« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 73

Ultimii ani ai lui David

        Înfrângerea lui Absalom nu a adus îndatã pace împãrãtiei. Un numãr atât de mare de oameni participase la rãscoalã, încât David nu s-a înapoiat în capitalã si nu si-a reluat puterea fãrã o invitatie din partea semintiilor. În starea de confuzie ce a urmat înfrângerii lui Absalom, nu a avut loc o actiune grabnicã si hotãrâtã pentru a-l chema înapoi pe împãrat, iar când Iuda a avut initiativa de a-l aduce înapoi pe David, s-a trezit gelozia celorlalte semintii, iscându-se o contra-revolutie. Totusi, aceasta a fost repede opritã si în Israel s-a restabilit pacea.

Istoria vietii lui David oferã una dintre mãrturiile cele mai impresionante din câte s-au dat cu privire la primejdiile care amenintã sufletul din partea puterii, a bogãtiei si a onorurilor lumesti - lucruri care sunt dorite de oameni cu cea mai mare înfocare. Putini au trecut prin experiente mai potrivite pentru a-i pregãti sã treacã cu bine prin astfel de încercãri. Prima parte a vietii lui David, ca pãstor, cu lectiile ei de smerenie, de muncã plinã de rãbdare, de duioasã îngrijire pentru turmele sale, strânsa legãturã cu natura, în singurãtatea dealurilor, care-i dezvolta geniul muzical si poetic si-i îndruma gândurile cãtre Creator, îndelunga disciplinã a anilor petrecuti în pustie, care cerea curaj, tãrie, rãbdare si credintã în Dumnezeu - toate acestea fuseserã rânduite de Dumnezeu ca pregãtire pentru tronul lui Israel. David se bucurase de experiente minunate în ce priveste iubirea lui Dumnezeu si fusese înzestrat din belsug cu Duhul Sãu; în istoria vietii lui Saul, el vãzuse cât de neajutorat este omul care se sprijinã numai pe întelepciunea omeneascã. Si, cu toate acestea, succesul si onorurile lumesti i-au slãbit atât de mult caracterul, încât David a fost deseori înfrânt de ispititor.

Relatiile cu natiunile pãgâne au dus la nasterea dorintei de a merge dupã obiceiurile lor nationale si au trezit ambitia dupã mãrirea lumeascã. Israel, ca popor al Domnului, trebuia sã fie onorat, dar, crescându-le mândria si încrederea îi ei însisi, israelitii nu fuseserã multumiti cu aceastã întâietate. Se gândeau mai mult la pozitia lor între celelalte natiuni. Spiritul acesta nu putea întârzia sã-i atragã ispita. Cu dorinta de a-si extinde stãpânirea asupra natiunilor strãine prin cucerire, David s-a hotãrât sã-si sporeascã ostirea, cerând serviciu militar de la toti cei de vârstã corespunzãtoare. Pentru aceasta, se simtea nevoia unui recensãmânt al populatiei. Ceea ce îl îndemna pe împãrat sã facã aceastã lucrare era îngâmfarea si ambitia. Numãrãtoarea populatiei avea sã arate contrastul dintre slãbiciunea împãrãtiei când David s-a urcat pe tron si tãria si prosperitatea ei în timpul domniei lui. Lucrul acesta urma sã contribuie si el la cresterea încrederii în sine, si asa destul de mare, atât a împãratului, cât si a poporului. Scriptura zice: "Satana s-a sculat împotriva lui Israel si a atâtat pe David sã facã numãrãtoarea lui Israel". Propãsirea lui Israel în timpul lui David se datora binecuvântãrii lui Dumnezeu, si nu iscusintei împãratului sau tãriei ostirii lui. Dar sporirea puterii militare a împãrãtiei urma sã le dea natiunilor înconjurãtoare impresia cã încrederea lui Israel era în ostirile lui, si nu în puterea Domnului.

Cu toate cã poporul era mândru de mãrirea lui nationalã, n-a privit totusi cu plãcere planul lui David de a dezvolta atât de mult serviciul militar. Plãnuita recrutare a dat nastere la multã nemultumire; în consecintã, s-a considerat necesar sã fie folositi ofiterii de armatã în locul preotilor si functionarilor civili, care fãcuserã pânã acum recensãmântul. Scopul urmãrit era contrar principiului teocratiei. Chiar si Ioab, cât era el de lipsit de scrupule, a vorbit împotrivã. El zise: "Domnul sã facã pe poporul Lui încã de o sutã de ori pe atâta! Împãrate, domnul meu, nu sunt ei toti slujitorii domnului meu? Dar pentru ce cere domnul meu lucrul acesta? Pentru ce sã facã pe Israel sã pãcãtuiascã astfel?" Împãratul a stãruit în porunca pe care o dãdea lui Ioab si Ioab a plecat si a strãbãtut tot Israelul; apoi s-a întors la Ierusalim. Numãrãtoarea nu se încheiase când David si-a dat seama de pãcatul lui. Condamnându-se singur, "el a zis lui Dumnezeu: 'Am sãvârsit un mare pãcat fãcând lucrul acesta! Acum iartã fãrãdelegea robului Tãu, cãci am lucrat în totul ca un nebun!'" A doua zi, profetul Gad a adus lui David urmãtoarea solie: "Asa vorbeste Domnul: 'Primeste: sau trei ani de foamete, sau trei luni în timpul cãrora sã fii nimicit de potrivnicii tãi si atins de sabia vrãjmasilor tãi, sau trei zile în timpul cãrora sabia Domnului si ciuma sã fie în tarã si Îngerul Domnului sã ducã nimicirea în tot tinutul lui Israel.' Vezi acum", zise proorocul, "ce trebuie sã rãspund Celui ce mã trimite".

Rãspunsul împãratului a fost: "Sunt într-o mare strâmtorare. Oh! Mai bine sã cãdem în mâinile Domnului, cãci îndurãrile Lui sunt nenumãrate; dar sã nu cad în mâinile oamenilor" (2 Sam.24,14).

Tara a fost lovitã cu ciumã, care a ucis saptezeci de mii de oameni din Israel. Plaga încã nu pãtrunsese în capitalã, "când "David a ridicat ochii si a vãzut pe îngerul Domnului stând între pãmânt si cer, si tinând în mânã sabia scoasã si întoarsã împotriva Ierusalimului. Atunci David si bãtrânii, îmbrãcati în saci, au cãzut cu fata la pãmânt." David rugã stãruitor pe Dumnezeu sã crute pe Israel: "Oare n-am poruncit eu numãrãtoarea poporului? Eu am pãcãtuit si am fãcut rãul acesta, dar oile acestea, ce au fãcut oare? Doamne, Dumnezeul meu, mâna ta sã fie dar peste mine si peste casa tatãlui meu si sã nu piardã pe poporul Tãu!"

Facerea recensãmântului dãduse nastere la nemultumire în popor; cu toate acestea, ei cultivaserã aceleasi pãcate care îl conduseserã pe David la lucru. Dupã cum, prin pãcatul lui Absalom, Domnul îl lovise cu pedeapsã pe David, tot astfel, prin greseala lui David, a pedepsit pãcatele lui Israel.

Îngerul nimicitor se oprise în afara Ierusalimului. El stãtea pe muntele Moria, "în aria lui Ornan, Iebusitul". Sfãtuit de prooroc, David s-a dus pe munte si a zidit acolo un altar Domnului; "si a adus arderi de tot si jertfe de multumire. A chemat pe Domnul si Domnul i-a rãspuns prin foc, care s-a pogorât din cer pe altarul arderii de tot." "Atunci Domnul a fost potolit fatã de tarã si a încetat urgia deasupra lui Israel" (2 Sam.24,25).

Locul unde s-a ridicat altarul, si care de acum înainte urma sã fie considerat ca sfânt, i-a fost oferit de Ornan împãratului, ca un dar. Dar împãratul n-a vrut sã-l primeascã astfel. "Vreau sã-l cumpãr pe pretul lui în argint", zise el; "cãci nu voi da Domnului ce este al tãu si nu voi aduce o ardere de tot care sã nu mã coste nimic. Si David a dat lui Ornan sase sute de sicli de aur pentru locul ariei." Locul acesta, memorabil pentru cã aici zidise Avraam altarul pentru jertfirea fiului sãu, iar acum sfintit prin aceastã mare izbãvire, a fost ales mai târziu ca loc unde sã fie înãltat templul ridicat de Solomon.

Încã o umbrã mai avea sã se adune asupra ultimilor ani ai lui David. Ajunsese la vârsta de saptezeci de ani. Greutãtile si eforturile fizice din peregrinãrile tineretii, multele rãzboaie, grijile si durerile de mai târziu secaserã fântâna vietii. Cu toate cã mintea lui îsi pãstrase limpezimea si vitalitatea, slãbiciunea si vârsta, cu nevoia lor dupã izolare, îl împiedicau sã-si dea seama repede de ceea ce se petrecea în împãrãtie si din nou izbucni revolta, chiar la umbra tronului sãu. Din nou s-a dat pe fatã rodul îngãduintei pãrintesti din partea lui David. Cel care aspira de data aceasta la tron a fost Adonia, care "era foarte frumos" la chip si în purtãri, dar încãpãtânat si lipsit de principii. În tinerete nu prea fusese supus restrictiilor; cãci "tatãl sãu nu-l mustrase niciodatã în viata lui, zicând: 'Pentru ce faci asa?'" Acum se revolta împotriva autoritãtii lui Dumnezeu care îl rânduise pe Solomon la tron. Atât prin darurile naturale, cât si prin caracterul religios, Solomon era mai înzestrat decât fratele lui mai mare ca sã ajungã domnitorul lui Israel; dar, cu toate cã se arãtase foarte lãmurit pe cine alesese Dumnezeu, Adonia n-a rãmas fãrã simpatizanti. Ioab, desi vinovat de multe crime, rãmãsese pânã aici credincios tronului; dar acum se alipi la conspiratia împotriva lui Solomon si tot asa fãcu si preotul Abiatar.

Rãscoala ajunsese la coacere; uneltitorii se adunaserã la o mare serbare chiar în afara cetãtii, pentru a-l proclama pe Adonia ca împãrat, când fapta lor a fost anihilatã de actiunea grãbitã a câtorva persoane credincioase, în fruntea cãrora se aflau preotul Tadoc, proorocul Natan si Bat-Seba, mama lui Solomon. Ei i-au prezentat împãratului starea de lucruri, amintindu-i de îndrumarea divinã ca Solomon sã urmeze la tron. David abdicã în favoarea lui Solomon, care a fost imediat uns si proclamat împãrat. Uneltirea a fost înfrântã. Fruntasii ei meritau pedeapsa cu moartea. Viata lui Abiatar a fost crutatã, din respect pentru slujba lui si pentru credinciosia lui anterioarã fatã de David, dar a fost scos din slujba de mare preot, slujbã ce a trecut la urmasii lui Tadoc. Ioab si Adonia au fost crutati deocamdatã, dar, dupã moartea lui David, si-au luat pedeapsa pentru nelegiuirea lor. Executarea sentintei asupra fiului lui David completa împãtrita sentintã care mãrturisea neplãcerea lui Dumnezeu fatã de pãcatul tatãlui.

Chiar de la începutul domniei lui David, unul dintre planurile lui cele mai îndrãgite fusese înãltarea unui templu pentru Domnul. Cu toate cã nu-si îngãduise sã-si realizeze planul, nu dovedise mai putinã râvnã si stãruintã în favoarea lui. Adunase din belsug materiale pretioase - aur, argint, pietre de onix si pietre de felurite culori; marmurã si lemn din cel mai scump. Iar acum, toate comorile acestea scumpe trebuia sã le încredinteze altora, cãci alte mâini trebuia sã zideascã locasul chivotului, simbolul prezentei lui Dumnezeu.

Întelegând cã i se apropie sfârsitul, împãratul îi chemã pe fruntasii din toate pãrtile împãrãtiei si pe cãpeteniile lui Israel ca sã primeascã aceastã mostenire. Dorea sã le încredinteze cuvântul lui lãsat înainte de moarte si sã câstige sprijinul lor pentru lucrarea cea mare care urma sã fie îndeplinitã. Din cauza slãbiciunii lui trupesti, nimeni nu s-ar fi asteptat ca sã ia parte personal la transferul acesta; dar inspiratia lui Dumnezeu a venit asupra lui si el a fost în stare sã-i vorbeascã poporului pentru ultima datã, cu o cãldurã si o putere mai mare ca altãdatã. El le-a vorbit despre dorinta lui de a zidi el însusi templul, cum si despre porunca Domnului ca lucrarea sã-i fie încredintatã fiului sãu, Solomon. Asigurarea de la Dumnezeu fusese: "Fiul tãu Solomon Îmi va zidi casa si curtile; cãci l-am ales ca fiu al Meu; si-i voi fi Tatã. Îi voi întãri împãrãtia pe vecie dacã se va tine, ca astãzi, de împlinirea poruncilor si orânduirilor Mele". "Acum", zise el, "înaintea întregului Israel, înaintea adunãrii Domnului, si în fata Dumnezeului nostru care vã aude, pãziti si puneti-vã la inimã toate poruncile Dumnezeului vostru, ca sã stãpâniti aceastã bunã tarã si s-o lãsati de mostenire fiilor vostri dupã voi, pe vecie".

David învãtase din viatã cât de grea este calea celui care se depãrteazã de Dumnezeu. El simtise osânda adusã de cãlcarea Legii si culesese roadele abaterilor sale; cu toatã inima dorea ca fruntasii lui Israel sã fie credinciosi fatã de Dumnezeu si ca Solomon sã tinã Legea lui Dumnezeu, abãtându-se de la pãcatele care slãbiserã autoritatea tatãlui, îi chinuiserã viata si aduseserã ocarã asupra Numelui lui Dumnezeu. David stia cã se cerea de la Solomon smerenie din inimã, o continuã încredere în Dumnezeu si o veghere neîntreruptã, ca sã poatã sta împotriva ispitelor care urmau sã-l atace, desigur, în pozitia sa înaltã; cãci personalitãtile proeminente de felul acestora sunt tinta deosebitã a curselor lui Satana. Întorcându-se cãtre fiul sãu, recunoscut deja ca urmas al sãu la tron, David zise: "Si tu fiule, Solomoane, cunoaste pe Dumnezeul tatãlui tãu, si slujeste-I din toatã inima si cu un suflet binevoitor; cãci Domnul cerceteazã toate inimile si pãtrunde toate închipuirile si toate gândurile. Dacã-L vei cãuta, Se va lãsa gãsit de tine. Dacã-L vei pãrãsi, te va lepãda si El pe vecie. Vezi acum cã Domnul te-a ales, ca sã zidesti o casã care sã-I slujeascã de Locas sfânt. Întãreste-te si lucreazã."

David i-a dat lui Solomon îndrumãri amãnuntite pentru construirea templului, cu planurile fiecãrei pãrti si ale tuturor uneltelor de serviciu, asa cum i se descoperiserã lui prin inspiratia divinã. Solomon era încã tânãr si se sfia în fata purtãrii rãspunderilor care îi reveneau cu prilejul zidirii templului si în conducerea poporului lui Dumnezeu. David îi spuse fiului sãu: "Întãreste-te si îmbãrbãteazã-te si lucreazã; nu te teme si nu te spãimânta. Cãci Domnul, Dumnezeul meu va fi cu tine. El nu te va lãsa, nici nu te va pãrãsi."

David a fãcut apel din nou la adunare: "Fiul meu Solomon, singurul pe care l-a ales Dumnezeu, este tânãr si este plãpând si lucrarea este însemnatã, cãci casa aceasta nu este pentru un om, ci este pentru Domnul Dumnezeu." El zise: "Mi-am întrebuintat toate puterile sã pregãtesc pentru casa Dumnezeului meu"" si trecu la enumerarea materialelor pe care le adunase. Mai mult, zise el: "În dragostea mea pentru casa Dumnezeului meu, dau casei Dumnezeului meu aurul si argintul pe care-l am, afarã de tot ce am pregãtit pentru casa sfântului locas: trei mii de talanti de aur, în aur de Ofir, si sapte mii de talanti de argint curãtit, pentru îmbrãcarea peretilor clãdirilor." "Cine vrea", întrebã el multimea adunatã si care adusese daruri bogate, "cine vrea sã-si mai aducã de bunã voie astãzi darurile înaintea Domnului?"

Din partea adunãrii a venit rãspunsul voios: "Cãpeteniile caselor pãrintesti, cãpeteniile semintiilor lui Israel, cãpeteniile peste mii si peste sute, si îngrijitorii averii împãratului au adus darurile lor de bunãvoie. Au dat pentru slujba casei lui Dumnezeu: cinci mii de talanti de aur, zece mii de darici, zece mii de talanti de argint, optsprezece mii de talanti de aramã, si o sutã de mii de talanti de fier. Cei ce aveau pietre scumpe le-au dat pentru vistieria Casei Domnului" Poporul s-a bucurat de darurile lor de bunã-voie, cãci le dãdeau cu dragã inimã Domnului, si împãratul David s-a bucurat mult."

"David a binecuvântat pe Domnul în fata întregii adunãri. El a zis: 'Binecuvântat sã fii Tu din veac în veac, Doamne, Dumnezeul pãrintelui nostru Israel! A Ta este Doamne, mãrirea, puterea si mãretia, vesnicia si slava, cãci tot ce este în cer si pe pãmânt este al Tãu; a Ta, Doamne, este domnia, cãci Tu Te înalti ca un stãpân mai presus de orice! De la Tine vine bogãtia si slava. Tu stãpânesti peste tot, în mâna Ta este tãria si puterea, si mâna Ta poate sã mãreascã si sã întãreascã toate lucrurile. Acum, Dumnezeul nostru, Te lãudãm si preamãrim Numele Tãu cel slãvit. Cãci ce sunt eu, si ce este poporul meu, ca sã putem sã-si aducem daruri de bunã voie? Totul vine de la Tine si din mâna Ta primim ce-Ti aducem. Înaintea Ta noi suntem niste strãini si venetici, ca toti pãrintii nostri. Zilele noastre pe pãmânt sunt ca umbra si fãrã nici o nãdejde: Doamne, Dumnezeul nostru, din mâna Ta vin toate aceste bogãtii, pe care le-am pregãtit ca sã-Ti zidim Tie o casã, Tie, Numelui Tãu celui sfânt, si ale Tale sunt toate.  Stiu, Dumnezeule, cã Tu cercetezi inima si cã iubesti curãtia de inimã; de aceea si-am adus toate aceste daruri de bunã voie în curãtia inimii mele, si am vãzut acum cu bucurie pe poporul Tãu, care se aflã aici aducându-Ti de bunã voie darurile lui. Doamne, Dumnezeul pãrintilor nostri, Avraam, Isaac si Israel! Tine totdeauna în inima poporului Tãu aceste porniri si aceste gânduri, si întãreste-i inima în Tine. Dã fiului meu Solomon o inimã bunã, ca sã pãzeascã poruncile Tale, învãtãturile Tale si legile Tale, ca sã limpezeascã toate aceste lucruri si sã zideascã el casa pentru care am fãcut aceste pregãtiri.' David a zis întregii adunãri: 'Binecuvântati pe Domnul, Dumnezeul vostru' si toatã adunarea a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul pãrintilor lor. Ei s-au plecat si s-au închinat înaintea Domnului."

Cu un adânc interes, împãratul adunase materialul pretios pentru construirea si înfrumusetarea templului. El compusese imnuri mãrete, care sã rãsune în viitor prin curtile lui. Acum inima i s-a umplut de bucurie în Dumnezeu, când cãpeteniile caselor pãrintesti si fruntasii lui Israel au rãspuns atât de plãcut la apelul lui si s-au predat si pe ei însisi în slujba aceasta atât de însemnatã care le stãtea înainte. Dupã ce s-au predat pentru slujire, au fãcut ceva mai mult: au sporit darurile, predând tezaurului pãrti din averile lor. David îsi simtise propria sa nevrednicie când adusese materialele pentru Casa lui Dumnezeu, iar dovezile de credinciosie arãtate prin grabnicul rãspuns al fruntasilor împãrãtiei sale, când ei I-au consacrat Domnului cu inimã voioasã comorile lor si s-au predat în slujba Lui, l-au umplut de bucurie. Dar Dumnezeu era Cel care îi dãduse poporului Sãu aceastã bunãvointã. El trebuia sã fie proslãvit, nu omul. El le dãduse oamenilor bogãtiile pãmântului, iar Duhul Sfânt îi fãcuse binevoitori de a dãrui comorile lor pentru templu. Toate erau ale Domnului; dacã iubirea Lui n-ar fi miscat inimile oamenilor, zadarnice ar fi fost toate strãduintele împãratului si templul nu s-ar fi putut zidi.

Tot ce primeste omul din bogãtia lui Dumnezeu este si mai departe al lui Dumnezeu. Tot ce a dãruit Dumnezeu ca lucruri frumoase si pretioase pe pãmânt le sunt date oamenilor pentru a-i pune la încercare - pentru a sonda adâncimea iubirii lor pentru El si a aprecierii lor fatã de îndurãrile Lui. Indiferent cã sunt comori ale bogãtiei sau ale intelectului, ele trebuie sã fie depuse ca un dar de bunã voie la picioarele lui Isus, Dãtãtorul, zicând totusi ca si David: "Totul vine de la Tine, si din mâna Ta primim ce-Ti aducem."

Când a simtit cã i se apropie moartea, povara de pe inima lui David era pentru Solomon si pentru împãrãtia lui Israel, a cãrei prosperitate depindea în mare mãsurã de credinciosia împãratului. "A dat îndrumãri fiului sãu, Solomon, zicând: 'Eu plec pe calea pe care merge toatã lumea. Întãreste-te, si fii om. Pãzeste poruncile Domnului, Dumnezeului tãu, umblând în cãile Lui, si pãzind legile Lui, poruncile Lui, hotãrârile Lui, si învãtãturile Lui, " ca sã izbutesti în tot ce vei face si ori încotro te vei întoarce, si pentru ca Domnul sã împlineascã urmãtoarele cuvinte pe care le-a rostit pentru mine: «Dacã fiii tãi vor lua seama la calea lor, umblând cu credinciosie înaintea Mea, din toatã inima lor si din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodatã de un urmas pe scaunul de domnie al lui Israel»'" (1 Regi 2,1-4).

Cele din urmã cuvinte ale lui David, dupã cum se raporteazã, sunt o cântare - o cântare de încredere, de principii foarte înalte, de credintã nepieritoare:   "Cuvântul lui David, fiul lui Isai,

Cuvântul unsului Dumnezeului lui Iacov,

Cuvântul cântãretului plãcut al lui Israel.

Duhul Domnului vorbeste prin mine, "

Cel ce împãrãteste în frica de Dumnezeu,

Este ca lumina diminetii, când rãsare soarele,

În dimineata fãrã nori;

Ca razele soarelui dupã ploaie,

Care fac sã încolteascã din pãmânt verdeata;

Mãcar cã nu este asa casa mea

Înaintea lui Dumnezeu,

Totusi El a fãcut cu mine un legãmânt vesnic,

Bine întãrit în toate privintele si tare.

Nu face El oare sã rãsarã din el

Tot ce este spre bucuria

Si mântuirea mea?" (2 Sam.23,1-5).

  Mare fusese cãderea lui David, dar profundã fusese pocãinta lui, aprinsã era iubirea lui si puternicã-i era credinta. Fusese iertat mult si, prin urmare, iubise mult (Luca 7,48).

Psalmii lui David trec prin sirul experientelor de la adâncimile recunoasterii vinovãtiei personale si osândirii de sine pânã la credinta cea mai vie si legãtura cea mai strânsã cu Dumnezeu. Descrierea vietii lui aratã cã pãcatul nu poate aduce decât durere si ocarã, dar cã iubirea si mila lui Dumnezeu pot atinge adâncimi din cele mai mari, credinta poate înãlta sufletul care se pocãieste pânã la pãrtãsia înfierii fiilor lui Dumnezeu. Din toate asigurãrile cuprinse în Cuvântul Sãu, aceasta este una dintre mãrturiile cele mai vii despre credinciosia, dreptatea si îndurarea legãmântului lui Dumnezeu.

Omul "fuge si piere ca o umbrã", dar Cuvântul Domnului nostru rãmâne în veac. "Bunãtatea Domnului tine în veci pentru cei ce se tem de El, si îndurarea lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce pãzesc legãmântul Lui, si îsi aduc aminte de poruncile Lui ca sã le împlineascã" (Iov 14,2; Isaia 40,8; Ps.103,17.18).

"Tot ce face Dumnezeu dãinuieste în veci" (Ecl.3,14).

Pline de slavã sunt fãgãduintele date lui David si casei lui, fãgãduinte care tintesc cãtre veacurile vesnice si îsi gãsesc deplina lor împlinire în Domnul Hristos. Dumnezeu declarã:

"Am jurat robului Meu David" mâna Mea îl va sprijini, bratul Meu îl va întãri" Credinciosia si bunãtatea Mea vor fi cu el, si tãria lui se va înãlta prin Numele Meu. Voi da în mâna lui marea, în dreapta lui râurile. El Îmi va zice: 'Tu esti Tatãl meu, Dumnezeul meu si Stânca mântuirii mele!' Iar Eu îl voi face întâiul nãscut, cel mai înalt dintre împãratii pãmântului. Îi voi pãstra totdeauna bunãtatea Mea si legãmântul Meu îi va fi neclintit" (Ps.89,3-28).

"Îi voi face vesnicã sãmânta,

Si scaunul lui de domnie ca zilele cerurilor." (Ps.89,29).

"El va face dreptate nenorocitilor poporului,

Va scãpa pe copiii sãracului,

Si va zdrobi pe asupritor.

Ei se vor teme de Tine cât va fi soarele

Si cât se va arãta luna, din neam în neam;

În zilele lui va înflori cel neprihãnit

Si va fi belsug de pace pânã nu va mai fi lunã.

El va stãpâni de la o mare la alta,

Si de la Râu pânã la marginile pãmântului."

"Numele lui va dãinui pe vecie:

Cât soarele îi va tine numele.

Cu el se vor binecuvânta unii pe altii,

Si toate neamurile îl vor numi fericit." (Ps.72,4-8.17).

  "Cãci un Copil ni s-a nãscut, un Fiu ni s-a dat si domnia va fi pe umãrul Lui; Îl voi numi Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Pãrintele vesniciilor, Domn al pãcii" (Isaia 9,6). "El va fi mare si va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; si Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatãlui Sãu David. Va împãrãti peste casa lui Iacov în veci, si Împãrãtia Lui nu va avea sfârsit" (Luca 1,32.33). 

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA