« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 70

Domnia lui David

        Îndatã ce a fost asezat pe tronul lui Israel, David a început sã caute un loc mai potrivit pentru capitala regatului sãu. La treizeci de kilometri depãrtare de Hebron, a fost ales un loc pentru a se aseza acolo viitoarea capitalã a împãrãtiei. Înainte ca Iosua sã treacã cu ostile lui Israel peste Iordan, acest loc fusese numit Salem. În apropiere de locul acesta, Avraam îsi dovedise credinciosia fatã de Dumnezeu. Cu opt sute de ani înainte de încoronarea lui David, aici fusese locuinta lui Melhisedec, preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt. Avea o pozitie centralã si era asezat la altitudine mai înaltã, fiind preotejat de un lant muntos de jur împrejur. Fiind la granita dintre Beniamin si Iuda, era în imediata apropiere de Efraim si se putea ajunge usor aici si din celelalte semintii.

Pentru ca sã fie stãpâni pe localitatea aceasta, a trebuit ca evreii sã îndepãrteze o rãmãsitã a canaanitilor, care detineau o pozitie fortificatã pe muntii Sion si Moria. Cetãtuia aceasta se numea Iebus, iar locuitorii erau cunoscuti ca iebusiti. Timp de sute de ani, Iebusul fusese socotit imposibil de cucerit; dar a fost asediat si cucerit de evrei sub comanda lui Ioab care, ca rãsplatã a vitejiei sale, a fost fãcut cãpetenia ostirii lui Israel. Iebusul a devenit acum capitalã nationalã, iar numele lui pãgân a fost schimbat în Ierusalim.

Hiram, domnitorul bogatei cetãti Tir, de pe tãrmul Mãrii Medi-terane, a cãutat acum alianta cu împãratul lui Israel si l-a ajutat pe David sã-si clãdeascã un palat în Ierusalim. Au fost trimisi de la Tir reprezentanti însotiti de arhitecti si meseriasi, cum si coloane lungi de care încãrcate cu lemn scump de cedru si alte materiale de pret.

Puterea crescândã a israelitilor prin unirea lor sub domnia lui David, cucerirea cetãtii Iebus, cum si alianta cu Hiram, domnitorul Tirului, au trezit vrãjmãsia filistenilor, care au invadat din nou tara cu o oaste puternicã, întinzându-se în valea Refaim, la o foarte micã depãrtare de Ierusalim. David se retrãsese cu oamenii lui în cetãtuia Sionului pentru a astepta îndrumare de la Dumnezeu. David L-a întrebat pe Domnul: "Sã mã sui împotriva filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?" Si Domnul i-a zis lui David: "Suie-te, cãci voi da pe filisteni în mâinile tale." (2 Sam.5,17-25).

David s-a aruncat îndatã asupra inamicului, l-a înfrânt si l-a zdrobit, luându-i idolii pe care-i adusese pentru a-si asigura biruinta. Înfuriati de umilinta înfrângerii, filistenii au adunat o oaste si mai mare si s-au întors la luptã. Si din nou "s-au rãspândit în valea Refaim". Din nou David L-a cãutat pe Domnul si Marele "Eu Sunt" a luat conducerea ostirii lui Israel.

Dumnezeu l-a îndrumat pe David spunând: "Sã nu te sui; ci ia-i pe la spate, si mergi asupra lor în dreptul duzilor. Când vei auzi un vuiet de pasi în vârful duzilor sã te grãbesti, cãci Domnul merge înaintea ta, ca sã bati ostirea filistenilor." Dacã, asemenea lui Saul, David si-ar fi ales propria sa cale, n-ar fi izbutit. Dar el a fãcut asa cum îi poruncise Domnul si "oastea filistenilor a fost bãtutã de la Gabaon pânã la Ghezer. Faima lui David s-a rãspândit în toatã tara, si Domnul l-a fãcut de temut pentru toate neamurile" (1Cron.14,16.17).

Acum, dupã ce si-a întãrit bine tronul si a scãpat de invaziile vrãjmasilor din afarã, David a trecut la realizarea unui plan plãcut lui, si anume sã aducã chivotul lui Dumnezeu la Ierusalim. Mult timp chivotul rãmãsese la Chiriat-Iearim, la vreo cincisprezece kilometri depãrtare; dar era momentul potrivit ca cetatea care servea drept capitalã a natiunii sã fie onoratã cu semnele prezentei divine.

David a invitat treizeci de mii de oameni alesi ai lui Israel, deoarece avea de gând sã facã din ocazia aceasta o priveliste de mare bucurie si de impunãtoare solemnitate. Oamenii au rãspuns voios invitatiei. Marele preot împreunã cu fratii lui de slujbã sfântã, domnii si conducãtorii semintiilor s-au adunat la Chiriat-Iearim. David ardea de zel sfânt. Chivotul a fost scos din casa lui Abinadab si asezat într-un car nou, tras de boi, iar cei doi fii ai sãi însoteau carul.

Bãrbatii lui Israel îl urmau strigând de bucurie si cântând cântece de preamãrire, o multime de glasuri unindu-se cu melodia instrumentelor; "David si toatã casa lui Israel cântau înaintea Domnului" cu harpe, cu lãute, cu timpane, cu fluiere si cu timbale" (2 Sam.6,5). De mult timp nu mai vãzuse Israel asa priveliste de triumf. Cu solemnã bucurie, marea procesiune mergea pe drumul ce ducea peste vãi si dealuri, cãtre cetatea sfântã.

Dar "când au ajuns la aria lui Nacon, Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu si l-a apucat, pentru cã erau sã-l rãstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, si Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru pãcatul lui, si a murit acolo lângã chivotul lui Dumnezeu." O groazã subitã a apucat multimea bucuroasã. David a rãmas înmãrmurit si s-a temut grozav, în inima lui contestând dreptatea lui Dumnezeu. El a cãutat sã onoreze chivotul ca simbol al prezentei divine. Pentru ce, dar, a fost trimisã aceastã pedeapsã grozavã pentru a schimba momentele acelea de bucurie în prilej de durere si doliu? Pãrându-i-se primejdios a pãstra chivotul în apropierea sa, David s-a hotãrât sã-l lase acolo unde se afla. S-a gãsit un loc potrivit pentru el în apropiere, în casa lui Obed-Edom din Gat.

Soarta lui Uza a fost o pedeapsã divinã pentru cãlcarea celei mai clare porunci. Prin Moise, Domnul dãduse îndrumãri speciale cu privire la transportarea chivotului. Numai preotii, urmasii lui Aaron, puteau sã-l atingã sau sã-l priveascã când era descoperit. Îndrumãrile divine spuneau astfel: "Fiii lui Chehat sã vinã la pornirea taberei ca sã le ducã; dar sã nu se atingã de lucrurile sfinte ca sã nu moarã" (Numeri 4,15). Preotii trebuia sã acopere mai întâi chivotul si abia dupã aceea trebuia sã vinã chehatitii sã-l ridice, apucând drugii asezati în inelele de pe laturile chivotului care nu trebuia sã fie scosi niciodatã. Ghersonitilor si meraritilor, care aveau grija covoarelor, scândurilor si stâlpilor, li se dãduserã de cãtre Moise care si boi pentru transportarea lucrurilor încredintate lor. "Dar n-a dat nici unul fiilor lui Chehat pentru cã dupã cum cereau slujbele lor, ei trebuia sã ducã lucrurile sfinte pe umeri" (Numeri 7,9). Iatã dar cã în transportarea chivotului de la Chiriat-Iearim s-a dovedit o nesocotire directã si de neiertat fatã de îndrumãrile Domnului.

David si poporul sãu se adunaserã pentru a înfãptui o lucrare sfântã si se devotaserã cu inima voioasã si binevoitoare; dar Domnul nu putea sã primeascã slujba aceasta, întrucât nu era sãvârsitã dupã îndrumãrile Lui. Filistenii, care nu cunosteau Legea lui Dumnezeu, asezaserã chivotul într-un car când l-au trimis înapoi la Israel, iar Domnul a primit osteneala lor. Dar israelitii erau în posesia declaratiei lãmurite a vointei lui Dumnezeu în toate problemele acestea, iar neglijarea acestor instructiuni din partea lor era dezonorantã pentru Dumnezeu. Asupra lui Uza zãcea marea vinovãtie a încumetãrii. Cãlcarea Legii lui Dumnezeu micsorase simtãmântul lui cu privire la sfintenia ei si, fiind plin de pãcate nemãrturisite, se încumetase sã atingã simbolul prezentei lui Dumnezeu, desconsiderând porunca divinã. Dumnezeu nu poate primi o ascultare partialã, nu poate primi un fel neglijent de tratare a poruncilor Sale. Prin pedepsirea lui Uza, El dorea sã imprime în mintea tuturor israelitilor importanta unei stricte ascultãri de cerintele Sale. În felul acesta, moartea acelui singur om, ducând tot poporul la pocãintã, putea sã evite necesitatea pedepsirii multor mii.

Dându-si seama cã însãsi inima sa nu stãtea în totul bine fatã de Dumnezeu si, vãzând lovitura datã lui Uza, David s-a temut de chivot ca nu cumva vreun pãcat de-al sãu sã atragã pedeapsa. Dar Obed-Edom, cu toate cã se bucura cu îngrijorare, a salutat simbolul sfânt ca pe o garantie a bunãvointei lui Dumnezeu fatã de cel ascultãtor. Tot Israelul avea acum atentia îndreptatã cãtre Obed-Edom din Gat si casa lui; toti asteptau sã vadã ce are sã se întâmple cu el. "Si Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom si toatã casa lui".

Asupra lui David, mustrarea divinã si-a împlinit lucrarea. El a fost fãcut sã-si dea seama, ca niciodatã mai înainte, de sfintenia Legii lui Dumnezeu si de nevoia unei stricte ascultãri. Favoarea arãtatã casei lui Obed-Edom l-a determinat din nou pe David sã creadã cã prezenta chivotului ar putea aduce o binecuvântare pentru sine si pentru poporul sãu.

Dupã trei luni, s-a hotãrât sã facã o nouã încercare de a muta chivotul, dar acum a fost foarte atent ca sã îndeplineascã în toate amãnuntele îndrumãrile Domnului. Din nou au fost invitati toti bãrbatii de seamã ai natiunii si o mare adunare s-a strâns în jurul locuintei lui Obed-Edom. Cu o pioasã grijã, chivotul a fost acum asezat pe umerii bãrbatilor rânduiti de Dumnezeu, multimea s-a asezat în rânduri ordonate si, cu inima tremurândã, marea procesiune a pornit iarãsi la drum. La fiecare sase pasi, trâmbita anunta oprirea. Dupã îndrumãrile date de David, se aduceau ca jertfã boi si vitei îngrãsati. Bucuria luã acum locul îngrijorãrii si groazei. Împãratul renuntase la hainele sale împãrãtesti si se îmbrãcase într-un efod simplu de in, asa cum purtau preotii. Fãcând acest lucru, el nu îsi atribuia functii preotesti, cãci efodul era uneori purtat si de alte persoane decât preotii. Dar la serviciul acesta dorea sã se aseze, înaintea lui Dumnezeu, pe treaptã de egalitate cu supusii sãi. În ziua aceea, închinarea trebuia sã-I fie acordatã doar lui Dumnezeu. El trebuia sã fie singurul subiect al adorãrii.

Din nou pornea lunga coloanã, iar muzica harpelor, alãutelor, trâmbitelor si timpanelor se înãlta spre cer împreunã cu melodia multor glasuri. "David juca din rãsputeri înaintea Domnului", în bucuria lui, tinând tactul cântecului.

Dansul lui David, în bucuria lui plinã de evlavie, înaintea lui Dumnezeu a fost dat ca exemplu de cãtre iubitorii de petreceri, ca îndreptãtire a dansului modern; dar argumente de felul acesta nu se pot sustine. În zilele noastre, dansul e însotit de nebunii si petreceri nocturne. Sãnãtatea si moralitatea sunt sacrificate iubirii de petreceri. În mijlocul celor ce frecventeazã sãlile de bal, Dumnezeu nu este un obiect al cugetãrii si al respectului; lor li s-ar pãrea cã nu se cade ca la adunãrile lor sã se facã rugãciuni si sã se cânte cântãri de laudã. Proba aceasta trebuie sã fie hotãrâtoare.

 Distractiile care au tendinta de a slãbi iubirea pentru cele sfinte si care scad plãcerea pentru serviciul lui Dumnezeu nu trebuie sã fie cãutate de crestini. Muzica si dansul împreunã cu lauda plinã de bucurie pentru Dumnezeu cu prilejul mutãrii chivotului n-au nici cea mai slabã asemãnare cu desfrâul dansului modern. Unul urmãrea sã pãstreze viu în minte pe Dumnezeu si proslãvea Numele Lui cel sfânt. Celãlalt este o nãscocire a lui Satana pentru a-i face pe oameni sã-L uite pe Dumnezeu si sã-L dezonoreze.

Procesiunea triumfalã se apropia de capitalã, urmând simbolul sfânt al împãratului nevãzut. Deodatã, o explozie de cântec a cerut santinelelor de pe ziduri sã deschidã larg portile cetãtii:   "Porti, ridicati-vã capetele;

Ridicati-vã, porti vesnice,

Ca sã intre Împãratul slavei!"

  O grupã de instrumentisti si coristi rãspunse:

 "Cine este acest Împãrat al slavei?"   De la altã grupã veni rãspunsul:   "Domnul cel tare si puternic, Domnul cel viteaz în lupte."   Apoi sute de voci, unindu-se, fãceau sã se amplifice corul triumfal:   "Porti, ridicati-vã capetele!

Ridicati-le porti vesnice,

Ca sã intre Împãratul slavei!"

Din nou s-a auzit voioasa întrebare:   "Cine este acest Împãrat al slavei?"   Iar glasul unei mari multimi, "ca vuietul multor ape", a fost auzit rãspunzând, plin de entuziasm:   "Domnul ostirilor, El este Împãratul slavei!" Ps. 24,7-10   Apoi portile s-au deschis larg, procesiunea a intrat si, cu respect sfânt, chivotul a fost asezat în cortul pregãtit pentru primirea lui. Înaintea curtii sfinte se ridicaserã altare pentru jertfe; fumul jertfelor de împãcare si al arderilor de tot, norii de tãmâie, cântãrile de laudã si rugãciunile lui Israel se înãltau spre cer. Ser-viciul odatã sfârsit, împãratul rosti o binecuvântare asupra poporului. Si apoi cu dãrnicie împãrãteascã, a poruncit sã se împartã poporului mâncare si vin ca sã se învioreze.

Toate semintiile au fost reprezentate la acest serviciu - oficierea celui mai sfânt eveniment care marcase domnia lui David. Spiritul inspiratiei divine odihnise asupra împãratului si acum, când ultimele raze ale soarelui în apus împodobeau cortul cu o aureolã de luminã, inima lui se înãlta cu recunostintã cãtre Dumnezeu pentru cã semnul binecuvântat al prezentei Sale era atât de aproape de tronul lui Israel.

Adâncit în astfel de gânduri, David s-a întors la palatul sãu pentru ca "sã-si binecuvânteze casa". Dar acolo se afla cineva care privise scena bucuriei cu alte gânduri decât acelea care însufletiserã inima lui David. "Pe când chivotul Domnului intra în cetatea lui David, Mical, fiica lui Saul, se uita pe fereastrã si vãzând pe împãratul David sãrind si jucând înaintea Domnului, l-a dispretuit în inima ei." În furia mâniei ei, n-a mai avut rãbdare sã astepte întoarcerea lui David în palat si s-a dus afarã ca sã-l întâmpine, iar când el o salutã cu vorbe frumoase, ea turnã un torent de cuvinte grele. Ironia vorbirii ei era asprã si tãioasã: "Cu câtã cinste s-a purtat astãzi împãratul lui Israel, descoperindu-se înaintea slujnicelor supusilor lui, cum s-ar descoperi un om de nimic!"

David a înteles cã Mical dispretuise si dezonorase serviciul divin si a rãspuns sever: "Înaintea Domnului care m-a ales mai presus de tatãl tãu si de toatã casa lui, ca sã mã punã cãpetenie peste poporul Domnului, peste Israel, înaintea Domnului am jucat. Vreau sã mã arãt si mai de nimic decât de data aceasta si sã mã înjosesc în ochii mei; totusi voi fi în cinste la slujnicele de care vorbesti." La mustrarea lui David s-a adãugat si aceea a Domnului: din cauza mândriei si a încumetãrii ei, Mical "n-a avut copii pânã în ziua mortii ei."

Ceremoniile solemne care însoteau mutarea chivotului au fãcut o impresie dãinuitoare asupra lui Israel, trezind un interes profund pentru serviciul sanctuarului, reînviindu-i râvna pentru Domnul. David s-a strãduit prin mijloacele care-i stãteau la îndemânã sã adânceascã impresiile acestea. Cântãrile au fost introduse ca o parte obisnuitã a serviciului religios si David a compus psalmi nu numai pentru a fi folositi de preoti la serviciul sanctuarului, ci si pentru a fi cântati de popor în timpul cãlãtoriilor cãtre altarul national, cu prilejul sãrbãtorilor anuale. Influenta exercitatã în felul acesta a fost foarte cuprinzãtoare si a adus ca rezultat eliberarea natiunii de idolatrie. Multe dintre popoarele vecine, vãzând prosperitatea lui Israel, au fost determinate sã gândeascã bine despre Dumnezeul lui Israel, care fãcuse lucruri atât de mari pentru poporul Sãu.

Cortul clãdit de Moise, cu tot ce tinea de serviciul sanctuarului, în afarã de chivot, era încã la Ghibea. Era planul lui David acela de a face din Ierusalim centrul religios al natiunii. El a fãcut un palat pentru sine si i se pãrea cã nu era potrivit sã lase chivotul lui Dumnezeu într-un cort. S-a hotãrât deci sã zideascã pentru el un templu de o asa mãretie, încât sã arate cât de mult pretuieste Israel onoarea fãcutã natiunii de faptul cã prezenta Domnului, Împãratul lor, era în mijlocul lor. Spunându-i profetului Natan planul sãu, a primit un rãspuns încurajator: "Du-te si fã tot ce ai pe inimã, cãci Domnul este cu tine."  Dar, în aceeasi noapte, cuvântul Domnului i-a vorbit lui Natan, încredintându-i o solie pentru împãrat. David urma sã fie lipsit de privilegiul de a construi o casã pentru Dumnezeu, dar i s-a dat asigurarea bunãvointei lui Dumnezeu fatã de el, fatã de urmasii lui si fatã de împãrãtia lui Israel: "Te-am luat de la pãsune, de la oi, ca sã fii cãpetenie peste poporul Meu, peste Israel; am fost cu tine pretutindeni pe unde ai mers, am nimicit pe toti vrãjmasii tãi dinaintea ta, si ti-am fãcut numele mare, ca numele celor mari de pe pãmânt; am dat un loc poporului Meu, lui Israel, si l-am sãdit ca sã locuiascã în el si sã nu mai fie tulburat, ca sã nu-l mai apese cei rãi ca mai înainte."

Însã, întrucât dorise sã zideascã o casã pentru Dumnezeu, lui David i s-a dat fãgãduinta: "Domnul îti vesteste cã-ti va zidi o casã" Eu îti voi ridica un urmas dupã tine" El va zidi Numelui Meu o casã, si voi întãri pe vecie scaunul de domnie al împãrãtiei lui."

Motivul pentru care David nu trebuia sã clãdeascã templul a fost arãtat: "Tu ai vãrsat prea mult sânge, si ai fãcut mari rãzboaie; de aceea nu vei zidi o casã Numelui Meu" Iatã cã ti se va naste un fiu, care va fi un om al odihnei, si cãruia îi voi da odihnã, izbãvindu-l din mâna tuturor vrãjmasilor lui de jur împrejur; "numele lui va fi Solomon (Pace) si voi aduce peste Israel pacea si linistea în timpul vietii lui. El va zidi o casã Numelui Meu" (1Cron.22,8-10).

Cu toate cã dorinta arzãtoare a inimii lui nu a fost îndeplinitã, David a primit solia cu recunostintã. "Cine sunt eu, Doamne, Dumnezeule", a spus el, "si ce este casa mea de m-ai fãcut sã ajung unde sunt? Si încã atât este putin înaintea Ta, Doamne, Dumnezeule! Tu vorbesti despre casa robului tãu si în viitor!" Si apoi si-a reînnoit legãmântul cu Dumnezeu.

David stia cã ar fi fost o onoare pentru numele sãu si ar fi adãugat glorie la domnia lui dacã ar fi adus la îndeplinire lucrarea plãnuitã în inima sa; dar a fost gata sã supunã propria-i vointã vointei lui Dumnezeu. Resemnarea plinã de recunostintã, astfel manifestatã, se vede rar chiar si între crestini. De câte ori aceia care au trecut de vârsta bãrbãtiei se prind de nãdejdea de a realiza vreo lucrare însemnatã, de care inima lor este alipitã, dar pe care nu sunt potriviti sã o îndeplineascã. Poate cã Providenta divinã le vorbeste ca si lui David, spunându-le cã lucrarea pe care o doresc atât de mult nu le poate fi încredintatã. Ei trebuie doar sã pregãteascã drumul pentru ca altul sã o îndeplineascã. Dar, în loc sã se supunã recunoscãtori îndrumãrilor divine, multi se dau înapoi, socotindu-se neglijati si lepãdati, si zic cã, dacã nu pot sãvârsi acea unicã lucrare pe care doresc sã o facã, nu vor mai face nimic. Multi se agatã cu energie si disperare de rãspunderi pe care nu sunt capabili sã le ducã si se ostenesc zadarnic sã realizeze o lucrare de care nu sunt capabili, în timp ce lucrarea pe care ar putea sã o facã rãmâne nefãcutã. Iar din cauza acestei lipse de conlucrare din partea lor, o mai mare lucrare este împiedicatã si zãdãrnicitã.

David, în legãmântul sãu cu Ionatan, fãgãduise cã, atunci când va fi ajuns sã aibã odihnã din partea vrãjmasilor sãi, va arãta bunãtate fatã de casa lui Saul. În prosperitatea sa, tinând seama de legãmântul sãu, împãratul întrebã: "A mai rãmas cineva din casa lui Saul, ca sã-i fac bine din pricina lui Ionatan?" I s-a vorbit despre un fiu al lui Ionatan, Mefiboset, care fusese olog din copilãrie. Cu ocazia înfrângerii lui Saul de cãtre filisteni, la Izreel, doica, încercând sã fugã cu el, îl lãsase sã cadã si el rãmãsese olog pentru toatã viata. Acum David l-a invitat pe tânãr la curte si l-a primit cu bunãvointã. Mosiile particulare ale lui Saul i-au fost înapoiate pentru întretinerea casei lui, iar fiul lui Ionatan urma sã fie oaspete permanent al împãratului, luând parte zilnic la masa împãrãteascã. Din cauza celor povestite de vrãjmasii lui David, Mefiboset fusese determinat sã cultive o puternicã prejudecatã împotriva lui, considerându-l uzurpator; dar primirea generoasã si prietenoasã pe care i-a fãcut-o domnitorul si continua lui bunãtate au câstigat inima tânãrului, care s-a atasat de David si, asemenea tatãlui sãu Ionatan, a înteles cã interesul lui era unul si acelasi cu al împãratului pe care-l alesese Dumnezeu.

Dupã încoronarea lui David ca împãrat al lui Israel, natiunea s-a bucurat de un timp lung de pace. Popoarele înconjurãtoare, vãzând tãria si unitatea împãrãtiei, au ajuns curând sã-si dea seama cã este prudent sã se abtinã de la lupte fãtise; iar David, ocupat cu organizarea si dezvoltarea împãrãtiei, a încetat rãzboaiele si defensivele. În cele din urmã, totusi, a declarat rãzboi vechilor vrãjmasi ai lui Israel, filistenii si moabitii, si, izbutind sã-i înfrângã, si pe unii, si pe altii, i-a fãcut tributari.

Apoi s-a format o largã coalitie a natiunilor înconjurãtoare împotriva împãrãtiei lui David, din care au pornit cele mai mari rãzboaie, dar si cele mai mari victorii ale domniei lui, marcând cea mai cuprinzãtoare crestere a puterii lui. Aceastã aliantã vrãjmasã, care de fapt a izbucnit numai din invidia fatã de puterea crescândã a lui David, n-a fost provocatã de el. Iatã împrejurãrile care au dus la crearea ei:

La Ierusalim sosise vestea mortii lui Nahas, împãratul amonitilor, un domnitor care se arãtase binevoitor fatã de David când acesta fugea din fata mâniei lui Saul. Acum, dorind sã-si arate recunostinta si aprecierea pentru bunãtatea doveditã fatã de el în zilele necazului sãu, David a trimis o delegatie cu o solie de simpatie fatã de Hanun, fiul si urmasul împãratului amonitilor. David a zis: "Voi arãta bunãvointã lui Hanun, fiul lui Nahas, cum a arãtat bunãvointã si tatãl lui fatã de mine".

Dar fapta lui prietenoasã a fost rãstãlmãcitã. Amonitii Îl urau pe Dumnezeul cel adevãrat si erau cei mai mari vrãjmasi ai lui Israel. Amabilitatea aparentã a lui Nahas fatã de David venea numai din vrãjmãsia fatã de Saul, ca împãrat al lui Israel. Solia lui David a fost interpretatã rãu de cãtre sfetnicii lui Hanun. Ei i-au zis stãpânului lor, Hanun: "Crezi cã David îti trimite oameni sã te mângâie, ca sã cinsteascã pe tatãl tãu? Ori ca sã cunoascã si sã cerceteze cetatea, ca s-o nimiceascã trimite el slujitorii la tine?" Tot prin sfatul sfetnicilor fusese determinat Nahas, cu o jumãtate de veac mai înainte, sã le impunã locuitorilor cetãtii Iabes-Galaad o conditie crudã, atunci când, fiind asediati de amoniti, cãutau sã obtinã un legãmânt de pace. Nahas ceruse sã li se scoatã tuturor ochiul drept. Amonitii îsi mai aminteau încã bine cum împãratul lui Israel zãdãrnicise planul lor plin de cruzime si scãpase poporul pe care el dorise sã-l umileascã si sã-l schilodeascã. Aceeasi urã împotriva lui Israel îi insufla si acum. Ei nu puteau pricepe duhul de mãrinimie care inspirase solia lui David. Atunci când stãpâneste mintea oamenilor, Satana va trezi invidia si bãnuiala care vor face sã fie rãstãlmãcite chiar cele mai bune intentii. Ascultând de sfetnicii sãi, Hanun îi considerã pe trimisii lui David ca spioni si-i umplu de ocarã si batjocuri.

Se îngãduise ca amonitii sã-si dea pe fatã gândurile rele ale inimii lor fãrã vreo retinere, pentru ca adevãratul lor caracter sã fie descoperit înaintea lui David. Nu era vointa lui Dumnezeu ca Israel sã se alieze cu poporul acesta pãgân si trãdãtor.

În timpurile îndepãrtate, ca si în prezent, functia de ambasador era consideratã ca ceva sacru. Prin aceastã lege universalã a popoarelor, se asigura persoanei protectia împotriva violentei sau insultei. Ambasadorul fiind un reprezentant al suveranului sãu, orice insultã ce i se aducea cerea o pedeapsã neîntârziatã. Amonitii, stiind cã insulta adusã lui Israel va fi rãzbunatã cu sigurantã, au fãcut pregãtiri pentru rãzboi. "Fiii lui Amon, au vãzut cã se fãcuserã urâti lui David, si Hanun si fiii lui Amon au trimis o mie de talanti de argint sã tocmeascã în slujba lor care si cãlãreti de la sirienii din Mesopotamia si de la sirienii din Maaca si din Toba. Au tocmit treizeci si douã de mii de care si pe împãratul din Maaca împreunã cu poporul lui, care au venit si au tãbãrât înaintea Medebei. Fiii lui Amon s-au strâns din cetãtile lor si au mers la luptã" (1 Cron.19,6.7.13).

Era într-adevãr o aliantã uriasã. Locuitorii tinutului dintre Eufrat si Marea Mediteranã se aliaserã cu amonitii. Partea de miazãnoapte si de rãsãrit a Canaanului era înconjuratã de vrãjmasi înarmati, uniti pentru a zdrobi împãrãtia lui Israel.

Evreii nu au asteptat ca tara lor sã fie invadatã. Ostile lor, sub comanda lui Ioab, au trecut Iordanul si au înaintat cãtre capitala amonitilor. În timp ce comandantul evreu îsi conducea oastea cãtre câmpul de bãtaie, cãuta sã o îmbãrbãteze pentru luptã, zicând: "Fii tare, si sã ne îmbãrbãtãm pentru poporul nostru si pentru cetãtile Dumnezeului nostru si Domnul sã facã ce va crede". Ostile unite ale aliatilor au fost înfrânte în cea dintâi luptã. Dar n-au fost bucurosi sã stea linistiti si, în anul urmãtor, au reluat rãzboiul. Împãratul Siriei si-a adunat ostile, amenintând pe Israel cu ostirea sa cea mare. Dându-si seama cât de multe depindeau de aceastã bãtãlie, David însusi conduse lupta si, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, a adus o înfrângere atât de gravã aliatilor, încât sirienii din Liban pânã la Eufrat nu numai cã au încetat rãzboiul, dar au devenit chiar tributari lui Israel. David a dus rãzboi împotriva amonitilor, pânã ce au cãzut cetãtuile lor si întregul tinut a ajuns sub stãpânirea lui Israel.

Primejdiile care amenintau natiunea cu nimicire totalã s-au dovedit, prin îndurarea lui Dumnezeu, a fi chiar mijlocul prin care ea s-a ridicat la o mãrire fãrã precedent. Comemorând aceste minunate eliberãri, David cânta:   "Trãiascã Domnul si binecuvântatã sã fie Stânca mea!

Mãrit sã fie Dumnezeul mântuirii mele,

Dumnezeu, rãzbunãtorul meu, care îmi supune popoarele,

Si mã izbãveste de vrãjmasii mei!

Tu mã înalti mai presus de potrivnicii mei,

Mã scapi de omul asupritor.

De aceea, Doamne, Te voi lãuda printre neamuri,

Voi cânta slava Numelui Sãu.  El dã mari izbãviri împãratului Sãu,  Si dã îndurare unsului Sãu:

Lui David si semintiei lui, pe vecie" Ps.18,46-50.

  De altfel, prin toate cântãrile lui David s-a imprimat în mintea poporului lui Israel gândul cã Domnul era tãria si scãparea lor:   "Nu mãrimea ostirii scapã pe împãrat,

Nu mãrimea puterii scapã pe viteaz;

Calul nu poate da chezãsia biruintei,

Si toatã vlaga lui nu dã izbãvirea."

"Dumnezeule, Tu esti Împãratul meu;

Porunceste izbãvirea lui Iacov!

Cu Tine doborâm pe vrãjmasii nostri,

Cu Numele Tãu zdrobim pe potrivnicii nostri,

Cãci nu în arcul meu mã încred,

Nu sabia mea mã va scãpa;

Ci Tu ne izbãvesti de vrãjmasii nostri,

Si dai de rusine pe cei ce ne urãsc."

"Unii se bizuiesc pe carãle lor, altii pe caii lor;

Dar noi ne bizuim pe Numele Domnului, Dumnezeului nostru"  (Ps.33,16.17; 44,4-7;20,7).

  Împãrãtia lui Israel ajunsese în totul împlinirea fãgãduintei date lui Avraam si mai târziu repetate lui Moise: "Semintei tale dau tara aceasta, de la râul Egiptului pânã la râul cel mare, râul Eufrat" (Gen.15,18; Deut.11,22-25). Israel devenise o natiune puternicã, respectatã si temutã de popoarele înconjurãtoare. Iar în împãrãtia sa, puterea lui David devenise foarte mare. El stãpânea, asa cum putini domnitori au izbutit s-o facã, inima poporului sãu care îi era cu totul devotat. El Îl onorase pe Dumnezeu si Dumnezeu îl onora acum pe el.

Dar în mijlocul celei mai mari prosperitãti pândea primejdia. În timpul celei mai mari biruinte în afarã, David era în cea mai mare primejdie si a trebuit sã înfrunte cea mai umilitoare înfrângere.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA