã ce un om acceptã aceastã iubire si acest har, nu va mai cãdea niciodatã. Altfel, de ce ne-ar avertiza Sfânta Scripturã sã veghem neîncetat? Sã ne gândim la urmãtoarele avertizãri:

„Vegheati, fiti tari în credintã, fiti oameni, întãriti-vã!” (1 Corin-teni 16,13)

„Rãmâneti dar tari, si nu vã plecati iarãsi sub jugul robiei” (Galateni 5,1). 

„Îmbrãcati-vã cu toatã armãtura lui Dumnezeu, ca sã puteti tine piept împotriva uneltirilor diavolului” (Efeseni 6,11). 

„Astfel dar, cine crede cã stã în picioare, sã ia seama sã nu cadã” (1 Corinteni 10,12).

„De aceea, fratilor, cãutati cu atât mai mult sã vã întãriti chemarea si alegerea voastrã, cãci, dacã faceti lucrul acesta, nu veti aluneca niciodatã” (2 Petru 1,10).

Fiti statornici

Chemarea si alegerea noastrã în familia lui Dumnezeu sunt fãcute posibile prin harul fãrã platã al lui Hristos, dacã le acceptãm prin credintã. Dupã ce am intrat în familia Sa, noi aducem roadele iubirii lui Dumnezeu, prin puterea harului Sãu. Atâta vreme, cât rãmânem în acest har, aducând roade, trãind într-o legãturã plinã de iubire cu Domnul Hristos, nu trebuie sã ne temem de limitele harului lui Dumnezeu. El este în stare sã ne mântuiascã în chip desãvârsit (Evrei 7,25). 

Întrebãri pentru dezbatere:

1. Care dintre cele patru limitãri ale harului lui Dumnezeu crezi cã este deosebit de periculoasã? De ce aceasta?

2. Cum poate primi cineva toate beneficiile harului pe care Dumnezeu intentioneazã sã i le ofere?

3. Cum ai aborda pe cineva care a adoptat unul dintre factorii care limiteazã harul lui Dumnezeu, de exemplu: legalismul, o viatã lipsitã de disciplinã sau „O datã mântuit, pentru totdeauna mântuit”.

John M. Fowler s-a nãscut în India si a devenit adventist de ziua a saptea încã din adolescentã. El a slujit biserica timp de patruzeci si cinci de ani ca pastor, profesor, editor si administrator, iar în prezent este director-asociat al Departamentului Educatie, în cadrul Conferintei Generale.

2 Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, ed. 1995, p. 211.

3 Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship (New York: Macmillan Co., 1965), p. 47.

Ploiesti     Intercer  Toronto  AZS-Romania  UNIUNEA ROMANA

« Back =  Inapoi