« Back =  Inapoi Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA

 

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 61

Lepădarea lui Saul

 

        Saul nu trecuse cu bine încercarea credintei si dezonorase serviciul divin în grelele împrejurări de la Ghilgal. El nu mai putea să-si îndrepte greselile, dar Domnul dorea să-i mai ofere o ocazie pentru a învăta lectia încrederii neconditionate în Cuvântul Său si în ascultarea de poruncile Sale.

Când a fost mustrat de profet la Ghilgal, Saul nu vedea nimic rău în purtarea sa. Credea, mai degrabă, că fusese tratat nedrept si a căutat să-si îndreptătească purtarea, aducând scuze pentru faptele sale. De atunci, nu s-a mai întâlnit cu profetul. Samuel îl iubea pe Saul ca pe propriul său copil, iar Saul, cu temperamentul său cutezător si impulsiv, îl venera pe profet; dar nu primea mustrarea lui Samuel si, de aceea, căuta să fugă cât mai mult din calea lui.

 

Dar Domnul l-a trimis pe solul Său la Saul cu o altă solie. Împăratul ar mai fi putut să dovedească prin ascultare credinciosia sa fată de Dumnezeu si să arate că e vrednic să stea în fruntea lui Israel. Samuel a venit la împărat si i-a adus cuvântul Domnului. Pentru ca împăratul să-si dea seama de importanta ascultării de poruncă, Samuel i-a spus lămurit că vorbeste din însărcinarea dumnezeiască, prin aceeasi autoritate care-l chemase pe Saul la domnie. Profetul zise: "Asa vorbeste Domnul ostirilor: 'Mi-aduc aminte de ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la iesirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec, si nimiceste cu desăvârsire tot ce-i al lui, să nu-i cruti si să omori bărbatii si femeile, copiii si pruncii, cămilele si măgarii, boii si oile". Amalecitii fuseseră primii care s-au împotrivit israelitilor în pustie, întâmpinându-i cu război si, din cauza acestor păcate, cum si din cauza împotrivirii lor fată de Dumnezeu si a josnicei lor închinări la idoli, Domnul rostise prin Moise hotărârea de osândire. Prin inspiratie dumnezeiască, se înscrisese amintirea cruzimii lor fată de Israel, împreună cu porunca: "Să stergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri; să nu uiti lucrul acesta." (Deut. 25, 19). Executarea acestei porunci fusese amânată timp de patru sute de ani; dar Amalecitii nu se îndepărtaseră de păcatele lor. Domnul stia că, dacă ar fi posibil, poporul acesta nelegiuit ar sterge de pe pământ atât pe poporul Său, cât si închinarea la adevăratul Dumnezeu. Venise acum timpul să se aducă la îndeplinire sentinta aceasta amânată atât de mult.

 

Îndelunga răbdare pe care Dumnezeu o arată fată de cei răi îi face pe oameni si mai cutezători în neascultarea lor; dar pedepsirea lor nu este mai putin hotărâtă si nici mai putin înspăimântătoare, chiar dacă este amânată multă vreme. "Căci Domnul Se va scula ca la muntele Peratim, si Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Si facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Si împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit" (Isaia 28, 21). Pentru Dumnezeul nostru milos, lucrarea de pedepsire este ceva ciudat, nemaiauzit. "Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui si să trăiască" (Ezech.33,11). Domnul este "plin de îndurare si milostiv, încet la mânie, plin de bunătate si credinciosie..., iartă fărădelegea, răzvrătirea si păcatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34, 6.7). Chiar dacă nu are plăcere de răzbunare, El va aduce judecata asupra călcătorilor Legii Sale. El este nevoit să facă aceasta pentru a-i scăpa pe locuitorii pământului de o degenerare deplină si de o pierzare vesnică. Pentru a-i salva pe unii, trebuie să-i nimicească pe cei împietriti în păcate. "Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie, si nu lasă nepedepsit pe cel rău" (Naum 1,3). Prin faptele teribile ale dreptătii, El va demonstra autoritatea Legii Sale desconsiderate. Si tocmai neplăcerea cu care este executată judecata este o dovadă despre grozăvia păcatului, care cere judecătile Sale, si despre asprimea pedepsei care îl asteaptă pe păcătos.

 

Dar în timp ce aplica dreptatea, Dumnezeu Se gândea si la milă. Trebuia ca Amalecitii să fie nimiciti, în timp ce chenitii, care locuiau în mijlocul lor, trebuia să fie crutati. Cu toate că oamenii acestia nu erau cu totul străini de idolatrie, erau totusi adoratori ai lui Dumnezeu si prietenosi cu israelitii. Din semintia aceasta se trăgea cumnatul lui Moise, Hobab, care îi însotise pe israeliti în peregrinajul lor prin pustie si care le făcuse servicii pretioase prin cunoasterea tinutului.

 

De la înfrângerea filistenilor la Micmas, Saul a făcut război cu moabitii, amonitii si edomitii, Amalecitii si filistenii si, pretutindeni unde se îndrepta, bratul lui câstiga noi biruinte. Îndată ce a primit însărcinarea cu privire la amaleciti, a declarat război. La autoritatea sa se adăuga si aceea a profetului; fiind chemati la război, oamenii lui Israel s-au adunat sub steagurile sale. Expeditia aceasta războinică nu trebuia să fie făcută pentru îmbogătire; israelitii nu trebuia să-si însusească nici onoarea biruintei, nici prada. Ei trebuia să intre în război numai ca un act de ascultare fată de Dumnezeu, cu scopul de a le aplica amalecitilor pedeapsa Lui. Dumnezeu dorea ca toate natiunile să vadă soarta acestui popor care se împotrivise domniei Lui si totodată să vadă că sunt nimiciti chiar de poporul acela pe care-l dispretuiseră.

 

"Saul a bătut pe Amalec, de la Havila până la Sur, care este în fata Egiptului. A prins viu pe Agag, împăratul lui Amalec, si a nimicit cu desăvârsire tot poporul, trecându-l prin ascutisul săbiei. Dar Saul si poporul au crutat pe Agag, si oile cele mai bune, boii cei mai buni, vitele grase, mieii grasi si tot ce era mai bun; n-a vrut să le nimicească cu desăvârsire si au nimicit numai tot ce era prost si nebăgat în seamă".

 

Biruinta aceasta asupra amalecitilor a fost cea mai strălucită din câte câstigase Saul si a slujit ca să-i stârnească mândria inimii - aceasta era cea mai mare primejdie a lui. Porunca divină, care îl osândea pe vrăjmas la nimicire deplină, a fost îndeplinită numai în parte. Dornic de a-si slăvi întoarcerea sa biruitoare cu prezenta unui prizonier împărătesc, Saul se încumetă să urmeze exemplul neamurilor înconjurătoare si, deci, îl crută pe Agag, crudul si războinicul împărat al amalecitilor. Poporul a păstrat cei mai buni boi si cele mai bune oi si animalele de povară si si-a scuzat păcatul, zicând că păstrase vitele pentru a le aduce ca jertfă Domnului. Intentia era totusi de a folosi aceste animale prădate doar ca să le înlocuiască pe ale lor.

 

Saul fusese pus acum la proba finală. Îngâmfata lui nesocotire a vointei lui Dumnezeu, prin care era hotărât să domnească independent, dovedea că nu i se putea încredinta puterea împărătească; el nu putea fi un loctiitor al Domnului. În timp ce Saul si oastea lui se întorceau plini de bucuria biruintei, acasă la Samuel, profetul, domnea cea mai mare îngrijorare. El primise de la Domnul o solie care condamna purtarea regelui: "Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine si nu păzeste cuvintele Mele". Profetul a fost adânc îndurerat de purtarea împăratului răzvrătit si a plâns si s-a rugat toată noaptea, nădăjduind că va fi retrasă sentinta îngrozitoare.

 

Părerea de rău a lui Dumnezeu nu este ca a omului. "Cel ce este tăria lui Israel nu minte, si nu Se căieste, căci nu este un om, ca să-I pară rău" (1 Sam. 15,29). Părerea de rău a omului cuprinde în sine o schimbare a părerilor, părerea de rău a lui Dumnezeu, dimpotrivă, cuprinde o schimbare de stări si împrejurări. Omul poate să-si schimbe raporturile sale cu Dumnezeu prin faptul că împlineste conditiile prin care ajunge sub harul lui Dumnezeu sau poate ca, prin umblarea sa să se situeze în afara conditiilor acestui har; dar Domnul "este acelasi ieri si azi si în veci" (Evrei 13,8). Neascultarea lui Saul a schimbat raporturile sale cu Dumnezeu, dar conditiile de a fi primit de Dumnezeu au rămas aceleasi; cerintele lui Dumnezeu nu s-au schimbat, căci la El nu este schimbare, nici umbră de mutare" (Iacov 1,17).

 

Cu inima rănită, profetul se ridică a doua zi ca să-l întâmpine pe împăratul pornit pe căi gresite. Samuel nădăjduia că Saul, după o matură chibzuintă, va ajunge să-si recunoască păcatul si că, prin căintă si umilintă, va intra din nou în harul lui Dumnezeu. Dar, după ce s-a făcut primul pas pe calea neascultării, drumul devine usor. Ajuns prin neascultare într-o stare de decădere, Saul a venit înaintea lui Samuel cu o minciună pe buze. El exclamă: "Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului!"

 

Sunetele care izbiră auzul profetului mustrau sustinerea mincinoasă a împăratului neascultător. La întrebarea directă: "Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, si mugetul acesta de boi pe care-l aud?", Saul răspunse: "Le-am adus de la amaleciti pentru că poporul a crutat oile cele mai bune si boii cei mai buni ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelalte le-am nimicit cu desăvârsire". Poporul ascultase de directivele lui Saul; dar pentru ase apăra, el era gata să arunce asupra lor păcatul neascultării sale.

 

Solia privitoare la lepădarea lui Saul provoca o durere de negrăit inimii lui Samuel. Solia trebuia să fie rostită în fata întregii ostiri a lui Israel, când ea era plină de mândrie si de triumfala cucerire a victoriei pe care o atribuia geniului militar al împăratului, deoarece Saul nu unise succesul lui Israel în această bătălie cu Dumnezeu; dar, când a văzut dovada răzvrătirii lui Saul, profetul a fost umplut de indignare, pentru că acela care fusese atât de mult favorizat de Dumnezeu ajunsese să calce porunca Cerului si să-l ducă pe Israel la păcat. Samuel nu s-a lăsat înselat de cuvântarea împăratului.

 

În durere amestecată cu indignare, el a spus: "Stai si-ti voi spune ce mi-a spus Domnul astă-noapte: 'Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia semintiilor lui Israel si nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel?'" El i-a repetat porunca Domnului cu privire la Amalec si a întrebat care era cauza neascultării împăratului.

 

Saul stăruia cu încăpătânare în îndreptătirea de sine: "Am ascultat glasul Domnului, si m-am dus în calea în care mă trimitea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amelec, si am nimicit cu desăvârsire pe amaleciti; dar poporul a luat din pradă oi si boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârsire, ca să le jertfească Domnului Dumnezeului tău, la Ghilgal".

 

Prin cuvinte serioase si solemne, profetul a nimicit adăpostul minciunii si a rostit sentinta fără drept de apel: "Îi plac Domnului mai mult arderile de tot si jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele si păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea si împotrivirea nu este mai putin vinovată decât închinarea la idoli si terafimii. Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, te leapădă si El ca împărat".

 

Când a auzit împăratul cuvintele acestea îngrozitoare, a strigat: "Am păcătuit căci am călcat porunca Domnului si n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor si i-am ascultat glasul". Înspăimântat de acuzatiile profetului, Saul si-a recunoscut purtarea pe care mai înainte o tăgăduise cu atâta încăpătânare; dar stăruia si mai departe să arunce vina asupra poporului, zicând că păcătuise de teama lui.

 

Nu durerea pentru păcat, ci teama de pedeapsă îl determina pe împăratul lui Israel să stăruiască pe lângă Samuel: "Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine ca să mă închin Domnului". Dacă Saul ar fi simtit adevărata căintă, ar fi făcut o mărturisire publică a greselilor sale; dar grija lui cea mai mare era să-si mentină autoritatea si să-si păstreze supunerea poporului. El cerea onoarea prezentei lui Samuel pentru a-si întări influenta asupra natiunii.

 

"Nu mă voi întoarce cu tine", răspunse profetul. "Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, si Domnul te leapădă ca să nu mai fii împărat peste Israel". Când Samuel se întoarse ca să plece, împăratul, într-un acces de groază, îl apucă de manta pentru a-l tine pe loc, dar mantaua s-a rupt în mâna lui. La aceasta, profetul zise: "Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta si o dă altuia mai bun decât tine".

 

Saul era mai nelinistit de despărtirea de Samuel decât de despărtirea de Dumnezeu. El stia că poporul are mai multă încredere în profet decât în el. Saul si-a dat seama că, dacă din poruncă dumnezeiască altul va fi uns ca împărat, lui îi va fi cu neputintă să-si mai sustină autoritatea. De teama unei revolte neîntârziate, dacă Samuel îl părăsea îndată, Saul l-a rugat pe profet să-l onoreze înaintea bătrânilor si a poporului, luând parte oficial la un serviciu divin. După porunca lui Dumnezeu, Samuel a ascultat de cererea împăratului pentru ca să nu se dea loc la o răscoală. Dar n-a rămas la serviciul divin decât ca un martor mut.

 

Mai era de îndeplinit o faptă aspră si grozavă a dreptătii. Samuel trebuia să apere public onoarea lui Dumnezeu si să mustre purtarea lui Saul. Porunci ca împăratul amalecitilor să fie adus înaintea lui. Dintre toti cei care au căzut loviti de sabia lui Israel, Agag era cel mai vinovat si cel mai nemilos; omul care îl urâse pe poporul lui Dumnezeu si căutase să-l ucidă, si a cărui influentă sustinuse cel mai mult închinarea la idoli, veni la porunca profetului, închipuindu-si că trecuse primejdia de moarte. Samuel declară: "După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot asa si mama ta va fi lăsată fără copii între femei". "Si Samuel a tăiat pe Agag în bucăti înaintea Domnului, la Ghilgal". După aceea, Samuel s-a întors acasă, la Rama, iar Saul s-a dus la locuinta lui, în Ghibea. O singură dată s-a mai întâlnit profetul cu împăratul după aceea.

 

Când a fost chemat la tron, Saul avea păreri umile despre însusirile sale si primea cu bucurie învătătura. Era lipsit de cunostinte si experientă si avea grave defecte de caracter. Dar Domnul i-a dat Duhul Sfânt ca îndrumător si ajutor si l-a adus în situatii în care putea să-si dezvolte însusirile necesare pentru a fi un conducător al lui Israel. Dacă ar fi rămas umilit si ar fi căutat fără încetare să fie condus de întelepciunea divină, el ar fi fost capabil să-si îndeplinească cu succes si onoare datoriile înaltei lui chemări. Sub influenta harului divin, fiecare însusire bună ar fi crescut, iar defectele si-ar fi pierdut puterea. Aceasta este lucrarea pe care vrea să o facă Domnul pentru toti aceia care I se predau Lui. Sunt multi cei pe care El îi cheamă în pozitii de răspundere în lucrarea Sa, deoarece au un duh umil si dispus să învete. În providenta Lui, îi aduce în situatii în care să învete de la El. El vrea să le descopere lipsurile lor de caracter si tuturor acelora care caută ajutorul Lui le va da putere să-si îndrepte greselile.

 

Dar Saul, bizuindu-se pe înalta sa pozitie, L-a dezonorat pe Dumnezeu prin necredintă si neascultare. Cu toate că fusese umil si neîngâmfat la începutul chemării sale, succesul l-a făcut încrezător în sine. Chiar prima izbândă din timpul domniei sale îi stârnise mândria inimii, iar aceasta era cea mai mare primejdie a sa. Vitejia si talentul militar pe care le desfăsurase la eliberarea cetătii Iabes-Galaad au stârnit entuziasmul întregii natiuni. Poporul îsi onora împăratul si uita că el nu era decât unealta prin care lucrase Dumnezeu. Si, cu toate că la început Saul I-a atribuit lui Dumnezeu onoarea, mai târziu si-a atribuit siesi slava. A pierdut din vedere dependenta lui de Dumnezeu si în inima lui s-a îndepărtat de Domnul. În felul acesta s-a pregătit calea pentru păcatul încumetării si pentru nelegiuirea de la Ghilgal. Aceeasi încredere oarbă în sine l-a făcut să lepede mustrarea lui Samuel. Saul l-a recunoscut pe Samuel ca fiind un profet trimis de Dumnezeu; de aceea ar fi trebuit să primească mustrarea chiar dacă nu putea să vadă că păcătuise. Dacă ar fi fost dispus să-si recunoască greselile, această experientă amară s-ar fi dovedit ca un adăpost pentru viitor.

 

Dacă atunci Domnul S-ar fi depărtat pentru totdeauna de la Saul, nu i-ar mai fi vorbit prin profetul Său, încredintându-i o însărcinare specială, pentru ca să poată îndrepta astfel greselile trecutului. Când cineva care mărturiseste a fi copil al lui Dumnezeu devine neglijent în împlinirea vointei Lui si, prin aceasta, îi influentează si pe altii să devină nelegiuiti si să dispretuiască poruncile Domnului, mai este totusi cu putintă ca greselile sale să fie transformate în biruinte, dacă primeste mustrarea cu adevărată zdrobire de inimă si se întoarce la Dumnezeu cu umilintă si credintă. Adesea, smerirea înfrângerii se dovedeste o biruintă, prin aceea că ne arată cât de putin capabili suntem să împlinim voia lui Dumnezeu fără ajutorul Lui.

 

Când a fugit de mustrarea trimisă prin Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu si a stăruit în încăpătânata lui îndreptătire de sine, Saul a lepădat unicul mijloc prin care Dumnezeu putea să lucreze pentru a-l scăpa de el însusi. El se despărtise de bună voie de Dumnezeu. Nu mai putea să primească ajutorul si călăuzirea lui Dumnezeu până nu se întorcea la El prin mărturisirea păcatului.

 

La Ghilgal, Saul dăduse aparenta unei mari constiinciozităti când stătea înaintea oastei lui Israel si aducea jertfă lui Dumnezeu. Dar evlavia lui nu era adevărată. Un serviciu divin care se îndeplinea în opozitie directă cu porunca lui Dumnezeu nu servea decât la slăbirea mâinilor lui Saul, asezându-l în afara ajutorului pe care Dumnezeu era dispus să i-l acorde.

 

În expeditia războinică împotriva lui Amalec, Saul credea că făcuse tot ce era important din ce îi poruncise Domnul; dar Domnul nu avea plăcere de o ascultare partială si nici nu dorea să treacă cu vederea ceea ce era neglijat dintr-un motiv atât de vizibil. Dumnezeu nu le-a dat oamenilor libertatea să se abată de la cererile Sale. Domnul spusese lui Israel: "Să nu faceti... fiecare ... ce-i place", ci "păzeste si ascultă toate aceste lucruri pe care ti le poruncesc" (Deut. 12,8.28). Când ne hotărâm la un anumit fel de purtare, nu trebuie să ne întrebăm dacă ne aduce necaz, ci dacă este în acord cu vointa lui Dumnezeu. "Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte" (Prov. 14,12).

 

"Ascultarea face mai mult decât jertfele". Jertfele, în ele însele, nu aveau nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele trebuia să exprime căinta pentru păcat celui ce jertfea si credinta lui în Hristos si să-l oblige la o viitoare ascultare fată de Legea lui Dumnezeu. Dar fără pocăintă, credintă si ascultare din inimă, jertfele erau fără valoare. Când, în fătisă călcare a Legii lui Dumnezeu, a plănuit să aducă o jertfă din ceea ce fusese sortit de Dumnezeu nimicirii, Saul si-a dovedit prin aceasta, în chip lămurit, dispretul fătis pentru autoritatea divină. Un astfel de serviciu divin avea să fie o ofensă pentru Cer. Dar câti se poartă în acelasi fel, cu toate că au sub ochii lor păcatele lui Saul si urmările lor! În timp ce refuză să creadă si să asculte de cerintele lui Dumnezeu, ei stăruiesc să-I ofere serviciile lor formale de închinare. Dar Duhul lui Dumnezeu nu răspunde la un astfel de serviciu. Indiferent cât de zelosi ar fi în observarea ceremoniilor religioase, Domnul tot nu-i poate primi dacă ei stăruie mai departe în călcarea constientă a vreuneia dintre poruncile Lui.

 

"Neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea si împotrivirea nu este mai putin vinovată decât închinarea la idoli si trerafimii". Neascultarea a început cu Satana si orice neascultare fată de Dumnezeu vine direct din influentele satanice. Aceia care se răscoală împotriva cârmuirii divine au încheiat legământ cu marele renegat, iar el îsi va folosi puterea si viclenia pentru a lua în robie simturile si a duce în rătăcire mintea. El va face ca totul să se arate într-o lumină falsă. Ca si primii nostri părinti, toti aceia care se află sub vraja lui seducătoare văd numai marile privilegii pe care le pot câstiga prin neascultare.

 

Nu se poate da o dovadă mai lămurită cu privire la puterea înselătoare a lui Satana, decât faptul că multi care se lasă călăuziti de el în felul acesta se înseală singuri, crezând că sunt în slujba lui Dumnezeu. Când s-au răzvrătit împotriva autoritătii lui Moise, Core, Datan si Abiram au crezut că se împotrivesc numai unui conducător omenesc, unui om ca si ei, si în cele din urmă credeau că, de fapt, Îi fac un serviciu lui Dumnezeu; dar, lepădând instrumentul ales de Dumnezeu, Îl lepădau pe Hristos si Îl defăimau pe Duhul lui Dumnezeu. În acelasi fel, cărturarii si bătrânii iudeilor din timpul lui Hristos, care manifestau mult zel pentru onoarea lui Dumnezeu, L-au răstignit pe Fiul Lui. Acelasi duh domneste în inima acelora care si-au propus să-si urmeze propria vointă, contrar vointei lui Dumnezeu.

 

Saul avusese dovada cea mai mare că Samuel era călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Faptul că el îndrăznea să desconsidere porunca lui Dumnezeu dată prin profet era contrar cerintelor ratiunii si ale unei judecăti sănătoase. Încumetarea lui fatală trebuie să fie pusă pe seama unei vrăjitorii satanice. Saul manifestase mult zel pentru desfiintarea idolatriei si a vrăjitoriei; totusi, în neascultarea sa fată de porunca divină, era călăuzit de acelasi duh al împotrivirii fată de Dumnezeu si dominat în fapt de Satana, la fel ca vrăjitorii, iar cu prilejul mustrării sale, el adăugă la răzvrătire si încăpătânarea. N-ar fi putut aduce o ofensă mai gravă Duhului lui Dumnezeu, nici dacă s-ar fi unit pe fată cu idolatrii.

 

Este un pas primejdios acela de a desconsidera mustrările si avertizările Cuvântului lui Dumnezeu sau ale Duhului Sfânt. Ca si Saul, multi se predau ispitei, până ajung să fie orbi fată de adevăratul caracter al păcatului. Ei se măgulesc cu gândul că au în vedere un scop bun si că n-au făcut nimic rău, atunci când se abat de la cerintele lui Dumnezeu. În felul acesta se împotrivesc Duhului harului divin, până când nu mai pot distinge glasul Lui si sunt lăsati pradă ispitelor pe care le-au ales.

 

În Saul, Dumnezeul lui Israel alesese un împărat după inima lor, cum spunea Samuel când a fost întărită împărătia lui Saul la Ghilgal: "Iată dar împăratul pe care l-ati ales" (1 Sam. 12,13). Plăcut la înfătisare, având o statură nobilă si o purtare împărătească, el se potrivea în cele din afară cu ideile lor despre demnitatea imperială; iar vitejia si talentul lui în conducerea ostirii erau însusiri pe care ei le apreciau ca fiind cele mai bune pentru a-si asigura respectul si onoarea din partea celorlalte natiuni. Prea putin îi interesa dacă împăratul lor are însusirile acelea înalte, singurele care îl făceau capabil să domnească cu dreptate si nepărtinire. Ei nu doreau pe cineva care să aibă adevărata noblete de caracter, care să aibă iubire si temere de Dumnezeu. Ei nu ceruseră sfat de la Dumnezeu cu privire la însusirile pe care să le aibă împăratul lor, pentru a apăra caracterul lor deosebit, ca popor al lui Dumnezeu; ei nu căutau calea lui Dumnezeu, ci propria lor cale. De aceea Dumnezeu le-a dat un împărat asa cum îl doreau, un împărat al cărui caracter era o reflectare a propriului lor caracter. Inima lor nu era supusă Domnului si nici împăratul lor nu era călăuzit de harul lui Dumnezeu. Sub domnia acestui împărat, trebuia să se facă o experientă necesară pentru ca ei să vadă greseala si să se poată întoarce iarăsi la credinciosia fată de Dumnezeu.

 

Si, cu toate acestea, după ce i-a încredintat lui Saul răspunderea împărătiei, Domnul nu l-a lăsat singur. A lăsat Duhul Sfânt să Se odihnească asupra lui Saul, pentru a-i arăta cât era de slab si cât de mare nevoie avea de ajutorul divin. Iar dacă Saul s-ar fi încrezut în Dumnezeu, Domnul ar fi fost cu el. Atâta timp cât vointa lui era stăpânită de vointa lui Dumnezeu, câtă vreme se lăsa să fie educat de Duhul Lui, Dumnezeu putea să-i încununeze străduintele cu izbândă. Dar atunci când Saul a ales să lucreze independent de Dumnezeu, Domnul nu mai putea să fie conducătorul lui si a fost nevoit să-l dea la o parte. Apoi a chemat la tron "un om după inima Lui" (1 Sam. 13,14), nu un om fără defecte de caracter, ci un om care, în loc să se încreadă în sine însusi, avea să se încreadă în Dumnezeu si să se lase condus de Duhul Lui; care, atunci când păcătuia, avea să se supună mustrării si pedepsei. 

 

Librarie On Line

 

« Back =  Inapoi

 

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA