« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 65

Mãrinimia lui David

        Dupã uciderea îngrozitoare a preotilor Domnului de cãtre Saul, "un fiu al lui Ahimelec, fiul lui Ahitub, a scãpat. Numele lui era Abiatar. A fugit la David si i-a spus cã Saul a ucis pe preotii Domnului. David a zis lui Abiatar: 'M-am gândit chiar în ziua aceea cã Doeg, edomitul, fiind acolo, nu se putea sã nu spunã lui Saul. Eu sunt pricina mortii tuturor sufletelor din casa tatãlui tãu. Rãmâi cu mine, nu te teme de nimic, cãci cel ce cautã sã ia viata mea, cautã s-o ia si pe a ta; lângã mine vei fi bine pãzit."

Urmãrit fãrã încetare de împãrat, David nu-si afla nici un loc de liniste sau de sigurantã. La Cheila, vitejii sãi tovarãsi scãpaserã cetatea din mâna filistenilor, dar nici între oamenii pe care-i salvaserã nu erau în sigurantã. De la Cheila s-au retras în pustia Zif.

În timpul când erau foarte putine momente linistite în viata lui, David a avut o plãcutã surprizã, pricinuitã de vizita neasteptatã a lui Ionatan, care aflase de ascunzãtoarea lui. Scumpe au fost clipele pe care le-au petrecut împreunã acesti doi prieteni! Ei si-au povestit diferitele lor experiente, iar Ionatan i-a întãrit inima lui David, spunând: "Nu te teme de nimic, cãci mâna tatãlui meu nu te va ajunge. Tu vei domni peste Israel, si eu voi fi al doilea dupã tine; tatãl meu Saul stie si el foarte bine lucrul acesta". Vorbind despre lucrãrile minunate ale lui Dumnezeu fatã de David, fugarul persecutat a fost foarte mult întãrit. "Au fãcut iarãsi legãmânt înaintea Domnului, si David a rãmas în pãdure, iar Ionatan s-a dus acasã."

Dupã vizita lui Ionatan, David si-a întãrit sufletul cu imnuri de laudã si-si însotea glasul cu harpa, cântând:

"La Domnul gãsesc scãpare!

Cum puteti sã-mi spuneti:

'Fugi în muntii vostri, ca o pasãre?'

Cãci iatã cã cei rãi îsi încordeazã arcul.

Îsi potrivesc sãgeata pe coardã,

Ca sã tragã pe ascuns împotriva celor cu inima curatã.

Si când se surpã temeliile,

Ce ar putea sã mai facã cel neprihãnit?

Domnul este în Templul Lui cel sfânt,

Domnul Îsi are scaunul de domnie în ceruri,

Ochii Lui privesc si pleoapele lui cerceteazã pe fiii oamenilor.

Domnul cearcã pe cel neprihãnit,

Dar urãste pe cel rãu si pe cel ce iubeste silnicia"

(Ps.11,1-5).

  Zifitii, în ale cãror regiuni sãlbatice fugise David de la Cheila, i-au trimis vorbã lui Saul, la Ghibea, cã stiu unde se aflã David si cã vor sã-l conducã pe împãrat la ascunzãtoarea lui. Dar David, care fusese înstiintat cu privire la uneltirile lor, si-a schimbat resedinta si a cãutat adãpost în muntii dintre Maon si Marea Moartã.

Iarãsi a fost înstiintat Saul: "'Iatã cã David este în pustia En- Ghedi.' Saul a luat trei mii de oameni alesi din tot Israelul, si s-a dus sã caute pe David si pe oamenii lui pânã pe stâncile tapilor sãlbatici." David nu avea decât sase sute de oameni, în timp ce Saul îl urmãrea cu o oaste de trei mii de oameni. Într-o pesterã singuraticã, fiul lui Isai si oamenii lui asteptau cãlãuzire dumnezeiascã pentru a sti ce au de fãcut. În timp ce Saul înainta prin munti, s-a retras si a intrat singur chiar în pestera în care se ascunsese David cu oamenii lui. Vãzând lucrul acesta, oamenii lui David stãruiau sã-l omoare pe Saul. Împãratul era acum în puterea lor, iar ei considerau cã Dumnezeu Însusi îl dãduse pe dusman în mâinile lor, pentru a-l omorî. David era ispitit sã priveascã lucrurile din acest punct de vedere; dar glasul constiintei s-a trezit în el si a zis: "Nu te atinge de unsul Domnului."

Oamenii lui David nu erau multumiti sã-l lase în pace pe Saul si i-au amintit comandantului lor cuvintele lui Dumnezeu: "Dau pe vrãjmasul tãu în mâinile tale; fã-i ce-ti va plãcea." David s-a ridicat si a tãiat încet coltul hainei lui Saul. Dar constiinta l-a chinuit dupã aceea chiar si pentru cã stricase haina împãratului.

Saul s-a sculat dupã aceea si a iesit din pesterã ca sã-si continue cercetãrile când, spre surprinderea sa, un glas îi ajunse la ureche, zicând: "Împãrate, domnul meu!" Se întoarse sã vadã cine-l chema si iatã cã era fiul lui Isai, omul pe care de atâta timp dorea sã-l aibã în puterea sa pentru a-l omorî. David se aplecã înaintea lui, recunoscându-l drept comandant al sãu. Apoi i se adresã lui Saul cu urmãtoarele cuvinte: "David îti vrea rãul? Vezi acum cu ochii tãi cã Domnul te dãduse astãzi în mâinile mele, în pesterã. Oamenii mei mã îndemnau sã te omor; dar te-am crutat si am zis: 'Nu voi pune mâna pe Domnul meu cãci este unsul Domnului.' Uite, pãrintele meu, uite coltul hainei tale în mâna mea. Fiindcã ti-am tãiat coltul hainei si nu te-am ucis, sã stii si sã vezi cã în purtarea mea nu este nici o rãutate, nici rãzvrãtire si cã n-am pãcãtuit împotriva ta. Totusi tu îmi întinzi curse ca sã-mi iei viata."

Când a auzit Saul cuvintele lui David, s-a rusinat si a trebuit sã recunoascã adevãrul lor. Inima lui a fost adânc zguduitã, recunoscând cã a fost cu totul în puterea omului a cãrui viatã o ura. David stãtea înaintea lui, constient de nevinovãtia sa. Înduiosat, Saul exclamã: "'Glasul tãu este, fiule David?' Si Saul a ridicat glasul si a plâns." Atunci i-a zis lui David: "Tu esti mai bun decât mine; cãci tu mi-ai fãcut bine, iar eu ti-am fãcut rãu" Dacã întâlneste cineva pe vrãjmasul lui, îl lasã oare sã-si urmeze drumul linistit? Domnul sã-ti rãsplãteascã pentru ce mi-ai fãcut în ziua aceasta. Acum iatã, stiu cã tu vei domni si cã împãrãtia lui Israel va rãmâne în mâinile tale.". Si David a fãcut un legãmânt cu Saul, ca el sã se poarte milostiv cu casa lui Saul si sã nu-i steargã numele când va domni peste Israel.

Dupã aceea, întrucât David cunostea purtarea lui Saul din trecut, nu putea sã arate multã încredere în asigurãrile împãratului, nici sã nãdãjduiascã în durabilitatea stãrii lui de cãintã. De aceea, când Saul s-a întors acasã, David a rãmas în întãriturile prãpãstioase ale muntilor.

Dusmãnia pe care o aratã fatã de servii lui Dumnezeu aceia care s-au predat puterii lui Satana se transformã uneori într-un simtãmânt de împãcare si bunãvointã, dar schimbarea aceasta nu se dovedeste totdeauna a fi dãinuitoare. Dupã ce oameni rãu intentionati au spus cuvinte si au fãcut fapte rele împotriva servilor lui Dumnezeu, ei sunt uneori impresionati de o convingere profundã cã au fãcut rãul. Duhul Domnului se luptã cu ei si ei îsi umilesc inima înaintea lui Dumnezeu si înaintea acelora a cãror influentã cãutau sã o nimiceascã si se poate ca ei sã-si schimbe purtarea fatã de acestia. Dar, îndatã ce deschid din nou usa pentru soptirile celui rãu, vechile îndoieli se trezesc, vechea dusmãnie reînvie si pornesc la aceeasi lucrare de care se cãiserã si pe care o pãrãsiserã pentru un moment. Ei vorbesc iarãsi de rãu, acuzându-i si condamnându-i într-un mod aspru tocmai pe aceia cãrora li s-au mãrturisit cu multã umilintã. Dupã ce au pornit pe o astfel de cale, Satana se poate folosi de sufletul acestora cu si mai mare putere decât înainte, pentru cã au pãcãtuit împotriva unei lumini mai mari.

Samuel a murit. Tot Israelul s-a adunat si l-a plâns si l-au îngropat în locuinta lui, la Rama. Moartea lui Samuel a fost consideratã de tot Israelul ca o pierdere ireparabilã. Moartea îl lovise pe un mare si bun profet, un judecãtor eminent, iar durerea natiunii era profundã si sincerã. Din tinerete Samuel umblase înaintea lui Israel în curãtie de inimã; cu toate cã Saul fusese împãratul recunoscut, Samuel avea o influentã mai puternicã decât a lui, deoarece viata sa se deosebea prin sinceritate, ascultare si devotament. Citim cã l-a judecat pe Israel în toate zilele vietii sale.

Când fãceau comparatie între purtarea lui Saul si a lui Samuel, israelitii îsi dãdeau seama ce gresealã au sãvârsit când au dorit un împãrat, ca sã nu se deosebeascã de natiunile înconjurãtoare. Multi priveau cu îngrijorare la starea poporului care era tot mai mult infectat de nelegiuire si nereligiozitate. Exemplul conducãtorului lor suprem exercita o influentã cuprinzãtoare; pe bunã dreptate putea sã plângã poporul, pentru cã Samuel, profetul Domnului, murise.

Natiunea îl pierduse pe întemeietorul si conducãtorul scolilor sfinte; dar aceasta nu era totul; îl pierduserã pe acela la care oamenii erau obisnuiti sã meargã cu marile lor dureri, acela care continuu mijlocea la Dumnezeu pentru tot ce era mai bine pentru interesele lor. Rugãciunile de mijlocire ale lui Samuel oferiserã un simtãmânt de sigurantã deoarece "mare putere are rugãciunea fierbinte a celui neprihãnit" (Iacov 5,16). Poporul simtea acum cã Dumnezeu îl pãrãseste. Se pãrea cã împãratul era aproape nebun. Dreptatea era sucitã, ordinea era schimbatã în haos.

Chiar în timpul când natiunea era frãmântatã de lupte interne, când sfatul pasnic si temãtor de Dumnezeu al lui Samuel era mai necesar decât oricând, Dumnezeu i-a dat odihnã servului Sãu înaintat în vârstã. Amare erau gândurile israelitilor când priveau îndelung la locul acela linistit unde se odihnea el si când se gândeau la nebunia pe care o sãvârsiserã când l-au lepãdat de a mai fi cârmuitor; cãci el stãtuse într-o legãturã atât de strânsã cu Cerul, încât pãrea cã legase întregul Israel de tronul Domnului. Samuel îi învãtase sã-L iubeascã pe Dumnezeu si sã asculte de El; dar acum, când era mort, îsi dãdeau seama cã fuseserã lãsati la bunul plac al unui împãrat care se unise cu Satana si care urma sã despartã poporul de Dumnezeu si de cer.

David n-a putut sã fie prezent la înmormântarea lui Samuel; dar el a simtit durerea atât de adânc si atât de jalnic, cum numai un fiu sincer poate sã simtã pentru tatãl sãu iubit. El stia cã moartea lui Samuel mai rupsese o legãturã care frâna oarecum purtarea lui Saul si el se simtea si mai putin în sigurantã decât pe vremea când trãia profetul. În timp ce atentia lui Saul era retinutã de doliul pentru moartea lui Samuel, David a folosit ocazia pentru a cãuta un loc de adãpost mai sigur si de aceea s-a mutat în pustia Paran. Aici a alcãtuit Psalmii 120 si 121. În timp ce, în pustietatea aceasta, cugeta la faptul cã profetul murise, iar împãratul era dusmanul sãu, el cânta:

"Ajutorul îmi vine de la Domnul,  Care a fãcut cerurile si pãmântul.

Da, El nu va îngãdui sã ti se clatine piciorul;

Cel ce te pãzeste nu va dormita.

Iatã cã nu dormiteazã, nici nu doarme

Cel ce pãzeste pe Israel.

Domnul este pãzitorul tãu.

Domnul este umbra ta, pe mâna ta cea dreaptã.  De aceea nu te va bate soarele ziua,

Nici luna noaptea.

Domnul te va pãzi de orice rãu,

Îti va pãzi sufletul.

Domnul te va pãzi la plecare si la venire,

De acum si pânã în veac." (Ps.121,2-8).

  În timp ce se aflau în pustia Paran, David si oamenii lui au apãrat de jafurile tâlharilor oile si boii unui om bogat, cu numele Nabal, care avea acolo domenii întinse. Nabal era un descendent al lui Caleb, dar era un om grosolan si zgârcit.

Era pe timpul tunsului oilor, un timp de ospitalitate. David si oamenii lui erau în mare nevoie de hranã si, potrivit cu obiceiurile timpului, fiul lui Isai a trimis zece tineri la Nabal sã-i ureze de bine în numele comandantului lor si sã-i spunã astfel în continuare: "Sã trãiesti în pace si pacea sã fie în casa ta si cu tot ce este al tãu. Si acum am auzit cã tunzi oile. Pãstorii tãi au fost cu noi; nu i-am ocãrât si nu li s-a luat nimic în timpul cât au fost cu noi la Carmel. (Aici nu este vorba de muntele Carmel, ci de o localitate în tinutul lui Iuda, în apropiere de cetatea Maon). Întreabã pe slujitorii tãi, si-ti vor spune. Sã capete deci trecere tinerii acestia înaintea ta, fiindcã venim într-o zi de bucurie. Dã dar, te rog, robilor tãi si fiului tãu David, ce te lasã inima."

David si oamenii lui fuseserã ca un zid de apãrare pentru turmele lui Nabal, si acum acest om înstãrit era rugat sã dea ceva din belsugul lui, pentru a acoperi lipsurile acelora care-i fãcuserã ser-vicii atât de însemnate. David si oamenii lui ar fi putut sã-si ia singuri din turmã si cirezi ce ar fi vrut, dar n-au fãcut lucrul acesta. S-au purtat în mod onorabil. Cu toate acestea, bunãtatea lor fatã de Nabal a fost zadarnicã. Rãspunsul pe care i l-a trimis lui David îl caracteriza: "Cine este David, si cine este fiul lui Isai? Astãzi sunt multi slujitori care fug de la stãpâni. Si sã-mi iau eu pâinea, apa si vitele mele pe care le-am tãiat pentru tunzãtorii mei si sã le dau unor oameni care sunt de nu stiu unde?"

Când tinerii s-au întors cu mâinile goale si i-au povestit lucrurile acestea, David s-a umplut de indignare. El le-a poruncit oamenilor sãi sã se pregãteascã de luptã; cãci era hotãrât sã-l pedepseascã pe omul care-i refuzase ceea ce pe bunã dreptate i se cuvenea si care la nedreptate adãuga si batjocura. Hotãrârea aceasta nejudecatã era mai mult în conformitate cu caracterul lui Saul decât cu al lui David; dar fiul lui Isai mai avea de învãtat lectii de rãbdare în scoala suferintei.

Dupã ce Nabal i-a trimis de la el pe tinerii lui David, unul dintre slujitori a dat fuga la Abigail, sotia lui Nabal, si i-a povestit ce se întâmplase. "Iatã", a zis el, "David a trimis din pustie niste soli sã întrebe de sãnãtate pe stãpânul nostru si el s-a purtat rãu cu ei. Si totusi oamenii acestia au fost foarte buni cu noi; nu ne-au ocãrât si nu ni s-a luat nimic în tot timpul cât am fost cu ei în câmp. Ne-au fost zid zi si noapte, în tot timpul cât am fost cu ei la pãscutul turmelor. Sã stii acum si vezi ce ai de fãcut, cãci pierderea stãpânului nostru si a întregii lui case este hotãrâtã."

Fãrã sã se mai sfãtuiascã cu sotul ei sau sã-i spunã ce are de gând, Abigail a pregãtit o mare cantitate de alimente, a poruncit sã fie puse pe mãgari si le-a trimis înainte prin slujitori, în timp ce ea însãsi a plecat sã-i întâmpine pe oamenii lui David. Ea i-a întâlnit într-un loc retras, de pe coasta dealului. "Când a zãrit Abigail pe David, s-a dat repede jos de pe mãgar, a cãzut cu fata la pãmânt înaintea lui David si s-a închinat pânã la pãmânt. Apoi, aruncându-se la picioarele lui, a zis: 'Eu sunt vinovatã, domnul meu! Îngãduie roabei tale sã-ti vorbeascã la urechi, si ascultã cuvintele roabei tale.'" Abigail i se adresã lui David cu tot respectul cu care s-ar fi adresat unui împãrat încoronat. Nabal strigase batjocoritor: "Cine este David?" Dar Abigail îl numea: "Domnul meu". Prin cuvinte blânde a cãutat sã linisteascã sentimentele lui iritate si a pledat pe lângã el în favoarea sotului ei. Fãrã multe vorbe sau mândrie, ci plinã de întelepciune si iubire fatã de Dumnezeu, Abigail a dovedit puterea devotamentului ei fatã de familie, lãmurindu-l pe David cã purtarea neprietenoasã a sotului ei nu era o ofensã intentionatã adusã persoanei lui, ci mai mult o simplã izbucnire a nefericitei sale naturi egoiste.

"Acum, domnul meu, viu este Domnul, si viu este sufletul tãu, cã Domnul te-a oprit sã versi sânge si sã te ajuti cu mâna ta. Vrãjmasii tãi, cei ce vor rãul domnului meu, sã fie ca Nabal!" Abigail nu-si însusea planul prin care cãuta sã-l abatã pe David de la intentiile sale, ci a atribuit cinstea si onoarea lui Dumnezeu. Apoi, le-a oferit oamenilor lui David proviziile bogate ca jertfã de împãcare, stãruind mereu, ca si cum ea însãsi ar fi fost aceea care ar fi stârnit atât de mult mânia comandantului:

"Iartã, te rog, vina roabei tale", zicea ea, "cãci Domnul va face domnului meu o casã trainicã; iartã, cãci domnul meu poartã rãzboaiele Domnului, si niciodatã nu va fi rãutate în tine." Abigail, indirect, l-a lãsat pe David sã înteleagã ce are de fãcut. El trebuia sã ducã rãzboaiele Domnului. El nu trebuia sã caute sã se rãzbune din cauza unor ofense personale, chiar dacã era urmãrit ca trãdãtor. Ea continuã: "Dacã se va ridica cineva ca sã te urmãreascã si sã vrea sã-ti ia viata, sufletul domnului meu va fi legat în mãnunchiul celor vii la Domnul, Dumnezeul tãu; "Când va face Domnul domnului meu tot binele pe care ti l-a fãgãduit si te va pune mai mare peste Israel, atunci nu va mai avea domnul meu nici mustrãri de cuget si nici nu-l va durea inima cã a vãrsat sânge degeaba si cã s-a rãzbunat singur. Si când va face Domnul bine domnului meu, adu-ti aminte de roaba ta" (1 Sam.25,29-31).

Cuvintele acestea nu puteau veni decât de pe buzele cuiva care le primise din întelepciunea venitã de sus. Evlavia Abigailei se arãta, ca si parfumul unei flori, cu totul inconstient, pe trãsãturile fetei ei, în cuvintele si în purtarea ei. Duhul Fiului lui Dumnezeu sãlãsluia în inima ei. Vorbirea ei dreasã cu har, plinã de amabilitate si pace, rãspândea o influentã cereascã. David a fost cuprins de sentimente mai bune si s-a cutremurat, gândindu-se la urmãrile pe care le-ar fi putut avea planurile lui nechibzuite. "Ferice de cei împãciuitori cãci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu!" (Matei 5,9). O, de ar fi cât mai multi ca femeia aceasta israelitã, care a domolit sentimentele iritate, a evitat porniri nechibzuite si, prin cuvinte linistite si potrivite, a împiedicat sãvârsirea unor mari rele.

O viatã crestinã sfintitã rãspândeste totdeauna luminã, mângâiere si pace. Ea este caracterizatã prin curãtie, tact, simplitate si utilitate. Este stãpânitã de iubirea aceea dezinteresatã care sfinteste influenta. Este plinã de Hristos si lasã o influentã luminoasã în orice loc pe unde ar merge cel care o posedã. Abigail a fost un întelept dojenitor si sfãtuitor. Izbucnirea de mânie a lui David a fost nimicitã de puterea influentei si rationamentului ei. El a fost convins cã nu procedase cu întelepciune si cã îsi pierduse stãpânirea de sine.

A primit mustrarea cu inima umilitã, dupã cum propriile-i cuvinte mãrturiseau: "Loveascã-mã cel neprihãnit, cãci pedeapsa lui este ca untdelemnul turnat pe capul meu" (Ps.141,5). El a multumit si a rostit binecuvântãri pentru cã ea l-a sfãtuit dupã dreptate. Sunt multi care, atunci când sunt mustrati, considerã ca vrednic de laudã faptul cã primesc mustrarea fãrã sã se supere; dar cât de putini sunt aceia care primesc mustrarea cu inimã recunoscãtoare si îi binecuvânteazã pe aceia care cautã sã-i fereascã de purtãri rele! Când s-a întors acasã, Abigail l-a gãsit pe Nabal si pe oaspetii lui în bucuria unei mari petreceri care-i adusese într-o stare de betie. Doar a doua zi i-a povestit sotului ei ce se întâmplase cu prilejul întâlnirii ei cu David. Nabal avea o inimã lasã; si, atunci când si-a dat seama cât de aproape îl adusese nebunia lui de moarte, arãta ca lovit de paralizie. De teamã cã David tot va cãuta sã-si satisfacã setea de rãzbunare, a fost apucat de groazã si a cãzut într-o stare de inconstientã. Dupã zece zile a murit. Viata pe care i-o dãduse Domnul fusese numai un blestem pentru lume. În mijlocul veseliei si semetiei sale, Dumnezeu îi spusese ca si bogatului din pildã: "Chiar în noaptea aceasta ti se va cere sufletul înapoi" (Luca 12,20).

Mai târziu, David a luat-o pe Abigail de sotie. El era deja cãsãtorit cu o femeie, dar morala natiunilor din vremea sa i-a întunecat mintea si i-a influentat purtarea. Chiar oameni mari si buni au gresit, urmând obiceiurile lumii. Rezultatele nenorocite ale faptului cã a luat mai multe sotii s-au fãcut simtite în toatã viata lui David.

Dupã moartea lui Samuel, David a fost lãsat în pace câteva luni. S-a înapoiat din nou în pustia zifitilor; dar, trãgând nãdejde cã vor câstiga bunãvointa împãratului, vrãjmasii acestia i-au destãinuit lui Saul ascunzãtoarea lui David. Vestea aceasta a trezit din nou demonul patimii care dormitase în inima lui Saul. Din nou si-a adunat ostasii si a pornit împreunã cu ei pentru a-l urmãri pe David. Dar spionii prieteni i-au adus fiului lui Isai vestea cã Saul este din nou pe urmele lui; cu un mic numãr de oameni dintre cei ai lui, David s-a sculat pentru a cerceta locul unde se afla inamicul. Era noapte când, în înaintarea lor precautã, s-au lovit de tabãrã si au vãzut înaintea lor corturile împãratului si ale însotitorilor lui. Ei au rãmas neobservati deoarece tabãra era cufundatã în somn. David i-a invitat pe prietenii sãi sã aibã îndrãzneala de a merge cu el chiar în mijlocul vrãjmasilor sãi. Ca rãspuns la întrebarea: "Cine vrea sã se pogoare cu mine în tabãra lui Saul?", Abisai a rãspuns: "Eu mã voi pogorî cu tine."

Ascunsi de umbrele întunecoase ale dealurilor, David si însotitorul sãu au pãtruns în tabãra vrãjmasului. Tot cãutând sã se asigure de numãrul exact al vrãjmasilor, l-au descoperit pe Saul care dormea; sulita era înfiptã în pãmânt si un ulcior de apã se afla la capul lui. Lângã el era culcat Abner, cãpetenia ostirii lui, si de jur împrejur erau culcati soldatii care dormeau un somn adânc. Abisai a ridicat sulita si i-a spus lui David: "Dumnezeu dã astãzi pe vrãjmasul tãu în mâinile tale; lasã-mã te rog sã-l lovesc cu sulita mea si sã-l pironesc dintr-o loviturã în pãmânt, ca sã n-am nevoie sã-i mai dau alta." El astepta permisiunea, dar a auzit soaptele: "'Nu-l omorî! Cãci cine ar putea sã punã mâna pe unsul Domnului si sã rãmânã nepedepsit? "Viu este Domnul cã numai Domnul îl poate lovi; fie cã-i va veni ziua sã moarã, fie cã se va pogorî într-un câmp de bãtaie si va pieri. Sã mã fereascã Domnul sã pun mâna pe unsul Domnului! Ia numai sulita de la cãpãtâiul lui, cu ulciorul cu apã si sã plecãm.' David a luat sulita si ulciorul cu apã de la cãpãtâiul lui Saul si au plecat. Nimeni nu i-a vãzut, nici n-a bãgat de seamã nimic, si nimeni nu s-a sculat, cãci Domnul îi cufundase pe toti într-un somn adânc." Cât de usor poate Domnul sã-l facã slab chiar si pe cel mai tare, sã îndepãrteze prudenta chiar si a celui mai întelept si sã nimiceascã priceperea celui mai veghetor!  Când David a ajuns la o depãrtare destul de mare de tabãrã, pentru a fi în afara pericolului, s-a urcat pe un vârf de munte si a strigat poporului si lui Abner: "'Oare nu esti tu bãrbat? Si cine este ca tine în Israel? Pentru ce atunci n-ai pãzit pe împãratul, stãpânul tãu? Ce ai fãcut nu este bine. Viu este Domnul cã sunteti vrednici de moarte, cãci n-ati vegheat asupra stãpânului vostru, asupra unsului Domnului. Uitã-te acum unde este sulita împãratului si ulciorul cu apã de la cãpãtâiul lui.' Saul a recunoscut glasul lui David si a zis: 'Glasul tãu este, fiul meu David?' Si David a rãspuns: 'Glasul meu împãrate, domnul meu!' Si a zis: 'Pentru ce urmãreste domnul meu pe robul tãu? Ce-am fãcut si cu ce sunt vinovat? Sã binevoiascã acum împãratul, domnul meu, sã asculte cuvintele robului sãu.'" Si din nou mãrturisi împãratul: "Am pãcãtuit, întoarce-te, fiul meu David, cãci nu-ti voi mai face rãu, fiindcã în ziua aceasta viata mea a fost scumpã înaintea ta. Am lucrat ca un nebun, si am fãcut o mare gresealã." David a rãspuns: "Iatã sulita împãratului; sã vinã unul din oamenii tãi s-o ia." Cu toate cã Saul fãgãduise: "Nu-ti voi mai face rãu", totusi David nu s-a dus sã i se predea.

Faptul cã David îi crutase pentru a doua oarã viata, a fãcut o impresie si mai profundã asupra inimii lui Saul si l-a determinat la o mãrturisire si mai umilã a greselilor sale. Era uimit si umilit de o astfel de manifestare de bunãvointã. La despãrtirea lui de David, Saul a strigat: "Fii binecuvântat, fiul meu David! Tu vei face lucruri mari si vei birui!" Dar fiul lui Isai nu avea nici o nãdejde cã împãratul va rãmâne mult timp în aceastã stare de spirit.

David se îndoia de o împãcare cu Saul. I se pãrea inevitabil ca în cele din urmã sã cadã pradã rãutãtii împãratului si se hotãrî din nou sã caute adãpost în tinutul filistenilor. Cu cei sase sute de oameni de sub comanda sa, a trecut la Achis, împãratul din Gat.

David, fãrã sfat de la Domnul, a tras concluzia cã Saul îsi va îndeplini cu sigurantã planurile ucigase. Chiar si atunci când Saul îl urmãrea si cãuta sã-l nimiceascã, Domnul intervenise pentru a-i asigura lui David împãrãtia. Se poate ca oamenii sã nu înteleagã cãile lui Dumnezeu si, privind numai la înfãtisare, ei considerã necazurile si încercãrile pe care Dumnezeu le îngãduie drept lucruri care sunt împotriva lor si urmãresc nimicirea lor. La fel si David privea la cele vãzute, si nu la fãgãduintele lui Dumnezeu. Se îndoia cã va mai ajunge vreodatã la tron. Încercãrile îndelungate îi obosiserã credinta si-i istoviserã rãbdarea.

Domnul nu-l trimitea pe David la filisteni pentru a cãuta adãpost la cei mai înversunati dusmani ai lui Israel. Tocmai natiunea aceasta trebuia, în cele din urmã, sã fie consideratã ca cel mai rãu vrãjmas al lui si totusi el alergase acolo pentru a afla ajutor la vreme de nevoie. Dupã ce îsi pierduse încrederea în Saul si în cei care îi slujeau, s-a încrezut în mila vrãjmasilor poporului sãu. David era un comandant viteaz si se dovedise un rãzboinic întelept si biruitor; dar, când a trecut la filisteni, el a lucrat direct împotriva propriilor interese. Domnul îi poruncise sã-si aseze stindardul în tara lui Iuda; dar lipsa de credintã l-a determinat sã pãrãseascã locul unde îl asezase datoria.

Dumnezeu a fost dezonorat de lipsa de credintã a lui David. Filistenii se temuserã de David mai mult decât se temeau de Saul si ostirea lui; si, prin faptul cã s-a asezat sub protectia filistenilor, David le-a trãdat acestora slãbiciunea propriului sãu popor. În felul acesta, el îi încuraja pe acesti dusmani neobositi sã apese asupra lui Israel. David fusese uns ca sã-l apere pe poporul lui Dumnezeu si Dumnezeu nu dorea ca servii Sãi sã-i încurajeze pe nelegiuiti, trãdând slãbiciunile poporului Sãu, sau sã le dea impresia cã nu L-ar interesa bunul mers al acestuia. În afarã de aceasta, David a trezit în fratii sãi impresia cã trecuse la pãgâni pentru a sluji dumnezeilor lor. Prin acest procedeu, a dat ocazia ca motivele lui sã fie gresit interpretate si multi au fost determinati sã aibã prejudecãti în privinta lui. El a fost cãlãuzit sã facã exact ce dorea Satana, deoarece, atunci când a cãutat adãpost la filisteni, a adus o mare bucurie în rândurile vrãjmasilor lui Dumnezeu si ai poporului Sãu. David nu a renuntat sã I se închine lui Dumnezeu si nici nu a încetat sã fie devotat cauzei Lui; dar si-a sacrificat încrederea în El în ceea ce priveste siguranta personalã si, în felul acesta a întinat caracterul sincer si credincios pe care Dumnezeu îl cere de la servii sãi.

David a fost primit cordial de împãratul filistenilor. Cãldura cu care a fost salutat se datora în parte faptului cã împãratul îl admira si în parte faptului cã vanitatea lui era flatatã, vãzând un evreu care îi cãuta protectia. Pe mosiile lui Achis, David era la adãpost de trãdare. El îsi adusese familia, gospodãria si bunurile si tot asa fãcuserã si oamenii sãi; dupã toate aparentele, el venise sã se stabileascã definitiv în tara filistenilor. Toate acestea îl linguseau pe Achis si el fãgãdui sã-i apere pe israelitii fugari.

La cererea lui David de a i se da o locuintã la tarã, departe de cetatea împãrãteascã, împãratul i-a dat bucuros cetatea Ticlag ca domeniu al sãu. David si-a dat seama cã ar fi fost primejdios pentru el si pentru oamenii sãi sã fie sub influenta închinãtorilor la idoli. Într-o cetate cu totul separatã, care le fusese datã cu totul lor, puteau sã se închine lui Dumnezeu cu mai multã libertate decât dacã ar fi rãmas în Gat, unde obiceiurile pãgânesti s-ar fi dovedit numai un izvor de rele si de tulburãri.

Pe când locuia în aceastã cetate izolatã, David a luptat cu ghesuritii si Amalecitii, dar nu a lãsat pe nici unul dintre ei cu viatã, pentru a aduce vestea la Gat. Când se înapoia de la luptã, îl lãsa pe Achis sã înteleagã cã se luptase cu cei din propria sa natiune, cu oamenii din Iuda. Prin prefãcãtoria aceasta, el era mijlocul de întãrire a mâinii filistenilor, deoarece împãratul zicea: "S-a fãcut urât poporului sãu Israel, si el va rãmâne în slujba mea pe vecie". David stia cã este voia lui Dumnezeu ca triburile acelea pãgâne sã fie cu totul nimicite si mai stia cã el este rânduit pentru a face aceastã lucrare; dar nu umbla în sfatul Domnului când practica înselãciunea.

"Pe vremea aceea filistenii si-au strâns taberele si au fãcut o ostire ca sã porneascã cu rãzboi împotriva lui Israel. Achis a zis lui David: 'Sã stii cã vei veni cu mine la ostire, tu si oamenii tãi.'" David nu avea intentia de a ridica mâna sa împotriva poporului sãu; dar nu era lãmurit pe ce drum sã apuce, pânã când împrejurãrile aveau sã-i arate datoria. El i-a rãspuns evaziv împãratului si i-a zis: "Vei vedea ce va face robul tãu". Achis a înteles cuvintele acestea ca pe o asigurare de sprijin în rãzboiul ce se apropia si a fãgãduit sã-i dea multã cinste lui David si chiar un loc de frunte la curtea filistenilor.

Dar, desi credinta lui se cam abãtuse de la fãgãduintele lui Dumnezeu, David tot îsi mai amintea cã Samuel îl unsese ca împãrat al lui Israel. El si-a amintit de biruintele pe care i le dãduse Dumnezeu asupra vrãjmasilor sãi în trecut. El a privit din nou la îndurarea cea mare a lui Dumnezeu, care-l scãpase din mâna lui Saul, si s-a hotãrât sã nu trãdeze sfânta sa însãrcinare. Chiar dacã împãratul lui Israel cãutase sã-i ia viata, el nu dorea ca oastea sa sã se uneascã cu cea a vrãjmasilor.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA