| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 60
Încumetarea lui Saul
După adunarea de la Ghilgal, Saul a lăsat oastea la vatră, oaste care se strânsese la chemarea lui pentru a-i înfrânge pe amoniti, si din care a păstrat numai două mii de oameni care să fie cu el la Micmas, iar o mie de oameni să rămână cu fiul său Ionatan, la Ghibea. Prin aceasta, a săvârsit o mare greseală. Oastea lui era plină de curaj si nădejde din pricina biruintei de curând câstigate si, dacă ar fi pornit îndată împotriva altor vrăjmasi ai lui Israel, s-ar fi dat o lovitură hotărâtoare pentru eliberarea natiunii.
Între timp, vecinii lor războinici, filistenii, n-au rămas cu mâinile în sân. După înfrângerea de la Eben-Ezer, tot mai păstraseră în stăpânire câteva dintre cetătile din munte, în tinuturile lui Israel, si acum s-au asezat chiar în inima tării. Filistenii erau mult mai dotati decât israelitii în ce priveste resursele, armele si echipamentul. În timpul anilor îndelungati ai stăpânirii lor apăsătoare, ei au căutat să-si întărească puterea, interzicându-le israelitilor să se ocupe cu fierăria, pentru a nu putea să-si făurească arme. După încheierea păcii, evreii, când aveau nevoie, încă se mai duceau la garnizoanele filistenilor pentru a li se face lucrări de acest gen. Condusi de iubirea lor pentru o viată tihnită si de un spirit de lasitate pe care l-au cultivat în timpul lungii lor oprimări, bărbatii lui Israel au neglijat aproape cu totul să-si procure unelte de război. Se foloseau arcuri si prastii de război, pe care israelitii si le puteau face; dar în afară de Saul si fiul său Ionatan, nu era nici unul între ei care să fi avut o sulită sau o sabie (1 Sam. 13,22).
Doar în al doilea an al domniei lui Saul s-a făcut o încercare de a-i supune pe filisteni. Prima bătălie a fost condusă de Ionatan, fiul împăratului, care a atacat garnizoana lor din Ghibea si a înfrânt-o. Iritati din cauza acestei înfrângeri, filistenii s-au pregătit să dea un atac fulgerător contra israelitilor. Saul a proclamat cu sunet de trâmbite războiul în toată tara, chemându-i pe toti bărbatii în stare să poarte armele, inclusiv din triburile de dincolo de Iordan, să se adune la Ghilgal. Chemarea a fost ascultată.
Filistenii adunaseră la Micmas o ostire imensă: "treizeci de mii de care, sase mii de călăreti si poporul acesta era fără număr, ca nisipul de pe tărmul mării" (1 Sam. 13,5). Când vestea a sosit la Saul si ostirea lui, la Ghilgal, poporul s-a descurajat, gândindu-se la oastea cea puternică cu care trebuia să se măsoare în luptă. Nu erau pregătiti să dea piept cu vrăjmasul si multi erau atât de îngroziti, încât nu mai îndrăzneau să astepte să se confrunte cu inamicul. Unii s-au refugiat dincolo de Iordan, în timp ce altii s-au ascuns prin pesteri, prin gropi si printre stâncile care erau în mare număr prin locurile acelea. Pe măsură ce se apropia timpul luptei, numărul dezertorilor sporea cu mare iuteală, iar cei care nu se retrăgeau din rândurile armatei erau cuprinsi de spaimă si de prevestiri rele.
La data când fusese uns pentru prima dată ca rege al lui Israel, Saul a primit de la Samuel îndrumări clare despre felul cum să se poarte cu această ocazie. "Să te pogori înaintea mea la Ghilgal", spusese profetul; "si eu mă voi pogorî la tine, ca să aduc arderi de tot si jertfe de multumire. Să mă astepti sapte zile acolo, până voi ajunge eu la tine si-ti voi spune ce ai să faci" (1 Sam. 10,8).
Saul a asteptat zi după zi, fără a face totusi eforturi hotărâte pentru a încuraja poporul si a-i insufla încredere în Dumnezeu. Înainte de a fi trecut pe deplin timpul hotărât de profet, el a ajuns nerăbdător din cauza întârzierii, lăsându-se pradă descurajării pe care o aduceau împrejurările grele în care se afla. În loc să pregătească poporul în chip constiincios pentru serviciul divin pe care urma să-l săvârsească Samuel, Saul s-a lăsat pradă necredintei si presimtirilor îngrijorătoare. Înfătisarea înaintea lui Dumnezeu si căutarea Lui prin jertfă era ceva deosebit de solemn si însemnat si Dumnezeu cerea ca poporul să-s cerceteze inima si să se pocăiască de păcate, pentru ca jertfa să fie bine primită înaintea Lui si binecuvântarea Sa să-i poată însoti în străduintele lor de a-l birui pe vrăjmas. Dar Saul ajunsese să fie nelinistit si, în loc să se încreadă în ajutorul lui Dumnezeu, poporul privea la împăratul pe care-l alesese pentru ca să-l poarte si să-l conducă.
Dar Domnul Se îngrijea si mai departe de ei si nu i-a lăsat pradă nenorocirii care ar fi dat peste ei dacă bratul omenesc slab ar fi fost unicul lor sprijin. El îi aduse la strâmtorare pentru ca să-si dea seama ce nebunie este să te încrezi în oameni si, astfel, să se îndrepte spre El, unicul lor ajutor. Venise timpul ca Saul să fie încercat. El trebuia acum să arate dacă se încrede în Dumnezeu si asteaptă răbdător să primească porunci de la El, dovedind că este un bărbat în care Dumnezeu Se poate încrede în zile grele ca într-un conducător al poporului Său, sau dacă se clatină, demonstrând că este nevrednic de răspunderea sfântă pe care o avea. Va asculta oare împăratul pe care l-a ales Israel de Împăratul tuturor împăratilor? Va îndruma el gândul războinicilor săi descurajati spre Acela la care este eliberarea si puterea vesnică?
Cu o nerăbdare mereu crescândă, Saul astepta sosirea lui Samuel si a pus pe seama lipsei dintre ei a profetului confuzia, descurajarea si dezertarea ostirii sale. Timpul hotărât a sosit, dar omul lui Dumnezeu nu a venit îndată. Providenta lui Dumnezeu îl retinuse pe servul Său. Duhul nelinistit si nestăpânit al lui Saul n-a mai reusit să se înfrâneze. Văzând că trebuie făcut ceva, si pentru a aduce la tăcere temerile poporului, s-a hotărât să convoace o adunare pentru serviciul divin si să ceară ajutor prin jertfă. Dumnezeu dăduse îndrumări si numai aceia care fuseseră consacrati pentru această slujbă aveau voie să aducă jertfe înaintea Lui. Dar Saul porunci: "Aduceti-mi arderea de tot si jertfele de multumire"; si, asa cum se găsea, îmbrăcat cu platosa si uneltele de război, se înfătisă înaintea altarului si aduse jertfa înaintea lui Dumnezeu.
"Pe când sfârsea de adus arderea de tot, a venit Samuel, si Saul i-a iesit înainte să-i ureze de bine". Samuel a văzut îndată că Saul procedase contrar ordinelor precise ce i se dăduseră. Domnul a spus prin profetul Său că va descoperi în timpul acela ce trebuia să facă Israel în acea criză. Dacă Saul ar fi îndeplinit conditiile pe temeiul cărora se făgăduise ajutorul divin, Domnul l-ar fi salvat în chip minunat pe Israel prin micul număr care îi rămăsese credincios împăratului. Dar Saul era asa de multumit de sine însusi si de fapta sa, încât l-a întâmpinat pe profet ca unul care ar fi meritat laudă, nu mustrare.
Înfătisarea lui Samuel trăda îngrijorarea si nelinistea; iar la întrebarea lui: "Ce ai făcut?", Saul a adus scuze pentru fapta sa plină de încumetare. El zise: "Când am văzut că poporul se împrăstie de lângă mine, că nu vii la timpul hotărât, si că filistenii sunt strânsi la Micmas, mi-am zis: 'Filistenii se vor pogorî împotriva mea la Ghilgal, si eu nu m-am rugat Domnului!' Atunci am îndrăznit si am adus arderea de tot."
"Samuel a zis lui Saul: 'Ai lucrat ca un nebun si n-ai păzit porunca pe care ti-o dăduse Domnul, Dumnezeul tău. Domnul ar fi întărit pe vecie domnia ta peste Israel; dar acum, domnia ta nu va dăinui. Domnul Si-a ales un om după inima Lui, si Domnul l-a rânduit să fie căpetenia poporului Său...' Apoi Samuel s-a sculat si s-au suit din Ghilgal la Ghibea lui Beniamin".
Sau Israel înceta să mai fie poporul lui Dumnezeu, sau, dacă nu, trebuia ca principiile pe care se întemeiase împărătia să fie mentinute, iar poporul să fie cârmuit de puterea dumnezeiască. Dacă Israel se preda cu totul lui Dumnezeu, dacă vointa omenească si pământească rămâneau în totul supuse vointei lui Dumnezeu, El era gata să fie si mai departe Conducătorul lui Israel. Atâta timp cât împăratul si poporul dovedeau prin purtarea lor că erau supusi lui Dumnezeu, El putea să fie scutul si adăpostul lor. Dar în Israel nu putea să se mentină o monarhie care nu recunostea în totul autoritatea supremă a lui Dumnezeu.
Dacă în timpul acesta de încercare Saul ar fi manifestat ascultare fată de poruncile lui Dumnezeu, Domnul Si-ar fi putut realiza vointa Sa prin el. Gestul lui gresit arăta însă că el nu era capabil de a fi loctiitorul lui Dumnezeu pentru poporul Lui. El l-ar fi condus pe Israel în rătăcire. Puterea conducătoare nu ar fi fost vointa lui Dumnezeu, ci vointa sa. Dacă Saul ar fi fost credincios, împărătia lui ar fi fost întărită pentru vesnicie; dar, pentru că gresise, planurile lui Dumnezeu urmau să fie realizate printr-un altul. Conducerea lui Israel trebuia să fie încredintată altcuiva, care să domnească asupra poporului, potrivit cu vointa Creatorului.
Noi nu cunoastem ce interese sunt în joc atunci când Domnul ne pune la încercare. Nu există sigurantă decât în ascultarea cea mai strictă a Cuvântului lui Dumnezeu. Toate făgăduintele Sale sunt date cu conditia credintei si ascultării, iar acela care nu ascultă anulează pentru sine împlinirea binecuvântărilor bogate ale Sfintelor Scripturi. Nu trebuie să urmăm pornirilor noastre sau celor ale oamenilor; trebuie să privim la vointa descoperită a lui Dumnezeu si să umblăm asa cum spun poruncile Lui precise, indiferent de situatiile din jurul nostru. Dumnezeu va avea grijă de urmări; prin credinciosia fată de Cuvântul Lui, putem mărturisi înaintea îngerilor si oamenilor, în timpuri de ispită, că Domnul ne poate folosi în împrejurările grele ale vietii pentru a îndeplini vointa Lui, pentru a proslăvi Numele Lui si a fi o binecuvântare pentru poporul Lui.
Saul căzuse în dizgratia lui Dumnezeu si, cu toate acestea, nu era dispus să-si umilească inima în pocăintă. Ceea ce îi lipsea din adevărata evlavie căuta să înlocuiască prin râvnă pentru formele religiei. Saul nu era în necunostintă despre înfrângerea lui Israel când chivotul lui Dumnezeu fusese adus în tabără de Hofni si Fineas, dar cu toate acestea se hotărî să trimită după chivotul sfânt si preotii care-l aveau în grijă.
Dacă prin mijlocul acesta putea să-i insufle poporului încredere, el spera să poată să-si adune din nou oastea risipită si să dea bătălia cu filistenii. Dorea să se scutească de prezenta si sprijinul lui Samuel si să scape în felul acesta de mustrările si reprosurile lui nedorite.
Lui Saul îi fusese dat Duhul Sfânt pentru a-i lumina mintea si a-i îmblânzi inima. El primise prin profetul lui Dumnezeu instructiuni si mustrări clare. Si, cu toate acestea, cât de mare era abaterea lui! Istoria vietii primului împărat al lui Israel ne înfătisează exemplul dureros al puterii deprinderilor rele cultivate în tinerete. Saul nu-L iubise pe Dumnezeu si nu se temuse de El în tineretea sa, iar duhul acela furtunos, pe care nu-l deprinsese din tinerete cu supunerea, era totdeauna gata să se revolte împotriva autoritătii divine. Aceia care în tinerete dovedesc un respect sfânt fată de vointa lui Dumnezeu si îsi îndeplinesc cu credinciosie datoriile în locurile lor din viată vor fi pregătiti pentru răspunderi mai mari în viata de mai târziu. Dar nu se poate ca oamenii să abuzeze ani de zile de puterile pe care Dumnezeu li le dă si apoi, când vor să se schimbe, să găsească aceste puteri proaspete si la îndemână pentru a porni pe o cale cu totul opusă.
Străduintele lui Saul de a îmbărbăta poporul s-au dovedit fără efect. Când a văzut că oastea se redusese la sase sute de oameni, a părăsit localitatea Ghilgal si s-a retras în cetatea Ghibea, care fusese de curând luată de la filisteni. Această întăritură se afla pe partea de miazăzi a unei văi de câtiva kilometri - o trecătoare adâncă si prăpăstioasă, la miazănoapte de Ierusalim. Pe partea de miazănoapte a aceleiasi văi, la Micmas, tăbărâse oastea filistenilor, în timp ce diferite cete de ostasi cutreierau prin toate părtile după jaf.
În felul acesta, Dumnezeu lăsase lucrurile să ajungă la o stare de criză, pentru ca să poată mustra abaterile lui Saul si să poată da o lectie poporului, o lectie de umilintă si de credintă. Din cauza păcatului lui Saul în încumetarea sa de a aduce jertfă, Domnul nu avea să-i dea onoarea de a-i birui pe filisteni. Ionatan, fiul împăratului, un bărbat care se temea de Domnul, a fost ales ca instrument pentru a-l elibera pe Israel. Călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, el i-a făcut purtătorului armelor sale propunerea ca ei să atace tabăra inamicului pe neasteptate. El a zis: "Poate că Domnul va lucra pentru noi, căci nimic nu împiedică pe Domnul să dea izbăvirea printr-un mic număr ca si printr-un mare număr" (1Sam. 14,6).
Purtătorul armelor, care era si el un bărbat al credintei si rugăciunii, a fost de acord cu planul si ei s-au îndepărtat împreună de tabără, pe furis, pentru ca nimeni să nu le stea împotrivă. După ce au înăltat rugăciuni călduroase Dumnezeului părintilor lor, s-au înteles asupra unui semn după care trebuia să stie ce au de făcut mai departe. Si, după ce au coborât în prăpastia care despărtea cele două ostiri, si-au urmat drumul mai departe, în tăcere, la adăpostul coastei stâncoase si în parte ascunsi prin trecătoare si prin colturile de stâncă ale văii. Când s-au apropiat de întăriturile filistenilor, au fost văzuti de vrăjmasii lor care au spus în batjocură: "Iată că evreii ies din găurile lor în care s-au ascuns" si au fost chemati sus la ei: "Suiti-vă la noi ca să vă arătăm ceva" - cuvinte care doreau să spună că îi vor pedepsi pe cei doi israeliti pentru îndrăzneala lor. Chemarea aceasta era semnul pe care Ionatan si solul său îl doreau, potrivit cu întelegerea lor, ca dovadă că Domnul îi sprijineste în actiunea lor. Retrăgându-se din văzul filistenilor si luând drumul ascuns si greu, ostasii au ajuns pe vârful unei stânci considerate de necucerit si care nu prea era supravegheată. În felul acesta, ei au pătruns în tabăra vrăjmasului, omorându-i pe străjerii care, coplesiti de uimire si de teamă, n-au opus nici o rezistentă.
Îngeri din cer îi protejau pe Ionatan si pe însotitorul său, îngeri luptau alături de ei si filistenii au căzut înaintea lor. Pământul se zguduia, ca si cum s-ar fi apropiat o mare multime de călăreti si de care. Ionatan a recunoscut semnele ajutorului divin si chiar filistenii au recunoscut că Dumnezeu lucrează la eliberarea lui Israel. O mare groază s-a abătut asupra ostirii de pe podis si din garnizoană. În zăpăceala lor, socotindu-i vrăjmasi pe propriii lor ostasi, filistenii au început să se omoare unii pe altii.
Curând, zgomotul luptei a ajuns până în tabăra lui Israel. Străjerii împăratului au dat de veste că în tabăra filistenilor domneste o mare confuzie si că numărul lor scade. Si, cu toate acestea, nu se stia că cineva din oastea evreilor părăsise tabăra. Făcându-se numărătoarea, s-a văzut că nu lipsea nimeni, afară de Ionatan si purtătorul armelor sale. Însă, când a văzut că filistenii luptă împotriva unei puteri care le stătea împotrivă, Saul scoase oastea la atac, pentru a lupta si ei. Evreii care trecuseră la inamici s-au întors acum împotriva lor; au mai iesit multi si din ascunzători, iar filistenii, deplin zdrobiti, au luat-o la fugă, oastea lui Saul făcând un măcel îngrozitor între cei ce fugeau.
Hotărât să-si folosească în cea mai mare măsură avantajele, împăratul, pripit, le interzisese ostasilor săi de a mânca toată ziua aceea, poruncă pe care a întărit-o printr-un jurământ solemn: "Blestemat să fie omul care va mânca pâine până seara, până mă voi răzbuna pe vrăjmasii mei!" Biruinta era deja câstigată, fără ca Saul să fi stiut de asa ceva sau să fi ajutat cu ceva; dar el nădăjduia să iasă în evidentă prin deplina nimicire a ostirii înfrânte. Ordinul de a nu mânca a pornit dintr-o ambitie egoistă si dovedea că nu-l preocupau nevoile poporului, dacă acestea veneau în conflict cu dorinta lui de înăltare de sine. Faptul că Saul a întărit interzicerea aceasta printr-un jurământ solemn dovedeste că el era si pripit, si profan. Chiar cuvintele blestemului dovedesc că Saul avea zel pentru sine, si nu pentru onoarea lui Dumnezeu. El nu spunea că intentia lui era ca "Domnul să Se răzbune pe vrăjmasii Săi", ci "eu să mă răzbun pe vrăjmasii mei".
Interdictia a avut ca urmare faptul că poporul a fost condus la călcarea poruncii lui Dumnezeu. Luptaseră toată ziua si erau istoviti din lipsa hranei; si, îndată ce au trecut orele de înfrânare, s-au aruncat asupra prăzii, mâncând carnea cu sânge, călcând în felul acesta porunca ce interzicea să se mănânce cu sânge.
În timpul luptei din ziua aceea, Ionatan, care nu stia de porunca tatălui său, o călcase fără să vrea, mâncând dintr-un fagure de miere, pe când trecea printr-o pădure. Seara, Saul a aflat de întâmplarea aceasta. El declarase că, cine va călca porunca sa va fi pedepsit cu moartea; si, cu toate că Ionatan nu se făcuse vinovat de un păcat săvârsit cu voia, cu toate că Dumnezeu îi salvase viata în chip minunat si prin el înfăptuise eliberarea, totusi, împăratul declară că sentinta trebuie să fie executată. Crutarea vietii fiului său ar fi însemnat din partea lui Saul o recunoastere a faptului că păcătuise când făcuse un jurământ pripit. Lucrul acesta ar fi fost umilitor pentru mândria sa. "Dumnezeu să Se poarte cu mine cu toată asprimea", a sunat sentinta înspăimântătoare, "dacă nu vei muri, Ionatane!"
Saul nu putea să pună pe seama sa onoarea biruintei, dar nădăjduia să fie onorat pentru râvna dovedită în păstrarea sfinteniei jurământului său. Chiar dacă însusi fiul său trebuia să moară, el dorea să-i sperie pe supusii săi mentinând cu orice pret autoritatea împărătească. Doar cu putin timp înainte, Saul se încumetase la Ghilgal, contrar poruncii lui Dumnezeu, să facă slujba de preot. Fiind mustrat de Samuel, se îndreptătise cu încăpătânare. Iar acum, când porunca sa fusese călcată fără să fi fost cunoscută, împăratul si tatăl îl condamnă pe fiul său la moarte.
Poporul nu s-a grăbit să împlinească sentinta. Ridicându-se împotriva mâniei împăratului, ei au zis: "Ce! Să moară Ionatan, el, care a făcut această mare izbăvire în Israel? Niciodată! Viu este Domnul că un păr din capul lui nu va cădea la pământ, căci cu Dumnezeu a lucrat el în ziua aceasta". Mândrul conducător n-a îndrăznit să dispretuiască o astfel de unanimitate si viata lui Ionatan a fost crutată.
Saul nu putea să se elibereze de simtământul că fiul său era mai iubit decât el atât de popor, cât si de Dumnezeu. Eliberarea lui Ionatan era o aspră mustrare a grabei si lipsei de chibzuintă a împăratului. Îi stăruia în inimă presimtirea că blestemele se vor întoarce asupra propriului său cap. N-a mai continuat războiul cu filistenii, ci s-a întors prost dispus si nemultumit.
Aceia care îsi scuză si îsi îndreptătesc păcatul sunt adesea cei dintâi care îl mustră si-l condamnă la altii. Ca si Saul, multi îsi atrag dizgratia lui Dumnezeu, dar leapădă sfatul si dispretuiesc mustrarea. Chiar si atunci când sunt convinsi că Domnul nu este cu ei, refuză să vadă în ei însisi cauza necazurilor lor. Ei cultivă un duh de mândrie si de laudă de sine, în timp ce se dedau la judecăti crude si mustrări severe la adresa altora care sunt mai buni decât ei. Ar fi bine dacă acesti oameni, care fac pe judecătorii, ar cugeta la următoarele cuvinte ale Domnului Hristos: "Căci cu ce judecată judecati, veti fi judecati; si cu ce măsură măsurati, vi se va măsura" (Matei 7,2).
Aceia care caută să se înalte pe ei însisi vor fi adusi adesea în situatii, în care să se dovedească adevăratul lor caracter. Asa cum a fost cazul lui Saul: propria lui purtare a convins poporul că faima imperială si onoarea regească îi erau mai scumpe decât dreptatea, bunătatea si îndurarea. În felul acesta, israelitii si-au dat seama cât de mult au gresit când au lepădat conducerea pe care le-o dăduse Dumnezeu. Ei l-au schimbat pe profetul evlavios, ale cărui rugăciuni le aduceau binecuvântarea, pe un împărat care, în zelul său orb, invoca blestemul asupra lor.
Dacă nu s-ar fi interpus bărbatii lui Israel, eliberatorul lor ar fi fost omorât din porunca împăratului. Cu câtă îndoială trebuie să fi urmat poporul acela conducerea lui Saul! Cât de amar trebuie să fi fost gândul că el fusese asezat pe tron chiar prin interventia lor! Domnul are îndelungă răbdare cu rătăcirea oamenilor si le oferă prilejul tuturor să-si vadă păcatele si să se lase de ele; dar, desi uneori s-ar părea că îngăduie ca aceia care dispretuiesc voia Sa si refuză avertismentele Lui să prospere, cu sigurantă că, la timpul potrivit, El va dovedi nebunia lor.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA