« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 64

David ca fugar

        Dupã înfrângerea lui Goliat, Saul l-a retinut la sine pe David si nu l-a mai lãsat sã se înapoieze la tatãl sãu. "Si de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David si Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el". Ionatan si David au fãcut un legãmânt, de a se uni ca frati, iar fiul împãratului "a scos mantaua pe care o purta ca sã i-o dea lui David; si i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul si cingãtoarea lui". Lui David i s-au încredintat rãspunderi importante si, cu toate acestea, el si-a pãstrat modestia si a câstigat simpatia atât a poporului, cât si a familiei împãrãtesti.

"David se ducea si izbutea oriunde-l trimitea Saul; a fost pus de Saul în fruntea oamenilor de rãzboi". David era prevãzãtor si credincios si era lucru vãdit cã binecuvântarea lui Dumnezeu îl însotea. Saul îsi dãdea seama din când în când cât de incapabil este sã-l conducã pe Israel si a recunoscut cã împãrãtia ar fi mai întãritã dacã ar avea lângã sine pe cineva care primeste îndrumãri de la Dumnezeu. Si, întrucât David era binecuvântat si apãrat de Domnul, se putea ca prezenta sa sã fie ca un scut pentru Saul, dacã mergea cu el la rãzboi.

Providenta divinã rânduise ca David sã fie unit cu Saul. Pozitia pe care David o avea la curte îi oferea ocazii ca sã cunoascã problemele conducerii în vederea pregãtirii pentru viitoarea lui mãrire. Aceasta îi dãdea posibilitatea de a câstiga încrederea poporului. Dezamãgirile si greutãtile ce s-au abãtut asupra lui datoritã vrãjmãsiei lui Saul i-au dovedit cât este de dependent de Dumnezeu si câtã nevoie avea de a-si pune toatã încrederea în El. Chiar si prietenia dintre Ionatan si David venea tot din providenta lui Dumnezeu, pentru a apãra viata viitorului domnitor al lui Israel. În toate acestea, Dumnezeu Si-a realizat intentiile pline de har atât fatã de David, cât si fatã de poporul Israel.

Cu toate acestea, Saul nu a rãmas mult timp prietenos cu David. Când se întorcea împreunã cu David de la lupta cu filistenii, s-a întâmplat cã "femeile au iesit din toate cetãtile lui Israel înaintea împãratului Saul, cântând si jucând". O grupã cânta: "Saul a bãtut miile lui", iar o altã parte a corului, conducând cântarea mai departe, rãspundea: "Iar David zecile lui de mii". Demonul geloziei s-a furisat în inima împãratului. El s-a mâniat pentru cã, în cântecul femeilor israelite, David a fost pus mai presus de el. În loc sã-si înãbuse acest sentiment de invidie, el si-a dovedit slãbiciunea de caracter, strigând: "Lui David îi dau zece mii, si mie îmi dau mii! Nu-i mai lipseste decât împãrãtia".

Un mare defect al caracterului lui Saul era dorinta lui de a fi lãudat. Trãsãtura aceasta avusese o influentã stãpânitoare asupra gândirii si actiunii lui; totul era caracterizat de aceastã dorintã dupã laudã si înãltare de sine. Mãsura cu care mãsura ce este drept si ce este nedrept era mãsura nedemnã a entuziasmului aprobator al gloatelor. Nimeni nu se aflã în sigurantã dacã trãieste pentru a fi plãcut oamenilor si nu cautã mai întâi sã fie plãcut lui Dumnezeu. Era ambitia lui Saul de a fi cel mai pretuit dintre toti oamenii si, când se cânta imnul acesta, în inima împãratului s-a aprins convingerea sigurã cã David câstigase inima poporului si cã va domni în locul lui.

Saul si-a deschis inima fãcând loc duhului invidiei prin care sufletul lui a fost otrãvit. Împotriva învãtãturilor pe care le primise de la profetul Samuel, si care arãtau cã Dumnezeu Îsi poate îndeplini voia fãrã ca cineva sã-L poatã împiedica, împãratul dovedi lãmurit cã nu avea o cunoastere adevãratã a planurilor sau puterii lui Dumnezeu. Cârmuitorul lui Israel si-a pus vointa sa împotriva vointei Celui Infinit. În timp ce a condus împãrãtia lui Israel, Saul nu a învãtat sã se conducã pe sine însusi. A îngãduit ca judecata sã-i fie stãpânitã de înclinatii, pânã când a fost cuprins de furia patimii. A ajuns sã aibã accese de furie în care era gata sã omoare pe oricine îndrãznea sã se opunã vointei sale. Din aceste accese cãdea într-o stare de descurajare si dispret de sine însusi, iar mustrãrile de constiintã îi chinuiau sufletul.

Îi plãcea sã-l asculte pe David cum cânta la harpã si duhul cel rãu pãrea cã este alungat pentru un timp. Dar, într-o zi, pe când tânãrul cânta înaintea lui si instrumentul sãu revãrsa melodii dulci pentru a însoti glasul care cânta laude lui Dumnezeu, Saul aruncã deodatã sulita asupra cântãretului, cu intentia de a-i pune capãt vietii. Prin interventia lui Dumnezeu, David a fost salvat si a fugit nevãtãmat de mânia împãratului furios.

Pe mãsurã ce ura lui fatã de David crestea, Saul cãuta tot mai mult un prilej sã-l omoare; dar nici unul dintre aceste planuri ale sale împotriva unsului Domnului n-au izbutit. Saul s-a lãsat pradã duhului rãu care-l stãpânea, în timp ce David se încredea în Acela care este puternic în sfat si în stare sã elibereze. "Începutul întelepciunii este frica de Domnul" (Prov.9,10) si rugãciunea lui David era totdeauna îndreptatã la Dumnezeu ca sã poatã umbla desãvârsit înaintea Lui. Pentru ca sã poatã scãpa de prezenta rivalului sãu, împãratul "l-a îndepãrtat de la el, si l-a pus mai mare peste o mie de oameni " dar tot Israelul si Iuda iubeau pe David". Poporul a vãzut curând cã David era o persoanã competentã, iar problemele care îi erau încredintate erau rezolvate cu dibãcie si întelepciune. Sfaturile tânãrului bãrbat erau întelepte si pline de tact si s-au dovedit a fi sigure de urmat, în timp ce judecata lui Saul era câteodatã lipsitã de sigurantã, iar hotãrârile lui erau neîntelepte.

Dar, cu toate cã urmãrea fãrã încetare o ocazie pentru a-l nimici pe David, Saul se temea totusi de el, întrucât se vedea clar cã Domnul este cu el. Caracterul fãrã vinã al lui David trezea mânia împãratului; i se pãrea cã însãsi viata si prezenta lui David erau o mustrare permanentã, deoarece o comparatie a propriului sãu caracter cu al acestuia era în defavoarea sa. Invidia îl fãcea pe Saul sã se simtã nefericit si sã-i expunã primejdiei pe umilii supusi ai tronului sãu. Cât rãu de nedescris a adus în lumea noastrã aceastã trãsãturã rea de caracter! În inima lui Saul stãpânea aceeasi dusmãnie care l-a revoltat pe Cain împotriva fratelui sãu, deoarece faptele lui Abel erau drepte si Dumnezeu îl onora, în timp ce propriile sale fapte erau nedrepte si Domnul nu-l putea binecuvânta. Invidia este o fiicã a mândriei si, dacã este adãpostitã în inimã, conduce la urã si sfârseste prin rãzbunare si ucidere. Satana îsi dovedea propriul sãu caracter când stârnea furia lui Saul împotriva aceluia care niciodatã nu-i fãcuse vreun rãu.

Împãratul îl supraveghea de aproape pe David, nãdãjduind sã gãseascã un prilej de neatentie sau de pripire care sã serveascã drept scuzã pentru a-l face sã cadã în dizgratie. El nu se putea simti multumit pânã nu-i lua viata tânãrului bãrbat si, cu toate acestea, dorea sã aparã înaintea natiunii ca fiind îndreptãtit pentru fapta sa cea rea. I-a întins o cursã lui David, îndemnându-l sã continue rãzboiul împotriva filistenilor cu si mai mare intensitate, pentru aceasta, ca rãsplatã a vitejiei sale, fãgãduindu-i mâna fiicei celei mai mari a familiei imperiale. Rãspunsul modest al lui David la aceastã ofertã a fost: "Cine sunt eu si ce este viata mea, ce este familia tatãlui meu în Israel, ca sã fiu ginerele împãratului?" Domnitorul îsi dovedi nesinceritatea prin aceea cã a dat-o pe printesã în cãsãtorie altuia.

Întrucât Mical, fiica cea mai tânãrã a lui Saul, era atasatã de David, el a folosit aceasta pentru a atenta din nou la viata rivalului sãu. Tânãrului i-a fost oferitã mâna lui Mical cu conditia de a aduce dovada înfrângerii si omorârii unui anumit numãr de vrãjmasi ai natiunii. "Saul avea de gând sã facã pe David sã cadã în mâna filistenilor", dar Domnul l-a ocrotit pe servul Sãu. David se înapoie biruitor de la aceastã luptã, pentru a deveni ginerele împãratului. "Mical, fiica lui Saul, iubea pe David", iar monarhul, furios, a vãzut cum comploturile sale au avut ca rezultat înãltarea aceluia pe care el cãuta sã-l nimiceascã. Tot mai lãmurit era pentru el cã acesta era omul despre care Domnul spusese cã e mai bun decât el si care trebuia sã domneascã în locul lui pe tronul lui Israel. Lãsând la o parte orice prefãcãtorie, le porunci, lui Ionatan si slujitorilor curtii sale, sã-l ucidã pe omul pe care-l ura.

Ionatan i-a descoperit lui David intentia împãratului, poruncindu-i sã se ascundã, în timp ce el dorea sã-i cearã tatãlui sãu crutarea vietii eliberatorului lui Israel. El i-a prezentat împãratului tot ce fãcuse David pentru a apãra onoarea si chiar viata natiunii si ce vinã teribilã va fi asupra ucigasului aceluia de care Dumnezeu Se folosise pentru a împrãstia pe vrãjmasii lor. "Saul a ascultat glasul lui Ionatan si a jurat zicând: 'Viu este Domnul, cã David nu va muri!'" David a fost adus înaintea lui Saul si a slujit înaintea împãratului, cum fãcuse mai înainte.

Din nou a început rãzboiul dintre israeliti si filisteni, iar David conducea oastea împotriva vrãjmasului. Evreii au câstigat o mare biruintã, iar poporul împãrãtiei lãuda întelepciunea si vitejia lui David. Aceasta a dus la o nouã trezire a vechii uri a lui Saul fatã de el. În timp ce tânãrul cânta înaintea lui si umplea palatul cu armonii dulci, Saul a fost biruit de patimã si a aruncat sulita spre David, cu gândul sã-l pironeascã de perete; dar îngerul Domnului a abãtut arma ucigãtoare. David a scãpat si a fugit acasã. Saul a trimis spioni ca sã-l prindã si sã-l omoare dimineata, îndatã ce va iesi afarã din casã.

Mical i-a fãcut cunoscut lui David planul tatãlui ei. Ea i-a cerut sã fugã pentru a-si scãpa viata si l-a coborât pe fereastrã, ca sã poatã scãpa. David a fugit la Samuel, la Rama, si, fãrã sã se teamã de supãrarea împãratului, profetul l-a primit pe fugar. Casa lui Samuel era un loc pasnic în comparatie cu palatul împãrãtesc. Aici, în mijlocul colinelor, venerabilul serv al lui Dumnezeu îsi continua lucrarea. O grupã de profeti era cu el; ei studiau în amãnuntime voia lui Dumnezeu si ascultau cu respect cuvintele de învãtãturã ce porneau de pe buzele lui Samuel. Pretioase erau lectiile pe care le învãta David de la învãtãtorul lui Israel! David nu credea cã se va ordona trupelor lui Saul sã pãtrundã în acest loc sfânt, dar nici un loc nu pãrea sfânt pentru duhul întunecat al împãratului ajuns la disperare. Relatia lui David cu Samuel a stârnit invidia împãratului, care se temea cã acela care era considerat de întregul Israel ca un profet al lui Dumnezeu va sprijini, cu influenta sa, ridicarea rivalului sãu. Când împãratul a aflat unde se gãseste David, a trimis slujitori sã-l aducã la Ghibea, unde vroia sã-si aducã la îndeplinire planul de a-l ucide.  Oamenii au plecat la drum cu gândul de a-i lua viata lui David; dar Cineva mai mare decât Saul i-a luat în stãpânire. Ei au întâlnit îngeri nevãzuti, ca Balaam pe vremuri, când plecase sã-l blesteme pe Israel. Ei au început sã profetizeze despre cele ce urmau sã se întâmple în viitor si au lãudat mãrirea si slava Domnului. În acest fel Dumnezeu a abãtut mânia oamenilor si a descoperit puterea Sa de a stãvili rãul, iar pe servul Sãu l-a înconjurat cu o gardã de îngeri.

Vestea a ajuns la Saul, în timp ce el era nerãbdãtor sã punã mâna pe David; dar, în loc sã simtã mustrarea lui Dumnezeu, s-a înfuriat si mai tare si a trimis alti oameni. Si acestia au fost luati în stãpânire de Duhul lui Dumnezeu, profetizând împreunã cu cei dintâi. Pentru a treia oarã a trimis împãratul soli, dar, când acestia au ajuns la ceata profetilor, puterea divinã a coborât asupra lor si au profetizat si ei. Saul s-a hotãrât sã meargã el însusi acolo, cãci nu mai izbutea sã-si stãpâneascã sãlbatica dusmãnie. Era hotãrât sã nu mai astepte o altã ocazie pentru a-l omorî pe David; intentiona ca, îndatã ce va ajunge în apropierea lui, sã-l omoare cu propria lui mânã, oricare ar fi fost urmãrile.

Dar îngerul l-a întâmpinat pe cale, cãlãuzindu-l. Duhul lui Dumnezeu l-a luat sub stãpânirea Sa si, pe când îsi continua drumul, rostea rugãciuni cãtre Dumnezeu, unite cu profetizãri si cântãri sfinte. El a profetizat despre venirea lui Mesia ca Mântuitor al omenirii. Sosind la locuinta profetului, în Rama, si-a scos de pe el haina, care-i trãda functia, si a rãmas sub influenta Duhului lui Dumnezeu toatã ziua si toatã noaptea, în fata lui Samuel si a ucenicilor lui. Oamenii s-au adunat pentru a vedea scena uimitoare si cele petrecute cu împãratul au fost povestite în toate locurile. Asa s-a întâmplat cã, aproape de sfârsitul domniei lui, în Israel a apãrut încã o datã proverbul cã si Saul este între profeti.

Din nou, planul urmãritorului a esuat. El l-a asigurat pe David cã se împãcase cu el; dar acesta avea putinã încredere în pocãinta împãratului. El a folosit aceastã ocazie ca sã scape, pentru ca sã nu se schimbe ca mai înainte starea de spirit a împãratului. Inima îi era rãnitã si dorea tare mult sã se întâlneascã încã o datã cu prietenul sãu Ionatan. Constient de nevinovãtia sa, l-a cãutat pe fiul împãratului si a fãcut cel mai miscãtor apel: "Ce am fãcut eu?" întrebã el. "Care este nelegiuirea mea, care este pãcatul meu înaintea tatãlui tãu, de vrea sã-mi ia viata?" Ionatan credea cã tatãl sãu renuntase la planurile sale si cã nu mai intentiona sã-l omoare pe David. Si Ionatan îi spuse: "Fereascã Dumnezeu! Nu vei muri. Tatãl meu nu face nici un lucru, fie mare, fie mic, fãrã sã-mi dea de stire; pentru ce mi-ar ascunde el lucrul acesta? Nu este nimic". Dupã minunata manifestare a puterii lui Dumnezeu, Ionatan nu putea crede cã tatãl sãu i-ar mai putea face vreun rãu lui David, deoarece aceasta ar fi însemnat o revoltã fãtisã împotriva lui Dumnezeu. Dar David nu era convins. În cuvinte pãtrunzãtoare si pline de seriozitate, el i-a spus lui Ionatan: "Viu este Domnul si viu este sufletul tãu, cã nu este decât un pas între mine si moarte".

La timp de lunã nouã, se tinea în Israel câte o sãrbãtoare. Sãrbãtoarea aceasta a avut loc din nou, a doua zi dupã convorbirea dintre David si Ionatan. Se astepta ca în ziua aceea amândoi tinerii sã fie prezenti la masa împãratului; dar David se temea sã participe si se întelesese cu fratii sãi sã-i viziteze la Betleem. La întoarcere, trebuia sã stea ascuns într-o câmpie, nu departe de sala ospãtului, iar Ionatan dorea sã vadã ce efect va avea aceasta asupra lui Saul. Dacã întreba ce este cu fiul lui Isai, Ionatan trebuia sã spunã cã David plecase acasã pentru a lua parte la jertfa adusã de familia tatãlui sãu. Dacã împãratul nu s-ar fi arãtat dusmãnos, ci ar fi zis: "Bine!", David ar fi urmat sã se întoarcã fãrã întârziere la curte. Dar dacã se mânia din cauza absentei lui, aceasta ar fi fost un argument hotãrâtor pentru ca David sã fugã mai departe.

În prima zi a sãrbãtorii, împãratul n-a pus nici o întrebare cu privire la absenta lui David; dar cum locul lui a fost gol si a doua zi, a întrebat: "Pentru ce n-a venit fiul lui Isai la masã nici ieri, nici azi?" Ionatan i-a rãspuns lui Saul: "David mi-a cerut voie sã se ducã la Betleem. El a zis: 'Dã-mi drumul, te rog, cãci avem în cetate o jertfã în familie si frate-meu mi-a spus lucrul acesta; deci dacã am cãpãtat trecere înaintea ta, dã-mi voie sã mã duc în grabã sã-mi vãd fratii'. Pentru aceasta n-a venit la masa împãratului." Cum auzi Saul cuvintele acestea, furia lui n-a mai putut fi stãpânitã. A început sã strige cã, atâta timp cât David trãieste, Ionatan nu va putea ajunge la tron si a cerut sã se trimitã îndatã dupã David ca sã-l poatã ucide. Din nou Ionatan a mijlocit pentru prietenul sãu, zicând: "Pentru ce sã fie omorât? Ce a fãcut?" Întrebarea aceasta l-a fãcut pe Saul si mai satanic în furia lui, iar sulita care fusese pregãtitã pentru David a fost îndreptatã acum asupra propriului sãu fiu.

Fiul împãratului era amãrât si descurajat si, plecând din fata împãratului, n-a mai participat la ospãt. Sufletul lui era coplesit de durere când, la timpul hotãrât, se duse la locul unde David astepta sã vadã ce intentii are împãratul fatã de el. Ei s-au îmbrãtisat si au plâns cu amar. Întunecata patimã a împãratului îsi arunca umbrele asupra vietii tinerilor bãrbati si ei nu gãseau cuvânt pentru marea lor durere. Când s-au despãrtit pentru a merge pe cãi deosebite, David a auzit aceste ultime cuvinte ale lui Ionatan: "Du-te în pace, acum când am jurat amândoi, în Numele Domnului, zicând: 'Domnul sã fie pe vecie între mine si tine, între sãmânta mea si sãmânta ta'".  Fiul împãratului s-a înapoiat la Ghibea, iar David s-a grãbit sã ajungã la Nob, o cetate aflatã doar la câteva mile si care apartinea si ea de semintia lui Beniamin. Cortul întâlnirii fusese mutat de la Silo în locul acesta si acolo slujea Ahimelec, marele preot. David nu stia unde sã se ducã pentru a afla adãpost, decât la servul lui Dumnezeu. Marele preot l-a privit cu uimire când a venit grãbit si aparent singur, cu o fatã care trãda grijã si necaz. Îl întrebã ce-l aduce acolo. Tânãrul bãrbat era sub continua teamã cã va fi descoperit si, fiind la strâmtorare, cãuta sã se prefacã. David i-a povestit preotului cã fusese trimis de împãrat cu o însãrcinare tainicã ce trebuia sã fie îndeplinitã foarte grabnic. Aici el a dovedit lipsã de credintã în Dumnezeu, iar pãcatul sãu a adus moartea marelui preot. Dacã David ar fi raportat lucrurile asa cum erau, Ahimelec ar fi stiut ce avea de fãcut ca sã-si apere viata. Dumnezeu cere ca poporul sãu sã fie iubitor de adevãr chiar si în primejdiile cele mai mari. David l-a rugat pe preot sã-i dea cinci pâini. Omul lui Dumnezeu nu avea la îndemânã decât pâine sfintitã, dar David a reusit sã-i linisteascã îngrijorãrile si sã obtinã pâinea pentru a-si potoli foamea.

Iatã însã o nouã primejdie. Doeg, mai mare peste pãstorii lui Saul, care primise credinta evreilor, îsi aducea si el la îndeplinire voturile la locul de închinare. Vãzându-l pe omul acesta, David s-a grãbit sã-si gãseascã un alt loc de adãpost si sã-si procure vreo armã cu care sã se poatã apãra la nevoie. L-a rugat pe Ahimelec sã-i dea o sabie, dar acolo nu era decât sabia lui Goliat, care fusese pãstratã ca amintire la cortul întâlnirii. David a rãspuns: "Nu este alta ca ea, dã-mi-o!" Curajul i s-a însufletit din nou când a apucat sabia de care se folosise odinioarã pentru a-l ucide pe apãrãtorul filistenilor.

David a fugit la Achis, împãratul din Gat, cãci, se gândea el, va fi în mai mare sigurantã în mijlocul dusmanilor poporului sãu decât în tinutul lui Saul. Dar i s-a spus lui Achis cã David era omul care, cu ani de zile mai înainte, îl omorâse pe apãrãtorul filistenilor, si acum chiar acela care cãuta adãpost la dusmanii lui Israel se afla într-o mare primejdie. Dar, fãcând pe nebunul, David i-a înselat pe vrãjmasii sãi si, în felul acesta, a scãpat.

Cea dintâi gresealã a lui David a fost necredinta fatã de Dumnezeu, la Nob, iar a doua lui eroare a fost prefãcãtoria înaintea lui Achis. David a dat pe fatã trãsãturi nobile de caracter si capacitatea lui intelectualã câstigase de partea lui favoarea poporului; dar, când a fost pus la probã, credinta lui s-a clãtinat si s-au dovedit slãbiciuni omenesti. În oricine vedea un spion si un trãdãtor. Aflat într-o mare strâmtorare, David a privit cu ochiul neclintit al credintei la Dumnezeu si l-a biruit pe uriasul filistenilor. A crezut în Dumnezeu si a înaintat în Numele Sãu. Dar, fiind persecutat si urmãrit, descumpãnirea si necazul L-au ascuns dinaintea ochilor lui pe Tatãl ceresc.

Totusi, aceastã întâmplare a slujit ca sã-l învete pe David întelepciunea, deoarece l-a determinat sã-si recunoascã slãbiciunea si nevoia unei dependente continue de Dumnezeu. O, cât de plãcutã este blânda mângâiere a Duhului lui Dumnezeu, când vine la cei apãsati si deznãdãjduiti, când îl încurajeazã pe cel cu inima zdrobitã, îl întãreste pe cel slab si dã curaj si sprijin servilor lui Dumnezeu pusi la încercare! O, ce Dumnezeu avem noi, care se poartã iubitor cu cei cãzuti în gresealã, iar în vremuri potrivnice, când suntem coplesiti de multe si grele necazuri, El Îsi aratã rãbdarea si bunãtatea!  Orice gresealã sãvârsitã de copiii lui Dumnezeu trebuie pusã pe seama lipsei lor de credintã. Când umbre înconjoarã sufletul, când avem nevoie de luminã si cãlãuzire divinã, trebuie sã privim în sus; acolo e luminã dincolo de întuneric. David n-ar fi trebuit sã-si piardã nici o clipã încrederea în Dumnezeu. Avea toate motivele sã-si punã încrederea în El. Era unsul Domnului si, în toate timpurile de primejdie, fusese ocrotit de îngerii lui Dumnezeu; fusese înzestrat cu curaj pentru a sãvârsi lucruri minunate si, dacã si-ar fi mutat gândurile de la situatiile grele în care fusese adus, la puterea si maiestatea lui Dumnezeu, ar fi avut pace chiar si sub umbrele mortii; cu încredere ar fi putut sã repete fãgãduinta: "Pot sã se munte muntii, pot sã se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, si legãmântul Meu de pace nu se va clãtina" (Isaia 54,10).

David a cãutat scãpare din cursele pe care i le întindea Saul, în muntii lui Iuda. A reusit sã ajungã cu bine în pestera Adulam, un loc care putea sã fie apãrat cu forte putine împotriva unei mari ostiri. "Fratii lui si toatã casa tatãlui sãu au aflat si s-au pogorât la el". Familia lui David nu mai putea sã se simtã în sigurantã, întrucât stia cã, din cauza înrudirii cu David, Saul putea sã arunce oricând asupra lor bãnuielile sale nesocotite. Aflaserã si ei ceva ce urma sã fie cunoscut de întregul Israel, si anume cã Dumnezeu l-a ales pe David ca viitor domnitor al poporului Sãu; si ei considerau cã sunt în mai mare sigurantã alãturi de el, cu toate cã era un fugar ascuns într-o pesterã singuraticã, decât în orice altã parte unde erau expusi furiei nebune a unui împãrat gelos.

În pestera Adulam, familia se unise în iubire si armonie. Fiul lui Isai putea sã compunã si sã reverse melodii din harpa sa: "Iatã ce plãcut si dulce este sã locuiascã fratii împreunã" (Ps.133,1). El gustase amãrãciunea neîncrederii propriilor frati, iar armonia care se asezase în locul vrajbei aducea bucurie în inima exilatului. Aici a alcãtuit David psalmul 57.

N-a durat mult pânã când si altii, care cãutau sã scape de oprimarea împãratului, s-au adãugat cetei lui David. Multi îsi pierduserã încrederea în domnitorul lui Israel, cãci ei puteau vedea cã nu mai este condus de Duhul lui Dumnezeu. "Toti cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemultumiti, s-au strâns la el, si el a ajuns cãpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni". Aici David avea o micã împãrãtie a sa, în care domneau ordinea si disciplina. Dar, chiar si în ascunzisul acesta greu de ajuns din munti, nu se simtea în sigurantã, deoarece fãrã încetare primea dovezi cã împãratul nu renuntase la planul de a-l ucide.

A gãsit un adãpost pentru pãrintii sãi la împãratul Moabului si, întrucât el fusese avertizat de un profet al Domnului de primejdia care-l astepta, a fugit din ascunzãtoarea sa, în pãdurea Heret. Experienta prin care trecea David nu era zadarnicã si nici nefolositoare. Dumnezeu i-a dat învãtãturi care trebuia sã-l facã în stare sã devinã un conducãtor militar întelept si un împãrat drept si milos. Împreunã cu ceata lui de exilati, a fost pregãtit sã îndeplineascã lucrarea pentru sãvârsirea cãreia Saul devenise cu totul incapabil din cauza patimei sale criminale si a oarbei sale nechibzuinte. Oamenii nu se pot abate de la sfaturile Domnului si, cu toate acestea, sã mai pãstreze acea pace si întelepciune care sã le îngãduie sã actioneze drept si cumpãnit. Nici o nebunie nu este atât de primejdioasã, atât de fãrã sperantã, ca aceea de a urma întelepciunea omeneascã, independent de întelepciunea dumnezeiascã.

Saul se pregãtise sã punã mâna pe David în pestera Adulam, dar, când a descoperit cã David pãrãsise ascunzãtoarea, s-a înfuriat nespus de mult. Fuga lui David era o tainã pentru Saul. El nu putea sã-si explice aceasta decât presupunând cã în tabãra sa erau trãdãtori care îl înstiintaserã pe David de apropierea si planurile sale.

El a sustinut înaintea sfetnicilor cã s-ar fi alcãtuit o conspiratie împotriva lui si, oferindu-le daruri bogate si pozitii de onoare, i-a mituit ca sã-i trãdeze pe aceia din popor care ar fi prieteni ai lui David. Doeg, edomitul, a devenit un pârâtor. Îndemnat de ambitie si lãcomie si plin de mânie împotriva preotului care-l mustrase pentru pãcatele sale, a povestit despre vizita lui David la Ahimelec, înfãtisând lucrurile într-o asa luminã, încât furia lui Saul împotriva omului lui Dumnezeu a fost aprinsã. Cuvintele acestei limbi rãutãcioase, care arunca foc, au trezit cele mai rele sentimente în inima lui Saul. Înnebunit de furie, el a declarat cã întreaga familie a preotului trebuia sã moarã. Nu numai Ahimelec, ci si membrii casei sale pãrintesti, "optzeci si cinci de oameni care purtau efodul de in", au fost omorâti din ordinul împãratului de mâna criminalã a lui Doeg.

"Saul a mai trecut prin ascutisul sãbiei cetatea preoteascã Nob; bãrbati si femei, copii si prunci, boi, mãgari si oi; toti au cãzut sub ascutisul sãbiei". Saul a putut face lucrul acesta sub stãpânirea lui Satana. Când Dumnezeu spuse cã nelegiuirea amalecitilor ajunsese la culme si-i poruncise sã-i nimiceascã cu desãvârsire, a fost prea milos pentru a executa sentinta divinã si a crutat ce fusese rânduit nimicirii; acum însã era în stare, fãrã o poruncã de la Dumnezeu, sub cãlãuzirea lui Satana, sã loveascã cu moartea pe preotii Domnului si sã-i nimiceascã pe locuitorii cetãtii Nob. Asa este stricãciunea inimii omenesti care respinge conducerea lui Dumnezeu.

Fapta aceasta a umplut întregul Israel de groazã. Împãratul pe care ei îi aleseserã sãvârsise o mare nelegiuire si se purtase dupã obiceiul împãratilor celorlalte natiuni care nu se temeau de Dumnezeu. Chivotul legii era cu ei; dar preotii pe care-i consultau fuseserã omorâti cu sabia. Oare ce va mai urma?

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA