« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 72

Rãscoala lui Absalom

        Sã dea înapoi împãtrit" - aceasta fusese sentinta pe care David si-a dat-o fãrã sã vrea, dupã ce ascultase parabola proorocului Natan; si avea sã fie pedepsit potrivit cu propria sa sentintã. Trebuia ca patru dintre fiii lui sã moarã, iar pierderea fiecãruia dintre ei era un rezultat al pãcatului tatãlui.

David a îngãduit ca josnica nelegiuire a lui Amnon, întâiul nãscut, sã treacã nepedepsitã si nemustratã. Legea cerea pedeapsa cu moartea pentru adulter, iar nelegiuirea perversã a lui Amnon fãcea vinovãtia lui de douã ori mai mare. Dar David, simtindu-se vinovat de propriul sãu pãcat, nu l-a adus pe vinovat înaintea justitiei. Timp de doi ani, Absalom, protectorul natural al sorei sale atât de mult înjosite, si-a ascuns planul de rãzbunare, dar numai pentru ca la sfârsit sã dea o loviturã mai sigurã. La o petrecere a fiilor împãratului, Amnon, vinovat de incest, beat fiind, a fost ucis la porunca fratelui lui.

O îndoitã pedeapsã îl lovea pe David. I s-a adus vestea îngrozitoare: "'Absalom i-a ucis pe toti fiii împãratului si nu a mai rãmas nici unul'. Împãratul s-a sculat, si-a rupt hainele si s-a culcat pe pãmânt si toti slujitorii lui stãteau acolo cu hainele sfâsiate". Fiii împãratului, înapoindu-se înspãimântati la Ierusalim, i-au fãcut cunoscut tatãlui lor adevãrul; numai Amnon fusese ucis; si ei "au ridicat glasul si au plâns; si împãratul si toti slujitorii lui au plâns mult". Dar Absalom a fugit la Talmai, împãratul Ghersurului, tatãl mamei sale.

Ca si ceilalti fii ai lui David, Amnon fusese lãsat sã-si satisfacã poftele sale egoiste. El cãutase sã-si împlineascã orice dorintã a ini-mii, fãrã sã tinã seama de poruncile lui Dumnezeu. În pofida pãcatului sãu mare, Dumnezeu avusese îndelungã rãbdare fatã de el. Timp de doi ani i se dãduse prilej de pocãintã; dar el a continuat sã pãcãtuiascã si, împovãrat de vinovãtie, a fost ucis, ca apoi sã astepte îngrozitorul tribunal al judecãtii.

David si-a neglijat datoria de a pedepsi crima lui Amnon si, din cauza purtãrii necredincioase a împãratului, care era în acelasi timp si tatã, si de asemenea din cauza lipsei de pocãintã din partea fiului, Domnul a îngãduit ca evenimentele sã meargã pe drumul lor firesc si nu l-a împiedicat pe Absalom. Dacã pãrintii sau conducãtorii îsi neglijeazã datoria de a pedepsi nelegiuirea, Dumnezeu Însusi preia cazul. Puterea înfrânãtoare este îndepãrtatã în oarecare mãsurã de la uneltele rãului, asa încât apare un sir de împrejurãri care pedepsesc pãcatul prin pãcat.

Urmãrile rele ale nedreptei îngãduinte din partea lui David fatã de Amnon nu se sfârsiserã, deoarece de aici a început înstrãinarea lui Absalom de tatãl sãu. Dupã ce a fugit la Ghesur, David, socotind cã crima fiului sãu cere o pedeapsã, a refuzat sã-i îngãduie sã se înapoieze. Iar acest fapt a avut ca rezultat înmultirea, si nicidecum micsorarea relelor de neînlãturat în care se prinsese împãratul. Absalom, energic, ambitios si fãrã principii, îndepãrtat de la treburile împãrãtiei din cauza exilului, a început în curând sã punã la cale uneltiri primejdioase.

Dupã doi ani, Ioab s-a hotãrât sã mijloceascã o împãcare între tatã si fiu. În scopul acesta, a obtinut ajutorul unei femei din Tecoa, vestitã pentru întelepciunea ei. Învãtatã de Ioab, aceastã femeie s-a înfãtisat înaintea lui David ca fiind o vãduvã ai cãrei doi fii erau singura ei mângâiere si singurul ei sprijin. Într-o ceartã, unul dintre ei îl ucisese pe celãlalt si acum toate rudele familiei cereau ca cel rãmas în viatã sã fie dat în mâna rãzbunãtorului sângelui. Astfel, zicea mama: "Ei ar stinge si tãciunele care-mi mai rãmâne, ca sã nu lase bãrbatului meu nici nume, nici urmas viu pe fata pãmântului". Inima împãratului a fost miscatã de rugãmintea aceasta si a asigurat-o pe femeie de protectia împãrãteascã a fiului ei.

Dupã ce a primit de la el fãgãduinte repetate cã tânãrului nu i se va întâmpla nimic, l-a rugat pe împãrat sã primeascã cu îngãduintã cuvintele ei si i-a spus cã a vorbit ca unul care este vinovat, întrucât nu chemase înapoi pe cel izgonit. "Trebuie negresit sã murim", a zis ea, "si vom fi ca niste ape vãrsate pe pãmânt, care nu se mai adunã. Dumnezeu nu ia viata, ci doreste ca fugarul sã nu rãmânã izgonit dinaintea Lui". Aceastã duioasã si miscãtoare zugrãvire a iubirii lui Dumnezeu fatã de pãcãtos - venind, dupã cât se vedea, din partea lui Ioab, soldatul aspru - este o dovadã covârsitoare a cunoasterii de cãtre israeliti a marilor adevãruri ale mântuirii. Simtind propria sa nevoie de harul lui Dumnezeu, împãratul nu a putut sã reziste în fata acestei rugãminti. I s-a dat lui Ioab urmãtoarea poruncã: "Du-te dar, de adu înapoi pe tânãrul Absalom".

I s-a îngãduit lui Absalom sã se întoarcã la Ierusalim, dar nu i s-a permis sã se arate la curte sau sã-si vadã tatãl. David începuse sã vadã efectele rele ale îngãduintei sale fatã de copii; si, oricât de duios l-ar fi iubit pe frumosul si capabilul sãu fiu, a crezut cã este necesar, ca o lectie atât pentru Absalom, cât si pentru popor, sã-si arate dezgustul fatã de o astfel de crimã. Absalom a trãit doi ani în casa lui, dar alungat de la curte. Sora lui locuia cu el, iar prezenta ei pãstra vie amintirea rãului ireparabil pe care-l suferise. În inima poporului, printul era privit mai mult ca un erou decât ca un vinovat. Având avantajul acesta, el s-a hotãrât sã câstige inima poporului. "Nu era om în tot Israelul asa de vestit ca Absalom, în privinta frumusetii lui; din talpa piciorului pânã în crestetul capului, n-avea nici un cusur". N-a fost un lucru întelept din partea împãratului sã lase un om ca Absalom - ambitios, impulsiv si pãtimas - sã nutreascã timp de doi ani nemultumiri pentru niste nedreptãti închipuite. Faptul cã David i-a îngãduit sã vinã la Ierusalim, fãrã sã-i permitã sã se prezinte înaintea lui, a atras simpatia poporului de partea lui.

Având mereu în fatã amintirea propriei sale cãlcãri a Legii lui Dumnezeu, David era ca paralizat din punct de vedere moral; pãrea slab si nehotãrât, în timp ce înainte de pãcat fusese curajos si hotãrât. Influenta lui înaintea poporului slãbise. Iar toate acestea înlesneau planurile fiului sãu ambitios.

Prin influenta lui Ioab, Absalom a primit îngãduinta sã vinã în fata tatãlui sãu; dar, cu toatã împãcarea formalã, el si-a urmãrit mai departe uneltirile ambitioase. Aproape cã si-a luat rangul de împãrat, având care si cai si cincizeci de oameni care alergau înaintea lui. În timp ce împãratul era din ce în ce mai dornic de singurãtate si liniste, Absalom cãuta în mod viclean sã câstige favoarea poporului.

Influenta atitudinii lui David, de nepãsare si nehotãrâre, s-a extins si asupra supusilor sãi; neglijenta si delãsarea se dãdeau pe fatã în administrarea justitiei. Prin istetimea sa, Absalom întorcea spre folosul sãu orice pricinã de nemultumire. Acest bãrbat cu înfãtisarea aleasã putea fi vãzut la poarta cetãtii în fiecare zi, loc unde o multime de oameni, cu plângerile lor, asteptau sã prezinte nedreptãtile ce li se fãceau pentru a se lua mãsuri de îndreptare. Absalom se amesteca printre ei si le asculta plângerile, exprimându-si simpatia cu suferintele lor si regretul pentru incapacitatea conducerii. Dupã ce asculta nemultumirea cuiva din Israel, printul spunea: "Iatã, pricina ta este bunã si dreaptã; dar nimeni din partea împãratului nu te va asculta"; si adãuga: "'De m-ar pune pe mine judecãtor în tarã! Orice om care ar avea o neîntelegere si o judecatã, ar veni la mine si i-as face dreptate'. Si când se apropia cineva sã se închine înaintea lui, el îi întindea mâna, îl apuca si-l sãruta".

Întretinutã de cuvintele viclene ale printului, nemultumirea fatã de conducere se întindea cu repeziciune. Laude la adresa lui Absalom se auzeau de la toti. În general, era privit ca mostenitorul împãrãtiei; poporul îl privea cu mândrie, socotindu-l vrednic de situatia aceea înaltã, si s-a trezit dorinta ca el sã ocupe tronul. "Absalom fura iubirea oamenilor lui Israel". Cu toate acestea, împãratul, orbit de iubirea fatã de fiul sãu, nu bãnuia nimic. Înfãtisarea princiarã pe care o luase Absalom era socotitã de David ca o dovadã a intentiei lui de a onora curtea - ca o expresie a bucuriei aduse la împãcare.

Mintea poporului fiind astfel pregãtitã pentru ceea ce urma sã se întâmple, Absalom a trimis pe ascuns oameni alesi la toate semintiile ca sã ia mãsuri în vederea unei rãscoale. Apoi, pentru a-si ascunde planurile de trãdare, a îmbrãcat mantia devotamentului religios. Urma sã se împlineascã la Hebron un vot fãcut de multã vreme, pe când se afla în exil. Absalom i-a cerut împãratului: "Dã-mi voie sã mã duc la Hebron sã împlinesc o juruintã pe care am fãcut-o Domnului. Cãci robul tãu a fãcut o juruintã când locuia la Ghesur, în Siria; si am zis: 'Dacã mã va aduce Domnul înapoi la Ierusalim, voi da cinste Domnului'". Tatãl, duios, mângâiat de aceastã dovadã de evlavie din partea fiului sãu, l-a lãsat sã plece, binecuvântându-l. Conspiratia ajunsese la împlinire. Fapta fãtarnicã cu care Absalom îsi încorona lucrarea de pânã aici urmãrea nu numai sã închidã ochii împãratului, ci sã sporeascã încrederea poporului si sã-l împingã la rãscoalã împotriva împãratului ales de Dumnezeu.

Absalom a plecat la Hebron si au mers cu el "douã sute de oameni din Ierusalim, care fuseserã poftiti... si l-au însotit în prostia lor, fãrã sã stie nimic". Oamenii acestia au mers cu Absalom, fãrã sã-si dea seama cã iubirea lor fatã de fiu avea sã-i împingã la rãscoalã împotriva tatãlui. Ajngând la Hebron, Absalom l-a chemat pe Ahitofel, unul dintre sfetnicii lui David, un om vestit pentru iscusinta lui, a cãrui pãrere era socotitã ca fiind atât de sigurã ca si a unui oracol. Ahitofel s-a unit cu conspiratorii, iar sprijinul dat de el lucrãrii lui Absalom a fãcut ca izbânda sã parã sigurã, atrãgând sub steagul lui multi bãrbati cu influentã din toate pãrtile tãrii. Când a sunat trâmbita pentru rãscoalã, iscoadele printului din tot cuprinsul tãrii au rãspândit vestea cã Absalom s-a fãcut împãrat si s-a strâns mult popor la el.

Între timp, vestea alarmantã a ajuns la Ierusalim, la împãrat. David s-a trezit deodatã, vãzând cã rebeliunea izbucneste chiar lângã tronul lui. Fiul lui - pe care îl iubea si în care-si pusese încrederea - uneltise sã-i ia coroana si, fãrã îndoialã, chiar si viata. În fata primejdiei ce-i stãtea înainte, David s-a scuturat de apãsarea care zãcuse atâta timp asupra lui si, în spiritul din tinerete, s-a pregãtit sã întâmpine aceastã groaznicã situatie. Absalom si-a adunat ostirea la Hebron, la o depãrtare de numai treizeci de kilo-metri. Rebelii aveau sã soseascã curând la portile Ierusalimului.

Din palatul sãu, David si-a privit capitala - "frumoasa înãltime, bucuria întregului pãmânt" cetatea Marelui Împãrat" (Ps. 48,2). Se cutremura la gândul de a o expune la mãcel si nimicire. Sã cheme oare în ajutorul sãu pe supusii rãmasi credinciosi tronului sãu si sã facã o încercare de a pãstra capitala? Sã îngãduie ca Ierusalimul sã fie inundat de sânge? El a luat hotãrârea. Grozãviile rãzboiului nu trebuia sã cadã asupra cetãtii alese. Va pãrãsi Ierusalimul si în felul acesta va pune la încercare credinciosia poporului sãu, dându-i prilej sã i se alãture pentru a-i veni în ajutor. În criza aceasta mare, datoria lui fatã de Dumnezeu si fatã de popor era sã pãstreze autoritatea cu care Cerul îl învestise. Rezultatul conflictului l-a lãsat în mâna lui Dumnezeu.

Cu smerenie si întristare, David a iesit pe poarta cetãtii Ierusalimului, alungat de pe tronul sãu, din palatul sãu si de la chivotul lui Dumnezeu de revolta fiului sãu iubit. Poporul l-a urmat într-un sir lung, ca o tristã procesiune de înmormântare. Garda personalã a lui David, cheretitii, peletitii si sase sute de gatiti, sub comanda lui Itai, îl însotea pe împãrat. Dar David, cu obisnuita lui lepãdare de sine, nu putea consimti ca acesti strãini, care veniserã sã gãseascã adãpost la el, sã fie implicati în necazurile lui. Si-a arãtat uimirea pentru faptul cã ei erau gata de sacrificiu pentru el. Apoi împãratul i-a spus lui Itai din Gat: "Pentru ce sã vii si tu cu noi? Întoarce-te si rãmâi cu împãratul, cãci esti strãin si ai fost surghiunit chiar din tara ta. De ieri ai venit, si azi sã te fac sã rãtãcesti cu noi încoace si încolo când nici eu nu stiu unde sã mã duc! Întoarce-te si ia pe fratii tãi cu tine. Domnul sã Se poarte cu bunãtate si credinciosie!"

Itai a rãspuns: "Viu este Domnul si viu este domnul meu, împãratul, cã în locul în care va fi domnul meu, împãratul, fie ca sã moarã, fie ca sã trãiascã, acolo va fi si robul tãu". Oamenii acestia trecuserã de la pãgânism la servirea Domnului si acum îsi arãtau cu noblete credinciosia fatã de Dumnezeu si fatã de împãrat. Cu inima plinã de recunostintã, David a primit devotamentul lor fatã de cauza sa, care pãrea cã se prãbuseste, si au trecut cu totii peste pârâul Chedron, pe drumul care duce în pustie.

Convoiul s-a oprit din nou. Se apropia o grupã de oameni îmbrãcati în vesminte sacre. "Tadoc era si el acolo, si cu el toti levitii, ducând chivotul legãmântului lui Dumnezeu". Cei care mergeau cu David au socotit cã acesta este un semn de bine. Prezenta acestui simbol sfânt era pentru ei o garantie cã, în cele din urmã, vor avea izbândã si vor birui. Aceasta putea sã le inspire curaj celor care i se alãturau împãratului. Lipsa lui din Ierusalim urma sã aducã groaza în rândurile sustinãtorilor lui Absalom.

Vãzând chivotul, inima lui David a tresãltat o clipã de bucurie si nãdejde. Dar în curând i-au venit în minte alte gânduri. În calitatea sa de cârmuitor pus peste mostenirea lui Dumnezeu, avea o mare rãspundere. Ceea ce trebuia sã stea la locul cel mai de frunte în mintea împãratului lui Israel erau gloria lui Dumnezeu si interesul poporului, nu interesul sãu personal. Dumnezeu, care locuia între heruvimi, spusese despre Ierusalim: "Acesta este locul Meu de odihnã" (Ps. 132,14) si, fãrã autoritate divinã, nici preotul, nici împãratul nu aveau dreptul sã îndepãrteze de acolo simbolul prezentei Lui. David mai stia cã inima si viata lui trebuia sã fie în armonie cu preceptele divine, cãci altfel chivotul urma sã fie mai mult un mijloc de înfrângere decât de izbândã. Pãcatul lui cel mare îi stãtea mereu înainte. El recunostea în uneltirea aceasta o pedeapsã îndreptãtitã de la Dumnezeu. Se trãsese sabia care nu avea sã se mai îndepãrteze de casa lui. El nu stia care aveau sã fie urmãrile luptei. Nu se cuvenea ca el sã îndepãrteze din capitala natiunii sfintele statute care întrupau vointa divinului ei Suveran, constitutia împãrãtiei si temelia propãsirii ei.

El i-a poruncit lui Tadoc: "Du chivotul lui Dumnezeu înapoi, în cetate. Dacã voi cãpãta trecere înaintea Domnului, mã va aduce înapoi si mã va face sã vãd chivotul si locasul Lui. Dar dacã va zice: 'Nu-Mi place de tine', iatã-mã, sã facã ce va crede cu mine".

David a adãugat: "Nu esti tu vãzãtor?" - un om rânduit de Dumnezeu sã-l învete pe popor. "Întoarce-te în pace în cetate, cu fiul tãu Ahimaat, si cu Ionatan, fiul lui Abiatar, cei doi fii ai vostri. Vedeti, voi astepta în câmpiile pustiei, pânã ce-mi vor veni vesti din partea voastrã". Preotii puteau sã-i facã servicii bune în cetate, aflând miscãrile si planurile rebelilor si fãcându-le cunoscut în tainã împãratului, prin fiii lor Ahimaat si Ionatan.

Pe când preotii plecau înapoi spre Ierusalim, o negurã si mai deasã a cãzut asupra multimii care se îndepãrta. Împãratul era un fugar, ei însisi lepãdati, pãrãsiti chiar si de chivotul lui Dumnezeu; viitorul era întunecat de groazã si prevestiri sumbre. "David a suit dealul mãslinilor. Suia plângând si cu capul acoperit, si mergea cu picioarele goale; si toti cei ce erau cu el si-au acoperit capul si suiau plângând. Au venit si au spus lui David: 'Ahitofel este împreunã cu Absalom printre uneltitori'". Din nou David a fost constrâns sã vadã în aceste nenorociri urmãrile pãcatului sãu. Trãdarea lui Ahitofel, cel mai capabil si mai abil dintre conducãtorii politici, pornea din rãzbunare pentru rusinea fãcutã familiei prin dezonorarea Bat-Sebei, nepoata lui.

"Si David a zis: 'Doamne, nimiceste sfaturile lui Ahitofel!'" Ajungând pe vârful muntelui, împãratul s-a plecat în rugãciune, aruncând înaintea lui Dumnezeu povara sufletului sãu si cerând cu smerenie harul divin. Rugãciunea pãrea cã a fost ascultatã imediat. Husai, architul, un sfetnic întelept si capabil, care se dovedise un prieten credincios al lui David, a venit la el cu hainele sfâsiate si cu tãrânã presãratã pe cap, ca sã-si uneascã soarta cu soarta împãratului detronat si fugar. David a vãzut, ca printr-o iluminare divinã, cã omul acesta credincios si neprefãcut era cel mai chemat sã slujeascã interesele împãratului în consiliile capitalei. La cererea lui David, Husai s-a întors la Ierusalim pentru a-si oferi serviciile lui Absalom si pentru a nimici sfaturile viclene ale lui Ahitofel.  Având aceastã razã de luminã în întuneric, împãratul si însotitorii lui si-au urmat calea, coborând pe panta de rãsãrit a Muntelui Mãslinilor, printr-un pustiu stâncos si nelocuit, prin locuri grele si pe cãrãri pietroase si prãpãstioase, cãtre Iordan. "David ajunsese pânã la Bahurim. Si acolo a iesit un om din familia si din casa lui Saul, numit Simei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând si aruncând cu pietre dupã David si dupã toti slujitorii împãratului David, în timp ce tot poporul si toti vitejii stãteau la dreapta si la stânga împãratului. Simei vorbea astfel când blestema: 'Du-te, du-te om al sângelui, om rãu! Domnul face sã cadã asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cãrui scaun de domnie l-ai luat, si Domnul a dat împãrãtia în mâna fiului tãu Absalom; si iatã-te nenorocit, cãci esti un om al sângelui!"'

În zilele când lui David îi mergea bine, Simei nu arãtase prin cuvânt sau fapte cã nu ar fi un supus sincer. Dar, în clipele de nenorocire ale împãratului, acest beniamit si-a dat pe fatã adevãratul sãu caracter. El îl onorase pe David cât fusese pe tron, dar acum, când era nãpãstuit, îl blestema. Josnic si egoist, îi socotea si pe altii ca având acelasi caracter ca al lui si, mânat de Satana, îsi vãrsa mânia peste capul celui mustrat de Dumnezeu. Spiritul care îndeamnã pe cineva sã se bucure de amãrãciunea altuia, sã râdã de el si sã-l necãjeascã în împrejurãri ca acelea, este spiritul lui Satana.

Învinuirile aduse de Simei lui David erau cu totul neadevãrate - o vorbire de rãu neîntemeiatã si plinã de rãutate. David nu fusese vinovat de nici un rãu fatã de Saul sau de casa lui. Atunci când Saul fusese în totul în mâinile lui si ar fi putut sã-l ucidã, el n-a fãcut decât sã-i taie pulpana hainei si îsi fãcea mustrãri chiar pentru faptul cã arãtase lipsa aceasta de respect fatã de unsul Domnului. Existau dovezi izbitoare cu privire la respectul sfânt pe care David îl avea fatã de viata omeneascã, chiar atunci când era urmãrit ca un animal de pradã. Într-o zi, pe când era în pestera Adulam, gândurile i s-au îndreptat spre libertatea netulburatã a copilãriei lui si fugarul a spus: "Cine-mi va da sã beau apã din fântâna de la poarta Betleemului?" (2 Sam. 23,13-17). Betleemul era pe vremea aceea în mâna filistenilor; dar trei dintre vitejii lui David au trecut prin tabãra filistenilor si i-au adus stãpânului lor apã de la Betleem. David n-a putut sã bea. "Departe de mine", a spus el, "sã beau sângele oamenilor acestora care s-au dus cu primejdia vietii lor". Si, cu respect, au turnat apa aceasta, ca pe o jertfã adusã lui Dumnezeu. David fusese rãzboinic; o mare parte din viata lui fusese petrecutã în mijlocul scenelor de violentã; dar dintre toti cei care au avut de trecut prin împrejurãri de felul acesta, putini, de fapt, au fost atât de putin atinsi de influenta de înãsprire si stricare a principiilor ca David.

Nepotul lui David, Abisai, unul dintre cei mai viteji conducãtori ai ostirii lui, n-a mai putut suferi cuvintele insultãtoare ale lui Simei. "Pentru ce", a strigat el, "bleastãmã acest câine mort pe domnul meu împãratul? Lasã-mã, te rog, sã mã duc sã-i tai capul". Dar împãratul l-a oprit. "Iatã", a zis el, "cã fiul meu, care a iesit din trupul meu, vrea sã-mi ia viata, cu cât mai mult beniamitul acesta! Lãsati-l sã blesteme, cãci Domnul i-a zis. Poate cã Domnul Se va uita la necazul meu si-mi va face bine în locul blestemelor de azi".

Constiinta îi spunea lui David adevãruri dureroase si umilitoare. În timp ce supusii lui credinciosi se mirau de aceastã rãsturnare subitã a soartei, pentru împãrat nu era o tainã. Deseori avusese presimtirea cã va veni un timp ca acesta. Pentru el fusese de mirare cã Dumnezeu a avut atât de multã îndelungã rãbdare fatã de pãcatele sale si cã amânase atât de mult rãsplata cuvenitã. Iar acum, în fuga lui tristã si grãbitã, cu picioarele goale, îmbrãcat în sac în locul hainelor împãrãtesti, când vaietele celor ce-l urmau trezeau ecoul muntilor si când gândea la scumpa lui capitalã - locul ce fusese scena pãcatului sãu - el îsi amintea de bunãtatea si îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu si nu era chiar fãrã nãdejde. Simtea cã Domnul totusi va lucra cu milã fatã de el.

Multi rãufãcãtori si-au scuzat pãcatele, arãtând greselile lui David; dar cât de putini sunt aceia care au dat pe fatã o pocãintã si o umilintã ca ale lui David! Cât de putini ar fi suportat mustrarea si rãsplata cu rãbdarea si tãria pe care le-a arãtat el! El îsi mãrturisise pãcatul si, timp de ani de zile, cãutase sã-si facã datoria ca un serv credincios al lui Dumnezeu; lucrase la dezvoltarea împãrãtiei sale si, sub conducerea lui, aceasta ajunsese la o putere si prosperitate pe care nu le atinsese mai înainte. Adunase tezaure bogate de materiale pentru zidirea Casei Domnului; si acum, trebuia sã se spulbere toatã osteneala vietii lui? Trebuia ca roadele anilor de muncã devotatã, strãduintele geniului, evlaviei si cârmuirii întelepte sã treacã în mâinile fiului sãu trãdãtor si dezordonat, care nu lua în consideratie nici onoarea lui Dumnezeu, nici bunãstarea lui Israel? Cât de natural ar fi fost ca David sã cârteascã împotriva lui Dumnezeu în marea lui durere!

Dar el vedea cã rãdãcina necazurilor lui este în propriul sãu pãcat. Cuvintele proorocului Mica redau spiritul care stãpânea inima lui David. "Chiar dacã stau în întuneric, totusi Domnul este lumina mea! Voi suferi mânia Domnului, cãci am pãcãtuit împotriva Lui - pânã ce El îmi va apãra pricina si îmi va face dreptate" (Mica 7,8.9). Si Domnul nu l-a pãrãsit pe David. Capitolul acesta din experienta lui, când, fiind insultat si lovit cu cruzime, a dovedit cã este umil, neegoist, plin de lepãdare de sine si supus, este unul dintre cele mai frumoase din întreaga lui viatã. Într-a-devãr, niciodatã n-a fost cârmuitorul lui Israel mai mare înaintea Cerului ca în vremea aceasta de cea mai profundã manifestare vizibilã de umilintã.

Dacã Dumnezeu ar fi îngãduit ca David sã rãmânã nemustrat pentru pãcatul lui si, cu toate cã se abãtuse de la poruncile divine, sã rãmânã în pace si prosperitate pe tronul lui, scepticii si necredinciosii ar fi putut avea o scuzã si ar fi putut sã citeze viata lui David ca un repros pentru religia Bibliei. Dar, îngãduind ca David sã treacã prin cele prin care a trecut, Domnul aratã cã nu poate sã îndreptãteascã pãcatul. Iar istoria vietii lui David ne face în stare sã vedem scopul deosebit pe care îl are în vedere Dumnezeu când Se ocupã de pãcat; ea ne face în stare sã urmãrim, chiar prin pedepsele cele mai grele, realizarea planurilor Lui de har si de bunãtate. El l-a trecut pe David pe sub toiag, dar nu l-a nimicit; cuptorul este pentru curãtire, nu pentru nimicire. Domnul zice: "Dacã vor cãlca orânduirile Mele si nu vor pãzi poruncile Mele, atunci le voi pedepsi fãrãdelegile cu nuiaua, si nelegiuirile cu lovituri; dar nu-Mi voi depãrta deloc bunãtatea de la ei, si nu-Mi voi face credinciosia de minciunã" (Ps. 89,31-33).

Curând dupã plecarea lui David, Absalom a intrat în Ierusalim cu ostirea lui si, fãrã luptã, a ocupat cetãtuia lui Israel. Husai a fost printre primii care l-au salutat pe noul monarh încoronat, iar printul a fost surprins si multumit de aceastã ofertã de slujire din partea vechiului prieten si sfetnic al tatãlui sãu. Absalom se simtea sigur de succes. Pânã aici uneltirile lui izbutiserã si, doritor sã-si întãreascã domnia si sã câstige încrederea natiunii, el l-a primit pe Husai la curtea lui.

Absalom era înconjurat acum de o mare multime, care era însã compusã din oameni nedeprinsi cu rãzboiul. Pânã aici nu fuseserã pusi sã lupte. Ahitofel stia bine cã situatia lui David era departe de a fi deznãdãjduitã. O mare parte din popor îi era încã credincioasã; era înconjurat de ostasi încercati care erau credinciosi împãratului, iar oastea era comandatã de generali iscusiti. Ahitofel stia cã, dupã prima izbucnire de entuziasm în favoarea noului împãrat, va veni o reactie. Dacã rãscoala dãdea gres, Absalom ar fi putut sã se împace cu tatãl sãu; atunci Ahitofel, ca sfetnic principal, ar fi fost socotit ca fiind primul vinovat de rebeliune; asupra lui urma sã cadã pedeapsa cea mai grea. Pentru ca sã-l împiedice pe Absalom sã renunte, Ahitofel l-a sfãtuit sã facã un lucru care, în ochii multimii, ar fi fãcut împãcarea imposibilã. Cu iscusintã satanicã, acest bãrbat de stat, viclean si imoral, l-a îndemnat pe Absalom sã adauge crima incestului la aceea a rebeliunii. În vãzul întregului Israel, trebuia sã intre la tiitoarele tatãlui sãu, potrivit cu obiceiul natiunilor orientale, declarând în felul acesta cã a urmat la tronul tatãlui sãu. Iar Absalom a împlinit ticãlosul lui plan. Astfel s-a realizat Cuvântul lui Dumnezeu, rostit fatã de David prin gura profetului: "Iatã, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta si voi lua sub ochii tãi pe nevestele tale si le voi da altuia... Cãci ai lucrat pe ascuns; Eu însã voi face lucrul acesta în fata întregului Israel si în fata soarelui" (2 Sam. 12,11.12). Nu se poate spune cã Dumnezeu a dat îndemnul pentru aceste fapte nelegiuite; dar, din cauza pãcatului lui David, El nu Si-a mai folosit puterea pentru a le opri.

Ahitofel era pretuit foarte mult pentru întelepciunea lui, dar era lipsit de lumina care vine de la Dumnezeu. "Începutul întelepciunii este frica de Domnul" (Prov. 9,10) si pe aceasta Ahitofel nu o avea, cãci altfel nu ar fi ajuns sã-si asigure succesul trãdãrii prin incest. Oamenii cu inima stricatã uneltesc nelegiuiri, ca si cum n-ar fi o Providentã atotcârmuitoare care sã le strice planurile; dar "Cel ce sade în ceruri râde, Domnul Îsi bate joc de ei" (Ps. 2,4). Domnul zice: "Pentru cã n-au iubit sfaturile Mele, si au nesocotit toate mustrãrile Mele; de aceea se vor hrãni cu roada umbletelor lor si se vor sãtura cu sfaturile lor. Cãci împotrivirea prostilor îi ucide, si linistea nebunilor îi pierde" (Prov. 1,30-32).

Dupã ce izbutise în uneltirea de a-si asigura apãrarea, Ahitofel a stãruit de Absalom sã se porneascã la o actiune rapidã împotriva lui David. "Lasã-mã sã aleg douãsprezece mii de oameni! Mã voi scula, si voi urmãri pe David chiar în noaptea aceasta", a zis el. "Îl voi lua pe neasteptate, când va fi obosit si va avea mâinile slãbite, îl voi înspãimânta si tot poporul care este cu el va fugi. Voi lovi numai pe împãrat, si voi aduce înapoi la tine pe tot poporul". Planul acesta a fost gãsit bun de sfetnicii împãratului. Dacã ar fi fost urmat, David ar fi fost ucis fãrã îndoialã, afarã de cazul cã Domnul ar fi intervenit sã-l scape. Dar lucrurile erau conduse de o întelepciune mai mare decât a vestitului Ahitofel. Domnul hotãrâse sã nimiceascã planul lui Ahitofel, ca sã aducã nenorocirea peste Absalom.

Husai nu fusese chemat la consfãtuire si nici el nu voise sã meargã nechemat, pentru ca nu cumva sã dea de bãnuit cã ar vrea sã spioneze; dar, dupã terminarea adunãrii, Absalom, care pretuia foarte mult puterea de judecatã a sfetnicului tatãlui sãu, i-a spus si lui de planul lui Ahitofel. Husai a vãzut cã, dacã s-ar fi urmat planul propus, David ar fi fost pierdut. Si a zis: "De data aceasta, sfatul pe care ti l-a dat Ahitofel nu este bun". Si a adãugat: "Tu cunosti vitejia tatãlui tãu si a oamenilor lui; sunt înfuriati ca o ursoaicã de pe câmp, cãreia i s-au luat puii. Tatãl tãu este un om de rãzboi si nu va petrece noaptea cu poporul; iatã, acum stã ascuns în vreo groapã sau în vreun alt loc!" El a sustinut cã, dacã ostile lui Absalom l-ar urmãri pe David, nu ar pune mâna pe împãrat; si, dacã ar suferi vreo înfrângere, aceasta ar duce la descurajare si s-ar produce mult rãu pentru cauza lui Absalom. "Cãci", continuã el, "tot Israelul stie cã tatãl tãu este un viteaz si cã are niste viteji cu el". A propus un plan ademenitor pentru o fire egoistã si încrezutã, doritoare de desfãsurãri falnice de putere: "Sfatul meu este dar ca tot Israelul sã se strângã la tine, de la Dan pânã la Beer-Seba, o multime ca nisipul de pe marginea mãrii. Si tu însuti sã mergi la luptã. Dacã vom ajunge la el în vreun loc unde l-am gãsi, vom cãdea peste el cum cade roua pe pãmânt; si nu va scãpa nici unul, nici el, nici vreunul din oamenii care sunt cu el. Dacã va fugi într-o cetate, tot Israelul va aduce funii la cetatea aceasta si o vom trage în pârâu, pânã când nu va mai rãmâne nici o piatrã în ea".

Absalom si toti oamenii lui Israel au zis: "Sfatul lui Husai, architul, este mai bun decât sfatul lui Ahitofel". Dar era cineva acolo care n-a fost înselat - cineva care a vãzut lãmurit urmãrile greselii fatale pe care o fãcea Absalom. Ahitofel si-a dat seama cã rãsculatii sunt pierduti. Si mai stia cã, oricare ar fi fost soarta printului, nu era nici o sperantã pentru sfetnicul care îl îndemnase la crimele cele mai mari. Ahitofel îl încurajase pe Absalom la revoltã. Îl sfãtuise sã facã cea mai nelegiuitã faptã pentru dezonoarea tatãlui sãu; dãduse sfatul sã fie ucis David si fãcuse planul executãrii acestui sfat; tãiase si cea mai slabã posibilitate de împãcare cu împãratul; iar acum, un altul era pretuit mai mult decât el, si chiar de Absalom.

Gelos, mânios si disperat, Ahitofel "a plecat acasã în cetatea lui. Si-a pus casa în rânduialã, s-a spânzurat si a murit". Iatã sfârsitul întelepciunii unui om care, cu toate darurile pe care le avea, nu a fãcut din Dumnezeu sfetnicul lui. Satana îi amãgeste pe oameni cu fãgãduinte ademenitoare, dar la sfârsit oricine va vedea cã "plata pãcatului este moartea" (Rom. 6,23).

Husai, nefiind sigur cã planul sãu va fi urmat de împãratul nestatornic, n-a pierdut timpul, ci l-a înstiintat pe David sã treacã fãrã întârziere dincolo de Iordan. Husai le-a trimis o solie preotilor, care aveau sã o trimitã prin fiii lor: "Ahitofel a dat cutare si cutare sfat lui Absalom si bãtrânilor lui Israel, si eu i-am sfãtuit cutare si cutare lucru. Acum, nu sta noaptea în câmpiile pustiei, ci du-te mai departe, ca nu cumva împãratul si tot poporul care este cu el sã fie în primejdie sã piarã".

Tinerii au fost bãnuiti si urmãriti, dar au izbutit sã-si îndeplineascã sarcina primejdioasã. David, istovit din pricina oboselii si a durerii, dupã aceastã primã zi de fugã, a primit înstiintarea cã trebuie sã treacã Iordanul în noaptea aceea, deoarece fiul lui cãuta sã-i ia viata.

Care erau sentimentele tatãlui si împãratului, atât de crud frãmântat în primejdia aceasta îngrozitoare? Viteazul, omul rãzboinic, împãratul al cãrui cuvânt era lege, trãdat de fiul sãu pe care-l iubise, pe care îl lãsase sã-si împlineascã poftele si în care se încrezuse în mod neîntelept, tratat rãu si pãrãsit de supusii obligati fatã de el prin cele mai puternice legãturi de onoare si credintã! În ce cuvinte si-a revãrsat sentimentele inimii sale? În timpul celei mai grele încercãri, inima lui s-a sprijinit pe Dumnezeu si a cântat:

"Doamne, ce multi sunt vrãjmasii mei!

Ce multime se scoalã împotriva mea!

Cât de multi zic despre mine:

'Nu mai este scãpare pentru el la Dumnezeu!'

Dar, Tu, Doamne, Tu esti scutul meu,

Tu esti slava mea si Tu îmi înalti capul!

Eu strig cu glasul meu cãtre Domnul,

Si El îmi rãspunde din muntele Lui cel sfânt.

Mã culc, adorm,

Si mã destept iarãsi, cãci Domnul este sprijinul meu.

Nu mã tem de zecile de mii de popoare,

Care mã împresoarã din toate pãrtile...

La Domnul este scãparea:

Binecuvântarea Ta sã fie

Peste poporul Tãu" (Ps. 3,1-8).

  David si toti ai lui - luptãtori de stat, bãtrâni si tineri, femei si copii - au trecut în puterea noptii apele adânci si repezi ale Iordanului. "Când se lumina de ziuã, nu rãmãsese nici unul care sã nu fi trecut Iordanul". David si ostile lui s-au retras la Mahanaim, care fusese resedinta regalã a lui Is-Boset. Aceasta era o cetate puternicã, întãritã, înconjuratã de un tinut muntos potrivit pentru retragere în caz de rãzboi. Tinutul era bine aprovizionat, iar oamenii erau sustinãtori ai cauzei lui David. Aici s-au adunat multi dintre cei ce erau de partea lui, iar sefii bogati de familii au adus ca dar provizii îmbelsugate, pe lângã alte lucruri trebuincioase.

Sfatul lui Husai si-a atins scopul, dându-i lui David prilejul de a scãpa; dar printul grãbit si nãvalnic nu mai putea fi retinut si a plecat de grabã în urmãrirea tatãlui sãu. "Absalom a trecut Iordanul însotit de toti bãrbatii lui Israel". Absalom l-a pus în fruntea ostirii pe Amasa, fiul sorei lui David, Abigal. Oastea lui era numeroasã, dar nu disciplinatã, si nu era pregãtitã bine ca sã facã fatã întâlnirii cu ostasii experimentati ai tatãlui sãu.

David si-a împãrtit trupele în trei, sub comanda lui Ioab, a lui Abisai si a lui Gat. Avusese de gând sã conducã el însusi ostirea în luptã; dar poporul s-a ridicat hotãrât împotriva acestui plan, de asemenea ofiterii si sfetnicii. "Sã nu iesi!" i-au zis ei, "cãci dacã vom lua-o noi la fugã, luarea aminte nu se va îndrepta asupra noastrã; si când vom cãdea jumãtate din noi, nu vor lua seama la noi; dar tu esti ca zece mii dintre noi, si acum este bine sã ne vii în ajutor din cetate" (2 Sam. 18,3.4).

De pe zidurile cetãtii se vedeau bine sirurile lungi ale ostirii rebelilor. Uzurpatorul era însotit de o mare ostire, în comparatie cu ostirea lui David care pãrea numai o micã grupã. Dar când a privit la fortele vrãjmase, primul gând din mintea împãratului nu a fost nici la coroanã, nici la împãrãtie, nici la propria lui viatã, care depindea de felul cum se va da lupta. Inima tatãlui era plinã de iubire si milã pentru fiul sãu rãsculat. În timp ce ostirea iesea în rânduri pe portile cetãtii, David îi încuraja pe ostasii sãi credinciosi, îndemnându-i sã înainteze cu încrederea cã Dumnezeul lui Israel le va da biruinta. Dar nici mãcar în împrejurarea aceasta nu a fost în stare sã-si ascundã iubirea pe care o avea fatã de Absalom. Când Ioab, conducând prima coloanã, a trecut prin fata împãratului, biruitorul din zeci de lupte si-a plecat mândrul sãu cap, ca sã asculte ultimul îndemn din partea monarhului care îi spuse cu emotie în glas: "Pentru dragostea pe care o aveti fatã de mine, purtati-vã blând cu tânãrul Absalom!". Si Abisai si Itai au primit aceeasi însãrcinare: "Pentru dragostea pe care o aveti fatã de mine, purtati-vã blând cu tânãrul Absalom!". Dar purtarea de grijã a împãratului, care arãta cã pentru el fiul era mai scump decât împãrãtia, mai scump decât supusii credinciosi fatã de tronul lui, n-a fãcut decât sã sporeascã indignarea soldatilor fatã de fiul acela pervers.

Locul unde s-a dat lupta a fost o pãdure din apropierea Iordanului, în care marea ostire a lui Absalom era în dezavantaj. Trupele acestea nedisciplinate s-au încurcat prin desisurile si mlastinile pãdurii si n-au mai putut fi conduse. "Si poporul lui Israel a fost bãtut de slujitorii lui David, si a fost o mare înfrângere în ziua aceea, ca douãzeci de mii de oameni". Absalom, vãzând cã ziua fusese pierdutã, s-a întors sã fugã, dar i s-a prins capul între ramurile încurcate ale unui copac mare; mãgarul a fugit de sub el si l-a lãsat sã atârne fãrã speranta de a scãpa, pradã vrãjmasilor lui. În împrejurãrile acestea, a fost gãsit de un ostas care, de teama de a nu ajunge sã-i fie neplãcut împãratului, l-a crutat pe Absalom, dar i-a raportat lui Ioab ce vãzuse. Ioab nu s-a simtit împiedicat de vreun scrupul. El fusese prieten cu Absalom si mijlocise de douã ori împãcarea lui cu David, dar încrederea aceasta fusese trãdatã în mod rusinos. Dacã Absalom nu ar fi beneficiat de avantajele datorate mijlocirii lui Ioab, rãscoala aceasta, cu toate grozãviile ei, nu ar fi avut loc. Acum stãtea în puterea lui Ioab ca, dintr-o loviturã sã-l nimiceascã pe promotorul tuturor acestor rele. "Si a luat trei sãgeti în mânã si le-a înfipt în inima lui Absalom... Au luat pe Absalom, l-au aruncat într-o groapã mare din mijlocul pãdurii si au pus peste el o grãmadã foarte mare de pietre."  Astfel au pierit instigatorii rãscoalei din Israel. Ahitofel a murit de propria sa mânã. Printul Absalom, a cãrui frumusete fusese mândria lui Israel, a fost rãpus în floarea tineretii, trupul lui mort aruncat într-o groapã si acoperit cu o grãmadã de pietre, ca semn de ocarã vesnicã. În cursul vietii sale, Absalom îsi înãltase un monument scump în valea împãratului, dar unicul semn care arãta mormântul lui era acea grãmadã de pietre din pustie.

Capul rebeliunii fiind ucis, Ioab si-a anuntat prin sunet de trâmbitã ostirea, sã nu-i mai urmãreascã pe fugari, si s-au trimis îndatã soli, ca sã ducã vesti împãratului.

Strãjerul care era pe zidul cetãtii, privind cãtre câmpul de bãtãlie, a descoperit un om care alerga. Curând a fost vãzut încã unul. Când cel dintâi s-a apropiat, strãjerul i-a spus împãratului, care astepta lângã poartã: "Alergãtura celui dintâi pare cã e a lui Ahimaat, fiul lui Tadoc". Si împãratul a zis: "Este un om de bine, si aduce vesti bune". Ahimaat a strigat si a zis împãratului: "Este bine de tot!" S-a închinat înaintea împãratului cu fata la pãmânt si a zis: "Binecuvântat sã fie Domnul, Dumnezeul tãu, care a dat în mâinile noastre pe cei ce ridicau mâna împotriva domnului nostru împãratul". La întrebarea îngrijoratã a împãratului: "Tânãrul Absalom este bine, sãnãtos?", Ahimaat a dat un rãspuns nelãmurit.

Al doilea sol a venit strigând: "Sã afle domnul meu, împãratul, vestea cea bunã! Astãzi Domnul ti-a fãcut dreptate, scãpându-te din mâna tuturor celor ce se ridicau împotriva ta". Din nou s-a auzit din gura împãratului întrebarea care-l frãmânta: "Tânãrul Absalom este bine, sãnãtos?" Nefiind în stare sã ascundã vestea cea rea, solul a rãspuns: "Ca tânãrul acesta sã fie vrãjmasii domnului meu, împãratul, si toti cei ce se ridicã împotriva ta, ca sã-ti facã rãu!" Era de ajuns. David nu a mai întrebat nimic, ci, cu capul plecat, "s-a suit în odaia de sus a portii si a plâns. Pe când mergea, zicea: 'Fiul meu Absalom! Fiul meu, fiul meu, Absalom! Cum n-am murit eu în locul tãu! Absalom, fiul meu, fiul meu'".

Înapoindu-se de pe câmpul de luptã, ostile biruitoare se apropiau de cetate, iar strigãtele lor de biruintã rãsunau prin vãile dintre dealuri. Dar, trecând de poarta cetãtii, strigãtele lor amuteau, steagurile lor se plecau si mergeau cu privirea plecatã, asemãnându-se mai mult cu unii care fuseserã înfrânti, si nu cu niste biruitori. Împãratul nu-i astepta ca sã le spunã bun venit, iar din odaia de deasupra portii se auzea strigãtul jalnic: "Fiul meu, Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu!"  "Si, în ziua aceea, biruinta s-a prefãcut în jale pentru tot poporul, cãci în ziua aceea poporul auzea zicându-se: 'Împãratul este mâhnit din pricina fiului sãu'. În aceeasi zi, poporul a intrat pe furis, ca niste oameni rusinati cã au fugit din luptã".

Ioab a fost coplesit de indignare. Dumnezeu le dãduse pricinã de triumf si de voie bunã; cea mai mare rãscoalã care fusese cunoscutã vreodatã în Israel fusese înfrântã; si totusi, biruinta aceasta s-a transformat în jale pentru acela a cãrui crimã costase viata a mii de viteji. Cãpetenia aceasta asprã si necioplitã a dat buzna înaintea împãratului si i-a spus fãrã sfialã: "Tu acoperi azi de rusine fata tuturor slujitorilor tãi care au scãpat azi viata ta, a fiilor tãi si a fetelor tale... Tu iubesti pe cei ce te urãsc si urãsti pe cei ce te iubesc, cãci arãti azi cã pentru tine nu sunt nici cãpetenii, nici slujitori; si vãd acum cã dacã ar trãi Absalom si noi toti am fi murit în ziua aceasta, lucrul acesta ti-ar fi plãcut. Scoalã-te dar, iesi si vorbeste dupã inima slujitorilor tãi! Cãci jur pe Domnul cã, dacã nu iesi sã te arãti, nu va rãmâne un om cu tine în noaptea aceasta; si aceasta va fi o nenorocire mai mare pentru tine decât toate nenorocirile care ti s-au întâmplat din tinerete pânã acum".

Oricât de tãioasã si crudã a fost mustrarea pentru împãratul lovit în inimã, David nu s-a supãrat. Vãzând cã generalul sãu are dreptate, a coborât la poartã si, prin cuvinte de încurajare si laudã, i-a salutat pe bravii sãi ostasi în timp ce defilau prin fata lui.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA