| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 68
David la Ticlag
David si oamenii lui nu luaseră parte la lupta dintre Saul si filisteni, cu toate că au mers cu filistenii până pe câmpul de bătălie. Pe când cele două ostiri se pregăteau de luptă, fiul lui Isai se afla într-o mare încurcătură. Era de asteptat ca el să lupte de partea filistenilor. Dacă în timpul ciocnirii si-ar fi părăsit locul încredintat si s-ar fi retras din luptă, singur s-ar fi înfierat ca fiind nu numai las, ci si nerecunoscător si trădător fată de Achis, care-l protejase si avusese încredere în el. Un astfel de comportament i-ar fi acoperit numele de rusine si l-ar fi expus mâniei vrăjmasilor lui, care erau mai de temut decât Saul. Cu toate acestea, nici pentru un moment nu putea consimti să lupte împotriva lui Israel. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, ar fi devenit un trădător fată de tara sa - vrăjmas al lui Dumnezeu si al poporului Său. Aceasta i-ar fi închis pentru vesnicie drumul spre tronul lui Israel; iar dacă Saul ar fi fost ucis în luptă, moartea lui ar fi fost pusă în seama lui David.
David a fost nevoit să recunoască faptul că gresise. Mult mai bine ar fi fost să-si caute adăpost în puternica fortăreată a lui Dumnezeu din munti decât la vrăjmasii declarati ai Domnului si ai poporului Său. Dar Domnul, în marea Lui îndurare, n-a pedepsit greseala servului Său, lăsându-l singur pradă necazului si încurcăturilor; căci, cu toate că David, pierzându-si încrederea în puterea divină, se clătinase si se depărtase de calea strictei sincerităti, totusi tinta inimii sale era să fie credincios fată de Dumnezeu. În timp ce Satana si oastea lui erau preocupati să-l ajute pe vrăjmasul lui Dumnezeu si al lui Israel să plănuiască împotriva unui împărat care Îl părăsise pe Dumnezeu, îngeri ai Domnului lucrau la eliberarea lui David din primejdia în care căzuse. Soli ceresti i-au influentat pe domnitorii filistenilor făcându-i să protesteze împotriva prezentei lui David si a ostirii lui în mijlocul armatei, în lupta care le stătea înainte.
"Ce caută evreii acestia aici?" au strigat domnitorii filistenilor, punându-l în încurcătură pe Achis. Acesta, nedorind să se despartă de un aliat atât de important, a răspuns: "Acesta este David, slujitorul lui Saul, împăratul lui Israel. De mult este cu mine si n-am găsit nici cel mai mic lucru de care să-l învinuiesc, de la venirea lui si până în ziua de azi".
Dar domnitorii au cerut plini de mânie să se facă asa cum cereau ei: "Trimite înapoi pe omul acesta, ca să se întoarcă la locul unde l-ai asezat; să nu se pogoare cu noi pe câmpul de bătaie, ca să nu ne fie vrăjmas în timpul luptei. Si cum ar putea să se facă omul acesta plăcut stăpânului său decât cu capetele oamenilor nostri? Nu este acesta David pentru care cântau jucând: 'Saul si-a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii?'" Omorârea vestitului lor apărător si biruinta lui Israel cu acel prilej erau încă proaspete în memoria domnitorilor filistenilor. Ei nu credeau că David va lupta împotriva propriului său popor; iar dacă, în focul bătăliei, ar fi fost alături de ei, ar fi putut să le facă un rău mai mare filistenilor decât toată ostirea lui Saul.
În felul acesta, Achis a fost silit să cedeze si, chemându-l pe David, îi spuse: "Viu este Domnul, că esti un om curat la suflet, si-mi place să te văd mergând si venind cu mine în tabără, căci n-am găsit nimic rău în tine, de la venirea ta la mine până în ziua de azi; dar nu esti pe placul domnitorilor. Întoarce-te dar si mergi în pace, ca să nu faci nimic neplăcut înaintea domnitorilor filistenilor".
De teamă să nu-si dezvăluie propriile sentimente, David a răspuns: "Dar ce am făcut si ce ai găsit în robul tău, de când sunt la tine până în ziua de azi, ca să nu merg să lupt împotriva domnului meu, împăratul?"
Răspunsul lui Achis probabil că a produs un fior de rusine în inima lui David, când s-a gândit cât de nevrednice de un serv al Domnului erau înselăciunile prin care se înjosise. "Stiu că esti plăcut înaintea mea, ca un înger al lui Dumnezeu", zise împăratul; "dar domnitorii filistenilor au zis: 'Să nu se suie cu noi la luptă'. Astfel, scoală-te dis-de-dimineată, tu si slujitorii stăpânului tău, care au venit cu tine; sculati-vă dis-de-dimineată si plecati de îndată ce se va lumina". În felul acesta, cursa în care căzuse David a fost distrusă si el a fost liber.
După trei zile de drum, David si ai lui, în număr de sase sute de bărbati, au ajuns la Ticlag, casa lor filisteană. Dar în fata ochilor lor s-a înfătisat o priveliste a pustiirii. Amalecitii, profitând de absenta lui David si a oastei lui, s-au răzbunat pentru incursiunile acestora pe pământul lor. Ei surprinseseră cetatea neapărată si, după ce au jefuit-o si au ars-o, au plecat luând ca robi femeile si copiii, împreună cu multă pradă.
Amutiti de groază si uimire, David si oamenii lui au privit uluiti un timp în tăcere la ruinele înnegrite si fumegânde. Apoi, pe măsură ce simteau pustiirea grozavă ce avusese loc, ostasii aceia deprinsi cu războaiele "au ridicat glasul si au plâns până n-au mai putut plânge".
Si, cu prilejul acesta, David a primit mustrarea pentru lipsa de credintă care-l îndemnase să se stabilească în mijlocul filistenilor. Acum avea prilejul să-si dea seama câtă sigurantă se poate găsi printre vrăjmasii lui Dumnezeu si ai poporului Său. Tovarăsii lui David s-au întors împotriva lui, socotindu-l cauza nenorocirii. El provocase răzbunarea amalecitilor, pentru că-i atacase; totusi, simtindu-se în prea mare sigurantă în mijlocul vrăjmasilor, lăsase cetatea nepăzită. Înnebuniti de durere si furie, soldatii săi erau acum gata să ia măsuri disperate si chiar l-au amenintat pe comandantul lor că-l omoară cu pietre.
David părea lipsit de orice ajutor pământesc. Tot ce-i era mai scump pe pământ îi fusese luat. Saul îl alungase din tară; filistenii îl alungaseră din tabără; Amalecitii îi jefuiseră cetatea; sotiile si copiii lui fuseseră făcuti prizonieri si propriii săi prieteni de încredere se uniseră împotriva lui si-l amenintau cu moartea. În ceasul acesta de mare strâmtorare, David, în loc să stăruiască în gândurile sale asupra acestor situatii dureroase, a privit cu toată dragostea la Dumnezeu, căutând ajutor. El "s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul". El si-a reamintit viata sa din trecut. Când îl părăsise Domnul? Sufletul lui a fost înviorat, amintindu-si multele dovezi ale milei lui Dumnezeu. Tovarăsii lui, prin nemultumirea si nerăbdarea lor, au făcut ca necazurile să fie de două ori mai dureroase; dar omul lui Dumnezeu, având motive de întristare mai mari, s-a purtat bărbăteste. "Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine", glăsuia inima lui (Ps.56,3). Cu toate că nici el nu putea să vadă vreo cale de a iesi din necaz, Dumnezeu putea să vadă o astfel de cale si urma să-i spună ce are de făcut.
Trimitând după preotul Abiatar, fiul lui Ahimelec, "David a întrebat pe Domnul: 'Să urmăresc oastea aceasta? O voi ajunge?' Domnul i-a răspuns: 'Urmăreste-o, căci o vei ajunge si vei izbăvi totul'" (1 Samuel 30,8).
La cuvintele acestea, a încetat agitatia durerii si a mâniei. David si ostenii lui s-au ridicat îndată pentru a-l urmări pe vrăjmasul care se îndepărta. Marsul lor a fost atât de rapid, încât, aproape de Gaza, două sute de oameni au fost nevoiti să rămână din cauza oboselii excesive. Dar David si ceilalti patru sute au alergat mai departe, fără să se sperie de ceva.
Înaintând, au dat peste un sclav egiptean, care părea că este pe moarte din cauza oboselii si a foamei. După ce i s-a dat de mâncare si de băut, si-a venit iarăsi în fire si au aflat că stăpânul lui amalecit, care făcea parte din oastea invadatoare, îl lăsase să moară. El a povestit cum se desfăsuraseră incursiunea si jefuirea; apoi, primind asigurarea că nu va fi omorât si că nu va fi dat în mâna stăpânului său, s-a învoit să călăuzească ceata lui David la tabăra vrăjmasă.
Când au ajuns la locul de unde se putea vedea tabăra, li s-a înfătisat înaintea ochilor o scenă de chef si betie. Oastea biruitoare avea o mare petrecere. Amalecitii erau risipiti în tot tinutul, mâncând, bând si jucând în cinstea prăzii celei mari pe care o luaseră din tara filistenilor si din tara lui Iuda. Si s-a ordonat un atac imediat, urmăritorii aruncându-se cu furie asupra prăzii. Amalecitii au fost surprinsi si au intrat în panică. Lupta a durat toată noaptea aceea si ziua următoare, până când aproape toată oastea vrăjmasă a fost ucisă. Numai o ceată de patru sute de oameni, călărind pe cămile, a izbutit să scape. Cuvântul Domnului se împlinise. "David a scăpat astfel tot ce luaseră Amalecitii si a scăpat si pe cele două neveste ale lui. Nu le-a lipsit nimeni, de la mic până la mare, nici fiu, nici fiică, nici un lucru din pradă, nimic din ce li se luase: David a adus înapoi totul."
Când năvălise pe teritoriul amalecitilor, David ucisese cu sabia pe toti locuitorii pe care-i întâlnise. Fără interventia lui Dumnezeu, Amalecitii s-ar fi răzbunat, ucigându-i pe toti cei luati din Ticlag. Ei s-au hotărât însă să crute viata prizonierilor, în dorinta de a-si spori onoarea triumfului, aducând acasă un mare număr de prizonieri, si pentru a-i vinde ca sclavi. În felul acesta, ei împliniseră involuntar si inconstient planul lui Dumnezeu, păstrându-i pe prizonieri nevătămati, pentru a fi înapoiati sotilor si părintilor lor. Toate puterile de pe pământ sunt sub controlul Celui Vesnic. Cârmuitorului celui mai puternic, ca si persecutorului celui mai sălbatic, El le spune: "Până aici să vii, să nu treci mai departe" (Iov 38,11). Puterea lui Dumnezeu este continuu folosită pentru a actiona împotriva slujitorilor răului. El lucrează fără încetare în mijlocul oamenilor, nu pentru nimicirea lor, ci pentru îndreptarea si sustinerea lor.
Biruitorii au pornit foarte bucurosi spre casă. Ajungând la tovarăsii lor care rămăseseră în urmă, cei mai egoisti si mai nesupusi dintre cei patru sute stăruiau ca aceia care nu luaseră parte la luptă să nu aibă nici o parte din pradă; că ar fi fost de ajuns pentru ei ca fiecare să-si ia înapoi sotia si copiii. Dar David n-a îngăduit un astfel de aranjament. "Să nu faceti asa, fratilor", a zis el, "cu ce ne-a dat Domnul" Partea trebuie să fie aceeasi atât pentru cel ce s-a coborât pe câmpul de bătaie, cât si pentru cel ce a rămas la calabalâcuri: s-o împărtim deopotrivă". Asa s-a si făcut si, de atunci, a rămas o lege în Israel, ca toti aceia care au luat parte în chip vrednic de cinste la o campanie militară să primească aceeasi măsură din pradă ca cei care au luptat efectiv.
În afară de reintrarea în posesia bunurilor luate de la Ticlag, David si ai săi au capturat mari turme si cirezi ale amalecitilor. Acestea au fost numite "prada lui David"; iar după revenirea în Ticlag, el a trimis din prada acestor daruri bătrânilor din semintia sa, Iuda, tinând cont de toti aceia care fuseseră buni fată de el si de tovarăsii săi pe vremea când fuseseră constrânsi să fugă din loc în loc pentru a-si scăpa viata. Bunătatea si simpatia lor, atât de scumpe pentru fugarul urmărit, au fost astfel recunoscute cu multumire.
Era a treia zi de când David si luptătorii săi se întorseseră la Ticlag. În timp ce lucrau pentru a-si reface casele distruse, asteptau cu inima îngrijorată vesti despre lupta care stiau că se dăduse între Israel si filisteni. Deodată un sol intră în cetate, "cu hainele sfâsiate si cu capul presărat cu tărână" (vezi 2 Sam.1,2-16). El a fost imediat dus înaintea lui David, în fata căruia s-a plecat cu respect, ca înaintea unui domn puternic, a cărui bunăvointă o cerea. Nerăbdător, David a întrebat despre felul în care a decurs lupta. Fugarul a început să povestească cum fusese înfrânt si ucis Saul si cum murise Ionatan. Dar el a mers mai departe si a relatat mai mult decât simpla desfăsurare a faptelor. Închipuindu-si că David nutrea vrăjmăsie fată de persecutorul lui neobosit, desigur că străinul nădăjduia să câstige onoare dacă s-ar fi înfătisat ca fiind cel care-l omorâse pe împărat. Ca o laudă de sine, omul a povestit în continuare că, în decursul luptei, el a dat peste împăratul lui Israel care era rănit si încoltit de vrăjmasii lui si că, la cererea acestuia, l-a omorât. Coroana de pe capul lui si brătările de aur de la mâini i le adusese lui David. Fără îndoială că astepta ca vestile acestea să fie primite cu explozii de bucurie si să i se dea o răsplată bogată pentru partea pe care o săvârsise.
Dar "David si-a apucat hainele si le-a sfâsiat, si toti oamenii care erau lângă el au făcut acelasi lucru. Au jelit, au plâns si au postit până seara de durere pentru Saul, pentru fiul său Ionatan, pentru poporul Domnului, fiindcă fuseseră tăiati cu sabia".
După ce a trecut prima impresie zguduitoare, produsă de vestea îngrozitoare, gândurile lui David s-au întors la solul străin si la crima de care era vinovat, potrivit propriilor cuvinte: "De unde esti?" Iar el a răspuns: "Sunt fiul unui străin, al unui amalecit". David a zis: "Cum nu ti-a fost frică să pui mâna pe unsul Domnului si să-l omori?" De două ori îl avusese David pe Saul în mâna sa; dar, de câte ori fusese îndemnat să-l ucidă, el refuzase să ridice mâna împotriva aceluia care fusese consacrat, după porunca lui Dumnezeu, să cârmuiască peste Israel. Cu toate acestea, amalecitul nu se temea să se laude că îl ucisese pe împăratul lui Israel. El se acuzase de o crimă vrednică de moarte si pedeapsa a fost dată fără întârziere. David a spus: "Sângele tău să cadă asupra capului tău, căci gura ta a mărturisit împotriva ta, fiindcă ai zis: 'Am omorât pe unsul Domnului!'"
Durerea lui David pricinuită de moartea lui Saul era sinceră si adâncă, făcând dovada generozitătii unei naturi nobile. El n-a tresăltat din cauza căderii inamicului său. Piedica ce-i oprea urcarea pe tronul lui Israel fusese înlăturată, dar el nu se bucura de faptul acesta. Moartea făcuse să se steargă amintirea neîncrederii si cruzimii lui Saul si acum nimic nu-i mai venea în minte din viata lui decât ce era nobil si impunător. Numele lui Saul era legat de acela al lui Ionatan, a cărui prietenie fusese atât de sinceră si neegoistă.
Cântarea prin care David si-a exprimat sentimentele inimii a ajuns o comoară a natiunii sale si a poporului lui Dumnezeu din toate veacurile următoare:
"Fala ta, Israele, zace ucisă pe dealurile tale!
Cum au căzut vitejii!
Nu spuneti lucrul acesta în Gat,
Nu răspânditi vestea aceasta
În ulitele Ascalonului,
Ca să nu se bucure fetele filistenilor,
Ca să nu se laude fetele celor netăiati împrejur.
Munti din Ghilboa!
Nici rouă, nici ploaie să nu cadă peste voi!
Să nu fie pe voi nici câmpii care să dea pârgă
Pentru darurile de mâncare!
Căci acolo au fost aruncate scuturile vitejilor,
Scutul lui Saul, ca si când
N-ar fi fost uns cu untdelemn.
De la sângele celor răniti,
De la grăsimea celor mai voinici,
Arcul lui Ionatan nu da înapoi niciodată,
Si sabia lui Saul nu se învârtea niciodată în vânt.
Saul si Ionatan, care s-au plăcut
Si s-au iubit în timpul vietii lor
N-au fost despărtiti nici la moarte;
Erau mai usori decât vulturii.
Mai tari decât leii.
Fiicele lui Israel! plângeti pe Saul,
Care vă îmbrăca cu stacojiu si alte podoabe,
Care vă punea găteli de aur pe hainele voastre!
Cum au căzut vitejii în mijlocul luptei!
Cum a murit Ionatan pe dealurile tale!
Mă doare după tine, frate Ionatane!
Tu erai plăcerea mea;
Dragostea ta pentru mine era minunată:
Mai presus de dragostea femeiască.
Cum au căzut vitejii!
Cum li s-au pierdut armele!" (2 Sam.1,19-27)
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA