« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 71

Pãcatul si pocãinta lui David

        Biblia are putine cuvinte de spus pentru a-i lãuda pe oameni. Putin spatiu se ia pentru a povesti chiar virtutile celor mai buni oameni care au trãit vreodatã. Tãcerea aceasta nu este fãrã un scop anume si nu este lipsitã de învãtãturã. Toate însusirile bune pe care le au oamenii sunt darul lui Dumnezeu; faptele lor bune sunt sãvârsite prin harul lui Dumnezeu, prin Domnul Hristos. Întrucât Îi datoreazã totul lui Dumnezeu, slava pentru tot ce sunt sau fac Îi apartine Lui; ei sunt instrumente în mâna Lui. Mai mult decât atât - asa dupã cum ne învatã toate lectiile din Biblie - este primejdios a-i lãuda sau a-i înãlta pe oameni; cãci, dacã cineva ajunge sã creadã cã nu mai depinde în totul de Dumnezeu, ci dimpotrivã se încrede în propria sa putere, este lucru sigur cã el va cãdea. Omul se luptã cu vrãjmasi mai puternici decât este el. "Cãci noi nu avem de luptat împotriva cãrnii si sângelui, ci împotriva cãpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stãpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rãutãtii care sunt în locurile ceresti" (Ef. 6,12). Este cu neputintã ca noi, prin propria noastrã putere, sã ducem lupta; si tot ce abate mintea de la Dumnezeu, tot ce duce la înãltare de sine sau încredere în sine pregãteste în chip sigur calea pentru înfrângere. Cuvântul Scripturii imprimã în inima oamenilor lipsã de încredere în puterea omeneascã si încurajeazã încrederea în puterea divinã.

Spiritul de încredere în sine si de încãpãtânare a pregãtit calea pentru cãderea lui David. Lãudãrosia vietii si viclenele ispite ale puterii si ale traiului luxos nu au rãmas fãrã influentã asupra lui. Legãtura cu natiunile învecinate a exercitat, de asemenea, o influentã spre rãu. Potrivit practicilor care domneau printre domnitorii din Rãsãrit, abateri ce nu erau îngãduite la supusi rãmâneau nepedepsite dacã erau sãvârsite de conducãtori. Monarhul nu avea obligatia de a exercita aceeasi stãpânire de sine ca supusii sãi. Toate acestea urmãreau sã slãbeascã simtãmântul lui David cu privire la gravitatea nespus de mare a pãcatului.  Si, în loc sã se sprijineascã în umilintã pe puterea lui Dumnezeu, el a început sã se încreadã în propria sa întelepciune si putere. Din momentul în care Satana izbuteste sã despartã sufletul de Dumnezeu, unicul Izvor al puterii, el încearcã sã trezeascã dorintele nesfinte ale naturii firesti a omului. Lucrarea vrãjmasului nu se face pe neasteptate; la început, nu este bruscã, nici bãtãtoare la ochi, ci este o tainicã subminare a citadelei principiului. Începe în lucruri care par a fi mãrunte - neglijenta de a fi sincer cu Dumnezeu si de a te sprijini în totul numai pe El, dispozitia de a urma obiceiurile si practicile lumii.

Înainte de a se termina rãzboiul cu amonitii, David, lãsând comanda armatei în seama lui Ioab, s-a întors la Ierusalim. Sirienii se supuseserã deja lui Israel, iar înfrângerea deplinã a amonitilor pãrea sigurã. David era înconjurat de roadele victoriei si de onorurile cârmuirii lui capabile si întelepte. Tocmai acum, când se afla în momente de relaxare si neveghere, ispititorul a folosit ocazia pentru a-i ocupa mintea. Faptul cã Dumnezeu Si-l apropiase pe David atât de mult si dovedise atâta îndurare fatã de el ar fi trebuit sã fie cel mai puternic îndemn pentru a-si pãstra caracterul neîntinat. Dar când, în momente de rãgaz si sigurantã personalã, a întrerupt legãtura cu Dumnezeu, David a cedat în fata lui Satana si a adus asupra sufletului sãu pata vinovãtiei. Tocmai el, conducã-torul natiunii, rânduit de Cer, ales de Dumnezeu pentru a aplica Legea Sa, a nesocotit preceptele ei. El, care ar fi trebuit sã fie groaza fãcãtorilor de rele, le-a întãrit mâna prin propriile sale fapte.

În mijlocul primejdiilor vietii de mai înainte, în constientã curãtie de inimã, David a putut sã încredinteze cazul sãu în mâna lui Dumnezeu. Domnul l-a cãlãuzit în sigurantã peste neumãratele curse întinse înaintea lui. Dar acum, vinovat si nepocãit, n-a cerut ajutor si îndrumare din partea Cerului si a cãutat sã iasã singur din primejdiile pe care le adusese pãcatul. Bat-Seba, a cãrei fatalã frumusete se dovedise o cursã pentru împãrat, era sotia lui Urie hetitul, unul dintre cei mai viteji si constiinciosi ofiteri. Nimeni nu putea sã prevadã care vor fi urmãrile descoperirii crimei. Legea lui Dumnezeu decreta moarte pentru vinovatul de adulter, iar soldatul cu spirit mândru, jignit atât de greu, s-ar fi putut rãzbuna omorându-l pe împãrat sau provocând natiunea la revoltã.  Orice sfortare pe care a fãcut-o David pentru a-si ascunde vina s-a dovedit zadarnicã. El se predase puterii lui Satana; primejdia îl înconjura, înaintea lui stãtea dezonoarea, mai grozavã decât moartea. Nu era decât o singurã cale de scãpare si, în disperarea lui, a fost împins sã adauge omorul la adulter. Acela care uneltise nimicirea lui Saul cãuta sã-l ducã si pe David la pierzare. Cu toate cã ispitele erau de alt soi, se asemãnau în aceea cã duceau la nerespectarea Legii lui Dumnezeu. David si-a fãcut socoteala cã, dacã Urie ar fi ucis de mâna vrãjmasilor în luptã, vinovãtia mortii lui n-ar fi putut fi pusã în seama sa. Bat-Seba ar fi fost liberã sã devinã sotia lui David, bãnuiala ar fi putut fi înlãturatã si onoarea împãratului avea sã fie pãstratã.

Urie a fost fãcut purtãtorul propriei sale sentinte de moarte. Prin el i-a fost trimisã lui Ioab o scrisoare cu porunca împãratului: "Puneti pe Urie în locul cel mai greu al luptei si trageti-vã înapoi de la el, ca sã fie lovit si sã moarã" (2 Sam. 11,12). Ioab, vinovat de ucidere cu premeditare, nu a pregetat sã asculte instructiunile împãratului si Urie a murit de sabia copiilor lui Amon.

Pânã în acest moment, raportul vietii lui David, ca împãrat, fusese asa cum putini monarhi au ajuns sã aibã. Despre el stã scris: "Fãcea judecatã si dreptate la tot poporul" (2 Sam. 8,15). Cinstea lui câstigase încrederea si credinciosia întregului popor. Dar când s-a îndepãrtat de Dumnezeu si s-a lãsat pradã celui rãu, a devenit pe moment sluga lui Satana; cu toate acestea, el încã mai detinea pozitia si autoritatea pe care i le dãduse Dumnezeu. De aceea, ascultarea pe care o pretindea punea în primejdie sufletul aceluia care i se supunea. Ioab, care asculta mai mult de împãrat decât de Dumnezeu, a nesocotit Legea lui Dumnezeu pentru cã împãratul poruncise astfel.

Puterea lui David era datã de Dumnezeu, dar pentru a fi exercitatã în armonie cu Legea divinã. Când el a ordonat lucruri contrare Legii lui Dumnezeu, ascultarea a devenit un pãcat. "Stãpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu" (Rom. 13,1), dar nu înseamnã sã ascultãm de ele împotriva Legii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, scriind corintenilor, scoate în evidentã principiul de care trebuie sã fim cãlãuziti. El zice: "Cãlcati pe urmele mele, întrucât si eu calc pe urmele lui Hristos" (1 Cor. 11,1).  Lui David i-a fost trimis un raport despre executarea ordinului sãu, dar ticluit cu atâta grijã, încât sã nu fie amestecat nici Ioab, nici împãratul. Ioab "i-a dat solului urmãtoarea poruncã: "Când vei istorisi împãratului toate amãnuntele luptei, poate se va mânia... Atunci sã-i spui: 'A murit si robul tãu Urie, Hetitul'. Solul a plecat; si, la sosire, i-a istorisit lui David tot ce-i spusese Ioab".

Rãspunsul împãratului a fost: "Iatã ce sã-i spui lui Ioab: 'Nu te munci pentru întâmplarea aceasta, cãci sabia doboarã când pe unul când pe altul; bate cetatea cu putere, dãrâmã-o'. Si tu, îmbãrbãteazã-l".

Bat-Seba a tinut zilele obisnuite de jale pentru sotul ei, iar la sfârsitul lor, "David a trimis s-o ia si a primit-o în casa lui. Ea i-a fost nevastã". Acela a cãrui constiintã sensibilã si înalt simt al onoarei nu i-au îngãduit, chiar când era în primejdie viata sa, sã ridice mâna asupra unsului Domnului ajunsese la o degradare atât de mare, încât a fost în stare sã nedreptãteascã si sã ucidã pe unul dintre cei mai credinciosi si mai viteji ostasi ai sãi, nãdãjduind sã se bucure netulburat de rãsplata pãcatului sãu. Vai! Cum s-a întunecat aurul cel curat! Cum s-a schimbat aurul cel mai ales!

De la început, Satana a zugrãvit înaintea oamenilor câstigul ce-ar rezulta din neascultare. În felul acesta i-a dus pe îngeri în rãtãcire. Asa i-a ispitit pe Adam si pe Eva pentru a pãcãtui. Si tot asa îi îndepãrteazã pe multi de la ascultarea de Dumnezeu. Cãrarea neascultãrii este înfãtisatã ca vrednicã de dorit; dar la urmã se vede cã duce la moarte (Prov. 14,12). Ferice de aceia care, dupã ce s-au avântat pe calea aceasta, îsi dau seama cât de amare sunt roadele pãcatului si se întorc de pe ea la timp. Dumnezeu, în mila Sa, nu l-a lãsat pe David sã fie târât la o pierzare deplinã prin plata înselãtoare a pãcatului.

Chiar pentru binele lui Israel era nevoie ca Dumnezeu sã intervinã. Cu trecerea timpului, pãcatul lui David cu Bat-Seba a ajuns sã fie cunoscut si a început sã ia contur bãnuiala cã el uneltise omorârea lui Urie. Dumnezeu era dezonorat. El îl favorizase si îl înãltase pe David, dar pãcatul acestuia reprezenta gresit caracterul Sãu si arunca ocarã asupra Numelui Lui. Lucrul acesta tindea sã scadã nivelul evlaviei în Israel si sã micsoreze în mintea multora scârba fatã de pãcat, în timp ce aceia care nu Îl iubeau pe Dumnezeu si nu se temeau de El se simteau îndemnati la neascultare.

Profetul Natan a avut obligatia sã-i aducã lui David o solie de mustrare. Era o solie teribilã în severitatea ei. La putini domnitori putea fi dusã o mustrare de felul acesta fãrã ca ea sã atragã moartea sigurã a solului. Natan a transmis sentinta divinã fãrã sovãire, dar cu întelepciune cereascã, încât a atras simpatia împãratului, i-a trezit constiinta si a scos chiar din gura lui sentinta de moarte ce i se cuvenea. Apelând la David ca la cel care a fost rânduit de Dumnezeu sã apere drepturile poporului Sãu, profetul a povestit o istorioarã ce ilustra nedreptãtirea si oprimarea care cereau satisfactie:

"Într-o cetate erau doi oameni", a început el, "unul bogat si altul sãrac. Bogatul avea foarte multe oi si foarte multi boi. Sãracul n-avea nimic decât o mielusea, pe care o cumpãrase; o hrãnea si o crestea la el împreunã cu copiii lui; ea mânca din aceeasi bucatã de pâine cu el, bea din acelasi pahar cu el, dormea la sânul lui si o privea ca pe fata lui. A venit un cãlãtor la omul bogat. Si bogatul nu s-a îndurat sã se atingã de oile sau boii lui, ca sã pregãteascã un prânz cãlãtorului care venise la el; ci a luat oaia sãracului si a gãtit-o pentru omul care venise la el".

David s-a aprins foarte tare de mânie si a zis: "Viu este Domnul cã omul care a fãcut acest lucru este vrednic de moarte. Si sã dea înapoi patru miei, pentru cã a sãvârsit fapta aceasta si nu a avut milã" (2 Sam. 12,5.6).

Natan si-a atintit privirea asupra împãratului, apoi, înãltându-si mâna dreaptã spre cer, a declarat solemn: "Tu esti omul acesta!... Pentru ce dar", a zis el mai departe, "ai dispretuit tu Cuvântul Domnului, fãcând ce este rãu înaintea Lui?" Cei vinovati pot sã încerce, asemenea lui David, sã ascundã de oameni crimele sãvârsite; ei ar putea încerca sã ascundã pentru totdeauna de privirea si cunostinta oamenilor si sã îngroape pe veci fapta cea rea; dar "totul este gol si descoperit înaintea Aceluia cu care avem de-a face" (Evrei 4,13). "Nu este nimic ascuns, care nu va fi descoperit si nimic tãinuit care nu va fi cunoscut" (Mat. 10,26).

Natan a declarat: "Asa vorbeste Domnul, Dumnezeul lui Israel: 'Eu te-am pus împãrat peste Israel si te-am scãpat din mâna lui Saul... Pentru ce dar ai dispretuit tu Cuvântul Domnului, fãcând ce este rãu înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul; ai luat de nevastã pe nevastã-sa, si pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum niciodatã nu se va depãrta sabia de casa ta... Iatã, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta, si voi lua sub ochii tãi pe nevestele tale si le voi da altuia... Cãci ai lucrat pe ascuns; Eu însã voi face lucrul acesta în fata lui Israel si în fata soarelui'". Mustrarea profetului a atins inima lui David; constiinta lui a fost trezitã; vinovãtia i s-a arãtat în toatã grozãvia ei. Sufletul lui s-a plecat în pocãintã înaintea lui Dumnezeu. Cu buzele tremurânde a spus: "Am pãcãtuit împotriva lui Dumnezeu". Tot rãul pe care-l sãvârsim loveste, pe lângã cel cãruia îi facem rãu, în Dumnezeu în primul rând. David a sãvârsit un pãcat îngrozitor fatã de Urie si Bat-Seba si îsi dãdea seama foarte bine de aceasta. Dar nemãrginit de mare era pãcatul lui împotriva lui Dumnezeu.

Cu toate cã nu s-ar fi gãsit nimeni în Israel care sã execute pedeapsa cu moartea împotriva unsului Domnului, David tremura ca nu cumva, vinovat si neiertat cum era, sã fie lovit imediat de pedeapsa lui Dumnezeu. Dar, prin profet, i s-a dat solia: "Domnul îti iartã pãcatul, nu vei muri". Însã dreptatea trebuia împlinitã. Pedeapsa cu moartea a fost transferatã de la David, la fiul pãcatului sãu. În felul acesta i se dãdea împãratului prilej sã se pocãiascã, întrucât pentru el suferinta si moartea copilului, ca parte a pedepsei, erau mult mai greu de suportat decât ar fi putut fi propria lui moarte. Profetul a zis: "Pentru cã ai fãcut pe vrãjmasii Domnului sã-L huleascã, sãvârsind fapta aceasta, fiul care ti s-a nãscut va muri".

Când copilul s-a îmbolnãvit, David s-a rugat sã-i fie crutatã viata, postind si umilindu-se din toatã inima. S-a dezbrãcat de haina împãrãteascã, si-a lãsat coroana la o parte si noapte dupã noapte a zãcut întins la pãmânt, mijlocind cu inima sfâsiatã de durere pentru nevinovatul care suferea din cauza vinovãtiei lui. "Bãtrânii casei au stãruit de el sã se scoale de la pãmânt; dar nu a voit". Adesea, când s-au rostit judecãti asupra unor cetãti sau persoane, umilinta si pocãinta au înlãturat pedeapsa si Cel Prea-milostiv, grabnic la iertare, trimitea o solie de pace. Îmbãrbãtat de gândul acesta, David a stãruit în rugãciune atâta timp cât a trãit copilul. Aflând cã a murit, s-a supus linistit hotãrârii dumnezeiesti. Cãzuse cea dintâi loviturã din acea pedeapsã pe care el însusi o socotise dreaptã; dar David, încrezându-se în mila lui Dumnezeu, nu era lipsit de mângâiere.

Citind istoria cãderii lui David, foarte multi au pus întrebarea: "Pentru ce a fost scris raportul acesta? Pentru ce a socotit Dumnezeu cã e bine sã descopere în fata lumii aceastã parte întunecoasã a vietii unei persoane atât de onorate de Cer?" În mustrarea lui fatã de David, profetul a spus despre pãcatul lui: "Ai fãcut pe vrãjmasii Domnului sã-L huleascã, sãvârsind fapta aceasta". În decursul generatiilor care au venit, necredinciosii au arãtat spre caracterul lui David, care purta aceastã patã neagrã, si au strigat biruitori si în batjocurã: "Iatã bãrbatul dupã voia lui Dumnezeu!". În felul acesta a fost aruncatã ocarã asupra religiei, Dumnezeu si Cuvântul Sãu au fost huliti, suflete s-au împietrit în necredintã si multi, sub mantaua evlaviei, au devenit îndrãzneti în pãcat.

Dar istoria vietii lui David nu este o scuzã pentru pãcat. El a fost numit bãrbat dupã inima lui Dumnezeu cât timp a umblat dupã sfatul lui Dumnezeu. Când a pãcãtuit, lucrul acesta a încetat sã mai fie adevãrat pânã ce s-a întors la Domnul prin pocãintã. Cuvântul lui Dumnezeu spune lãmurit: "Fapta lui David n-a plãcut Domnului" (2 Sam. 11,27). Si Domnul i-a spus lui David prin profet: "Pentru ce dar ai dispretuit tu cuvântul Domnului, fãcând ce este rãu înaintea Lui?... Acum niciodatã nu se va depãrta sabia de casa ta, pentru cã M-ai dispretuit". Cu toate cã s-a pocãit de pãcatul lui si a fost iertat si primit de Domnul, David a cules roadele aducãtoare de ruinã ale semintei semãnate de el. Pedepsele venite asupra lui si asupra casei lui mãrturisesc cât de respingãtor este pãcatul pentru Dumnezeu.

Pânã aici, providenta lui Dumnezeu îl apãrase pe David de toate uneltirile vrãjmasilor sãi si se manifestase îndeosebi în a-l înfrâna pe Saul. Dar neascultarea a schimbat legãtura lui David cu Dumnezeu. Domnul nu putea sã aprobe nedreptatea nicidecum. El nu putea sã-Si manifeste puterea pentru a-l apãra pe David de urmãrile pãcatului sãu, asa cum îl apãrase de vrãjmãsia lui Saul.

O mare schimbare s-a petrecut chiar si în David. Era zdrobit sufleteste pentru cã îsi dãdea seama de pãcatul sãu si de cuprinzãtoarea lui influentã. Se simtea umilit înaintea propriilor sãi supusi. Influenta lui fusese slãbitã. Pânã aici, prosperitatea lui fusese pusã pe seama constiincioasei lui ascultãri de poruncile Domnului. Dar acum, cunoscându-i pãcatul, supusii erau ispititi sã pãcãtuiascã mult mai fãrã frâu. Slãbiserã atât autoritatea lui în propria familie, cât si puterea de a cere ascultare si supunere de la fiii sãi. Gândul cã este vinovat îi tinea gura închisã când era cazul sã mustre pãcatul si îi slãbea bratul când trebuia sã execute dreptatea în propria sa familie. Exemplul lui rãu a avut influentã asupra fiilor sãi, iar Dumnezeu nu a intervenit pentru a împiedica urmãrile. El îngãduia ca lucrurile sã meargã pe drumul lor firesc, si astfel David era aspru mustrat.

Timp de aproape un an dupã abaterea sa, David a trãit într-o oarecare sigurantã, dupã cum se pãrea; nu se arãta nici un semn al dezaprobãrii din partea lui Dumnezeu. Dar sentinta divinã plana deasupra lui. Repede si sigur se apropia ziua judecãtii si a rãsplãtirii, pe care nici un fel de pocãintã nu le putea înlãtura - chin sufletesc si ocarã ce urmau sã întunece întreaga lui viatã de pe pãmânt. Aceia care, arãtând spre exemplul lui David, încearcã sã micsoreze vinovãtia propriilor pãcate, sã învete din raportul biblic cã drumul pãcatului este chinuitor de greu. Chiar dacã s-ar întoarce, asemenea lui David, de la calea lor cea rea, urmãrile pãcatului, chiar si în viata aceasta, se va vedea cã sunt amare si greu de suportat.

Dumnezeu voia ca istoria cãderii lui David sã serveascã drept avertizare, ca nici chiar aceia pe care El i-a binecuvântat si favorizat foarte mult sã nu se simtã în sigurantã si sã neglijeze rugãciunea si vegherea. Si asa a si fost cu aceia care, în umilintã, au cãutat sã învete lectia pe care Dumnezeu vrea sã o dea. Generatie dupã generatie, mii de oameni au ajuns în felul acesta sã-si dea seama de primejdia în care se aflau si ei fatã de puterea ispititorului. Cãderea lui David, om atât de mult onorat de Dumnezeu, a trezit în ei neîncredere fatã de eul personal. Ei si-au dat seama cã numai Dumnezeu poate sã-i sustinã prin puterea Lui, prin credintã. Stiind cã în El sunt puterea si siguranta lor, s-au temut sã facã chiar numai un pas pe terenul lui Satana.

Chiar înainte ca sentinta divinã sã fi fost rostitã împotriva lui, David a început sã culeagã roadele pãcatului. Inima lui David nu mai avea liniste. Chinul sufletesc pe care l-a îndurat în tot timpul acesta este scos în evidentã în Psalmul 32. El zice:   "Ferice de cel cu fãrãdelegea iertatã si de cel cu pãcatul acoperit!

Ferice de omul cãruia nu-i tine în seamã Domnul nelegiuirea

Si în duhul cãruia nu este viclenie!

Câtã vreme am tãcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate,  Cãci zi si noapte mâna Ta apãsa asupra mea;

Mi se usca vlaga, cum se usucã pãmântul de seceta verii" (vers. 1-4).

  Iar Psalmul 51 este o mãrturisire a pocãintei lui David, atunci când i-a fost adresatã solia de mustrare din partea lui Dumnezeu:   "Ai milã de mine, Dumnezeule, în bunãtatea Ta!

Dupã îndurarea Ta cea mare, sterge fãrãdelegile mele!

Spalã-mã cu desãvârsire de nelegiuirea mea,

Si curãteste-mã de pãcatul meu!

Cãci îmi cunosc bine fãrãdelegile,

Si pãcatul meu stã necurmat înaintea mea!

Curãteste-mã cu isop, si voi fi curat;

Spalã-mã, si voi fi mai alb decât zãpada.

Fã-mã sã aud veselie si bucurie,

Si oasele, pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura.  Întoarce-si privirea de la pãcatele mele,

Sterge toate fãrãdelegile mele!

Zideste în mine o inimã curatã, Dumnezeule,

Pune în mine un duh nou si statornic.

Nu mã lepãda de la Fata Ta,

Si nu lua de la mine Duhul Tãu Cel Sfânt.

Dã-mi iarãsi bucuria mântuirii Tale,

Si sprijineste-mã cu un duh de bunãvointã!

Atunci voi învãta cãile Tale pe cei ce le calcã.

Si pãcãtosii se vor întoarce la Tine.

Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele!

Izbãveste-mã de vina sângelui vãrsat,

Si limba mea va lãuda îndurarea Ta". (vers. 1-14).

  Iatã cum, într-o cântare sfântã, care urma sã fie cântatã în public, la adunãrile poporului, în fata curtii - preoti si judecãtori, cãpetenii si ostasi rãzboinici - si care urma sã pãstreze pânã la cea mai de pe urmã generatie cunostinta abaterii lui, împãratul lui Israel îsi relata pãcatul, pocãinta, cum si nãdejdea de iertare prin harul lui Dumnezeu. În loc sã caute sã-si ascundã vina, el dorea ca si altii sã învete din istoria tristã a cãderii sale.

Pocãinta lui David a fost sincerã si profundã. El n-a cãutat sã-si acopere crima. Rugãciunea lui nu era inspiratã de dorinta de a scãpa de pedepsele cu care era amenintat. Dar a vãzut grozãvia pãcatului sãu împotriva lui Dumnezeu, a vãzut cât de murdar îi era sufletul si îi era scârbã de pãcatul sãu. El nu se ruga numai pentru a i se ierta pãcatul, ci si pentru a avea o inimã curatã. David n-a pãrãsit lupta cuprins de disperare. În fãgãduintele lui Dumnezeu pentru pãcãtosul pocãit, el a vãzut dovada iertãrii si primirii sale.

  "Dacã ai fi voit jertfe, si-as fi adus;

Dar sie nu-si plac arderile de tot.

Jertfele plãcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit;

Dumnezeule, Tu nu dispretuiesti o inimã zdrobitã si mâhnitã"

(Ps. 51,16.17).

  Cu toate cã David cãzuse, Domnul l-a ridicat. El era acum în comuniune mai strânsã cu Dumnezeu si într-o mai profundã împreunã simtire cu semenii sãi, decât înainte de cãdere. În bucuria eliberãrii, el cânta:   "Atunci si-am mãrturisit pãcatul meu,

Si nu mi-am ascuns fãrãdelegea.

Am zis: 'Îmi voi mãrturisi Domnului fãrãdelegile!'

Si Tu ai iertat vina pãcatului meu...

Tu esti ocrotirea mea, Tu mã scoti din necaz,

Tu mã înconjori cu cântãri de izbãvire" (Ps. 32,5-7).

  Multi au murmurat împotriva a ceea ce ei au numit nedreptatea lui Dumnezeu când l-a crutat pe David, a cãrui vinovãtie era atât de mare, dupã ce l-a lepãdat pe Saul pentru ceea ce lor li se pãrea a fi pãcate mult mai mici. Dar David s-a umilit si si-a mãrturisit pãcatul, în timp ce Saul a dispretuit mustrarea si si-a împietrit inima în nepocãintã.

Aceastã parte din istoria vietii lui David este plinã de însemnãtate pentru pãcãtosul care se pocãieste. Este una dintre cele mai puternice ilustratii care ne-au fost date cu privire la luptele si ispitele oamenilor si adevãrata pocãintã si credintã în Domnul Isus Hristos. În toate timpurile pânã acum, aceasta s-a dovedit un izvor de încurajare pentru sufletele care, dupã ce au cãzut în pãcat, se zbat sub povara vinovãtiei. Mii de copii ai lui Dumnezeu care fuseserã ispititi, când erau gata sã se lase în voia disperãrii, si-au amintit cum sincera pocãintã si mãrturisire a lui David a fost primitã de Dumnezeu, chiar dacã el a avut de suferit pentru abaterea lui; au prins curaj pentru a se pocãi si a încerca din nou sã umble pe calea poruncilor lui Dumnezeu.

Acela care, sub mustrarea lui Dumnezeu, îsi umileste sufletul prin mãrturisire si pocãintã, asemenea lui David, poate fi sigur cã existã nãdejde pentru el. Acela care, în credintã, primeste fãgãduintele lui Dumnezeu va afla iertare. Domnul nu va lepãda nici un suflet care se pocãieste cu adevãrat. El a dat fãgãduinta aceasta: "Sã caute ocrotirea Mea, sã facã pace cu Mine, da, sã facã pace cu Mine" (Isaia 27,5). "Sã se lase cel rãu de calea lui, si omul nelegiuit sã se lase de gândurile lui, sã se întoarcã la Domnul care va avea milã de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseste iertând" (Isaia 55,7).

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA