« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 57

Chivotul legãmântului luat de filisteni

        O   nouã avertizare urma sã-i fie adusã casei lui Eli. Dumnezeu nu mai putea sã comunice cu marele preot si cu fiii lui; pãcatele lor, asemenea unui nor gros, i-au despãrtit de prezenta Duhului Sãu cel Sfânt. Dar, în mijlocul rãutãtii, copilul Samuel a rãmas credincios Cerului si, o datã cu solia de condamnare a casei lui Eli, Samuel a fost chemat ca profet.

"Tânãrul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli. Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea si vedeniile nu erau dese. Tot pe vremea aceea, Eli începea sã aibã ochii tulburi si nu mai putea sã vadã. El stãtea la locul lui, iar candela lui Dumnezeu nu se stinsese încã; si Samuel era culcat în templul Domnului unde era chivotul lui Dumnezeu. Atunci Domnul a chemat pe Samuel" (1Sam. 3,1-3). Gândind cã ar fi glasul lui Eli, el s-a dus degrabã la locul unde era culcat preotul si zise: "Iatã-mã, cãci m-ai chemat". Rãspunsul a fost: "Nu te-am chemat; întoarce-te si te culcã". De trei ori a fost chemat Samuel si de trei ori rãspunsul lui a fost acelasi. Si atunci Eli s-a convins cã acea chemare tainicã era glasul lui Dumnezeu. Domnul trecuse pe lângã servul ales mai înainte, bãrbatul cu pãrul cãrunt, pentru a se opri sã stea de vorbã cu un bãietel. Acest fapt era el însusi o mustrare amarã, dar meritatã pentru Eli si casa lui.

În inima lui Eli nu s-a trezit nici un sentiment de invidie sau gelozie. L-a sfãtuit pe bãiat ca, dacã va mai fi chemat, sã rãspundã: "Vorbeste, Doamne, cãci robul Tãu ascultã". Glasul a rãsunat încã o datã si copilul a rãspuns: "Vorbeste, cãci robul Tãu ascultã". El a fost asa de tare speriat la gândul cã Marele Dumnezeu îi vorbeste, încât n-a mai putut sã-si aminteascã exact cuvintele pe care i le spusese Eli.

Atunci Domnul i-a zis lui Samuel: "Iatã cã voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit asupra casei lui; voi începe si voi isprãvi. I-am spus cã vreau sã pedepsesc casa lui pentru totdeauna din pricina fãrãdelegii de care are cunostintã si prin care fiii lui s-au fãcut vrednici de lepãdat, fãrã ca el sã-i fi oprit. De aceea, jur casei lui Eli cã niciodatã fãrãdelegea casei lui Eli nu va fi ispãsitã, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare".

Mai înainte de a fi primit solia aceasta de la Dumnezeu, "Samuel nu cunostea încã pe Domnul si Cuvântul Domnului nu-i fusese încã descoperit", adicã el nu era încã deprins cu descoperiri directe ale prezentei lui Dumnezeu, cum li se dãdeau profetilor. Era planul Domnului sã Se descopere într-un chip neasteptat, pentru ca Eli sã audã despre aceasta prin surprinderea si întrebarea bãiatului.  La gândul cã i s-a încredintat o solie atât de înspãimântãtoare, Samuel a fost umplut de spaimã si uimire. Ca de obicei, dimineata, s-a dus la lucrul lui, dar cu o grea povarã pe inima lui tânãrã. Domnul nu-i poruncise sã descopere anuntarea teribilei pedepse, de aceea a tãcut si a evitat cât a putut sã se întâlneascã cu Eli. Se cutremura ca nu cumva vreo întrebare sã-l constrângã si sã-i vesteascã judecata lui Dumnezeu aceluia pe care-l iubea si-l onora. Eli era convins cã solia prevestea o nenorocire mare pentru el si pentru casa lui. El l-a chemat pe Samuel si l-a obligat sã-i povesteascã, fãrã sã ascundã ceva, tot ce-i descoperise Domnul. Copilul a ascultat si bãtrânul împovãrat de ani se plecã în supunere umilã sub osânda îngrozitoare: "Domnul este acesta" - a zis el - "sã facã ce va crede!"

Cu toate acestea, Eli n-a dat pe fatã roadele unei adevãrate cãinte. El si-a recunoscut vinovãtia, dar a neglijat sã dea la o parte pãcatul. An dupã an a zãbovit Dumnezeu cu judecãtile Lui ce amenintau sã cadã. Multe s-ar fi putut face în decursul acestor ani pentru a îndrepta greselile trecutului; dar bãtrânul preot n-a luat nici o mãsurã eficientã pentru a înlãtura stãrile rele care întinau Sanctuarul Domnului si duceau la ruinã mii de suflete din Israel. Îndelunga rãbdare a Domnului a fãcut ca inima lui Hofni si a lui Fineas sã se împietreascã si mai mult si ei sã devinã si mai obraznici în nelegiuirile lor. Eli a fãcut cunoscute întregii natiuni soliile de avertizare si mustrare aduse asupra casei sale. Prin aceasta, el nãdãjduia sã contracareze, în oarecare mãsurã, influenta cea rea a neglijentei lui din trecut. Dar avertizãrile au fost dispretuite de popor, asa cum au fost dispretuite si de preoti. Chiar si popoarele vecine, cãrora nu le rãmãseserã necunoscute nelegiuirile fãtise care se sãvârseau în Israel, au devenit si mai cutezãtoare în idolatria lor si în faptele lor nelegiuite. Ele nu aveau nici un simtãmânt al vinei pentru pãcate, cum ar fi trebuit sã simtã dacã Israel ar fi rãmas credincios. Dar se apropia o zi a rãsplãtirii. Autoritatea lui Dumnezeu fusese înlãturatã si adorarea Lui neglijatã si desconsideratã si era timpul ca El sã ia mãsuri pentru a apãra onoarea Numelui Sãu.

"Israel a iesit înaintea filistenilor, ca sã lupte împotriva lor. Au tãbãrât lângã Eben-Ezer, si filistenii tãbãrâserã la Afec". Aceastã expeditie rãzboinicã fusese întreprinsã de israeliti fãrã sfatul Domnului, fãrã colaborarea marelui preot sau a profetului. "Filistenii s-au asezat în linie de bãtaie împotriva lui Israel, si lupta a început. Israel a fost bãtut de filisteni, care au omorât pe câmpul de bãtaie aproape patru mii de oameni." Când ostile risipite si descurajate s-au întors în tabãrã, bãtrânii lui Israel au zis: "Pentru ce ne-a lãsat Domnul sã fim bãtuti astãzi de filisteni?" Poporul era vrednic de pedeapsa lui Dumnezeu si, cu toate acestea, n-a înteles cã propriile lui pãcate erau pricina acestei grozave nenorociri. Si au zis: "Haidem sã luãm de la Silo chivotul legãmântului Domnului ca sã vinã în mijlocul nostru, si sã ne izbãveascã din mâna vrãjmasilor nostri." Domnul nu le dãduse nici o poruncã si nici permisiunea sã ia chivotul legãmântului si sã-l aducã în mijlocul ostirii; cu toate acestea, israelitii erau convinsi cã biruinta avea sã fie a lor si au scos mari strigãte când chivotul legãmântului a fost adus de fiii lui Eli în tabãrã.

Filistenii considerau chivotul legãmântului ca fiind Dumnezeul lui Israel. Toate faptele mari pe care le fãcuse Iehova pentru poporul Sãu erau puse pe seama puterii chivotului. Auzind strigãtele de bucurie la apropierea lui, au zis: "'Ce înseamnã strigãtele acestea care rãsunã în tabãra evreilor?' Si au auzit cã sosise chivotul Domnului în tabãrã. Filistenii s-au temut pentru cã au crezut cã Dumnezeu venise în tabãrã. 'Vai de noi!' au zis ei, 'cãci n-a fost asa ceva pânã acum. Vai de noi! Cine ne va izbãvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii acestia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întãriti-vã si fiti oameni, filistenilor, ca nu cumva sã fiti robi evreilor, cum v-au fost ei vouã; fiti oameni si luptati!'"

Filistenii au nãvãlit într-un atac înversunat care a avut ca urmare înfrângerea israelitilor si o mare pierdere. Treizeci de mii de bãrbati au rãmas morti pe câmpul de bãtaie, chivotul legãmântului a fost luat, iar cei doi fii ai lui Eli au murit, luptând pentru apãrarea lui. În felul acesta, s-a scris o nouã mãrturie pentru toate generatiile viitoare, cã rãutatea poporului lui Dumnezeu nu rãmâne nepedepsitã. Cu cât este mai mare cunoasterea vointei lui Dumnezeu, cu atât este mai mare pãcatul acelora care o nesocotesc.

Israel fusese lovit de cea mai mare nenorocire posibilã. Chivotul lui Dumnezeu fusese capturat si se afla în stãpânirea vrãjmasilor. De fapt, mãrirea se îndepãrtase din Israel, întrucât simbolul prezentei dãinuitoare a puterii Domnului fusese luat din mijlocul lor. De acest chivot sfânt erau legate cele mai minunate descoperiri ale adevãrului si puterii lui Dumnezeu. În vremurile trecute se câstigaserã mari biruinte în luptã oriunde se arãta el. El era umbrit de aripile heruvimilor de aur si de mãretia de nedescris a prezentei lui Dumnezeu; preînchipuirea vãzutã a Dumnezeului Celui Prea Înalt odihnise asupra lui în Sfânta Sfintelor. Dar de data aceasta el nu adusese biruinta. Nu se dovedise a fi un scut si, de aceea, o mare întristare domnea în Israel.

Ei nu si-au dat seama cã credinta lor era doar o credintã formalã ce îsi pierduse puterea de a se alipi strâns de Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu care era cuprinsã în chivotul legãmântului era, de asemenea, un semn al prezentei lui Dumnezeu; dar ei au aruncat dispret asupra poruncilor Sale, au desconsiderat cerintele lor si L-au întristat pe Duhul lui Dumnezeu, care era în mijlocul lor. Cât timp au ascultat de sfintele porunci, Domnul a fost cu ei si a lucrat pentru ei prin nemãrginita Lui putere; dar atunci când si-au pus nãdejdea în chivot, care pentru ei nu mai avea nici o legãturã cu Domnul si nu L-au mai onorat pe Dumnezeu prin ascultare de vointa Lui descoperitã, chivotul nu le putea fi de mai mare folos decât oricare altã ladã. Ei priveau chivotul asa cum îsi priveau neamurile idolatre zeii, ca si cum el însusi ar fi posedat elementele puterii si mântuirii. Ei cãlcau Legea pe care o continea chivotul; chiar aceastã adorare a lui conducea la formalism, fãtãrnicie si idolatrie. Pãcatele i-au despãrtit de Dumnezeu si El nu le putea oferi biruinta pânã când nu se pocãiau si nu se lãsau de nelegiuirile lor.

Nu era suficient ca sanctuarul si chivotul legãmântului sã fie în mijlocul poporului Israel. Nu era îndestulãtor ca preotii sã aducã jertfe, iar poporul sã fie numit "copii ai lui Dumnezeu", Domnul nu ascultã cererea acelora care cultivã rãutatea în inimi; stã scris: "Dacã cineva îsi întoarce urechea ca sã n-asculte Legea, chiar si rugãciunea lui este o scârbã" (Prov. 28,9).

Când oastea a iesit la luptã, Eli, bãtrân si orb, rãmãsese la Silo. Cu îngrijorare astepta sfârsitul luptei, "cãci inima îi era nelinistitã pentru chivotul lui Dumnezeu". Stând la intrarea cortului întâlnirii, el se afla în fiecare zi pe drumul ostirii, asteptând îngrijorat sosirea unui sol de pe câmpul de luptã.

În cele din urmã veni în grabã un beniamit, urcând pe înãltime, spre cetate, "cu hainele sfâsiate si cu capul acoperit de tãrânã". Trecând grãbit pe lângã bãtrân, fãrã a tine seama de el, nãvãli în cetate spunând multimii nerãbdãtoare vestea despre înfrângere si despre pierderea suferitã.

Strigãtele de durere, plânsul si vaietele au ajuns pânã la bãtrânul care astepta în fata cortului legãmântului. Solul a fost adus înaintea lui. Si bãrbatul i-a povestit lui Eli: "Israel a fugit dinaintea filistenilor si poporul a suferit o mare înfrângere; si chiar cei doi fii ai tãi, Hofni si Fineas, au murit". Oricât de îngrozitoare ar fi fost lucrurile acestea, Eli le putea îndura cãci se astepta la ele. Dar când cel ce aducea vestea spuse mai departe: "Si chivotul Domnului a fost luat", pe fata lui se zugrãvi o expresie de groazã ce nu poate fi descrisã. Gândul cã pãcatele lui L-au dezonorat atât de mult pe Dumnezeu si L-au determinat sã-Si retragã prezenta din Israel era mai mult decât putea suporta; puterile l-au pãrãsit si el a cãzut pe spate, lângã poartã, "si-a rupt ceafa si a murit".

Sotia lui Fineas, contrar ticãlosiei sotului ei, era o femeie care se temea de Dumnezeu. Moartea socrului si a sotului ei si, mai presus de toate, vestea luãrii chivotului legãmântului i-au pricinuit moartea. Ea si-a dat seama cã si ultima nãdejde pentru Israel fusese pierdutã si i-a dat copilului pe care-l nãscuse în acea orã nefericitã numele I-Cabod. I-Cabod înseamnã "Nu mai e slavã". O datã cu ultima suflare, sopti încã o datã: "S-a dus slava lui Israel, cãci chivotul lui Dumnezeu este luat".

Dar Domnul nu Îsi pãrãsise cu desãvârsire poporul si nici nu a îngãduit mult timp superioritatea vrãjmasului. El Se folosise de filisteni ca de un instrument de pedepsire a lui Israel si S-a folosit de chivotul legãmântului pentru a-i pedepsi pe filisteni. În trecut, prezenta lui Dumnezeu îl însotise pentru a-l conduce pe poporul Sãu credincios la mãrire si putere. Puterea aceasta nevãzutã încã îl mai însotea pentru a aduce groazã si nimicire în rândul cãlcãtorilor sfintei Sale Legi. Domnul Se foloseste adesea de cei mai înversunati vrãjmasi ai Sãi pentru a mustra necredinciosia poporului Sãu. S-ar putea ca cei nelegiuiti sã triumfe pentru o vreme, vãzând cã Israel suferã mustrarea; dar va veni timpul când va trebui sã stea si ei în fata condamnãrii unui Dumnezeu sfânt, care urãste pãcatul. Pretutindeni unde domneste nelegiuirea, judecãtile divine vin repede si fãrã putintã de scãpare.

Filistenii duseserã chivotul legãmântului în triumf la Asdod, una dintre cele cinci cetãti-capitalã ale lor, si-l asezaserã în templul zeului lor, Dagon. Ei îsi închipuiau cã puterea care pânã atunci însotise chivotul legãmântului le apartinea si cã aceasta, unitã cu puterea lui Dagon, îi va face invincibili. Dar, când au intrat în templu a doua zi, o scenã care i-a umplut de groazã li s-a înfãtisat privirilor. Dagon cãzuse cu fata la pãmânt înaintea chivotului legãmântului lui Iehova. Plini de respect, preotii lui Dagon au ridicat chipul idolului si l-au asezat la locul lui. Dar în dimineata urmãtoare l-au gãsit mutilat în chip ciudat, zãcând din nou la pãmânt înaintea chivotului legãmântului. Trunchiul idolului semãna cu o fãpturã omeneascã, în timp ce partea de jos aducea la înfãtisare cu un peste. De data aceasta, toate pãrtile ce semãnau a om erau fãcute tãndãri si numai partea ca de peste mai rãmãsese. Preotii si poporul s-au umplut de groazã; ei considerau aceastã întâmplare plinã de mister ca fiind o prevestire rea, care însemna nimicirea lor si a zeilor lor în fata Dumnezeului lui Israel. În cele din urmã, au scos chivotul legãmântului din templu si l-au asezat într-o clãdire deosebitã.

Apoi locuitorii cetãtii Asdod au fost loviti cu o boalã supãrãtoare si primejdioasã. Întrucât îsi mai aminteau de plãgile cu care îi lovise Dumnezeul lui Israel pe egipteni, au considerat cã boala lor era rezultatul prezentei chivotului legãmântului între ei. De aceea s-a hotãrât sã fie mutat chivotul la Gat. Dar molima a mers în urma lui si locuitorii cetãtii aceleia l-au trimis mai departe, la Ecron. Aici a fost primit cu groazã de oamenii care strigau: "Au adus la noi chivotul Dumnezeului lui Israel, ca sã ne omoare pe noi si poporul nostru". Asemeni celor din Asdod si Gat, au alergat la zeii lor, cãutând salvare; dar lucrarea nimicitoare a mers mai departe, asa cã "tipetele cetãtii se înãltau pânã la cer". Întrucât s-au temut sã lase chivotul legãmântului în continuare între locuintele oamenilor, poporul l-a asezat în câmpul liber. A venit atunci plaga soarecilor care au pustiit tara si au nimicit produsele pãmântului atât în magazii, cât si pe câmp. Natiunea era acum amenintatã cu nimicirea deplinã - fie prin foamete, fie prin boalã.

Sapte luni a rãmas chivotul legãmântului la filisteni si în tot acest timp israelitii n-au fãcut nimic pentru a-l recâstiga. Dar, dupã acest timp, filistenii erau tot atât de dornici de a scãpa de el, pe cât de mult doriserã sã-l aibã în stãpânire. În loc sã fie un izvor de putere pentru ei, ajunsese sã fie o povarã grea si un mare blestem. Cu toate acestea, nu stiau ce sã facã deoarece, oriunde era dus, judecãtile lui Dumnezeu veneau dupã el. Poporul s-a adresat mai marilor lui, preotilor si ghicitorilor, întrebându-i stãruitor: "Ce sã facem cu chivotul Domnului? Arãtati-ne cum trebuie sã-l trimitem înapoi." Li s-a dat sfatul sã-l înapoieze, adãugând si un dar foarte scump, ca jertfã pentru vinã. "Atunci", au zis preotii, "vã veti vindeca si veti sti pentru ce nu s-a îndepãrtat mâna Lui de peste voi".

Pentru a opri o plagã oarecare sau pentru a o înlãtura, între pãgâni era obiceiul vechi de a face din aur, argint sau alt material un chip al cauzei nenorocirii, al obiectului sau pãrtii din corp care era atinsã. Acest chip era apoi atârnat de un stâlp sau undeva într-un loc unde se putea vedea usor, cu credinta cã acest chip este o apãrare sigurã împotriva acelui rãu pe care-l reprezenta. Si astãzi mai stãruie un astfel de obicei printre popoarele pãgâne. Când cineva care suferã de vreo boalã se duce la templul zeilor sãi pentru ca sã afle acolo vindecare, duce cu sine si un chip al pãrtii suferinde, ca dar zeului.

Dupã superstitiile care domneau, domnitorii filistenilor au sfãtuit poporul sã facã niste chipuri ale plãgilor cu care au fost loviti. "Cinci umflãturi de aur si cinci soareci de aur, dupã numãrul domnitorilor filistenilor, cãci aceeasi urgie a fost peste voi toti si peste domnitorii vostri".

Acesti bãrbati întelepti au recunoscut o putere tainicã ce însotea chivotul legãmântului - o putere pe care mintea lor era incapabilã de a o pãtrunde. Cu toate acestea nu au sfãtuit poporul sã se depãrteze de idolatrie, servind Domnului. Ei continuau sã-L urascã pe Dumnezeul lui Israel, cu toate cã prin judecãtile Sale coplesitoare au fost constrânsi sã-I recunoascã autoritatea. Se poate întâmpla si astãzi la fel: pãcãtosii sã fie convinsi prin judecãtile lui Dumnezeu cã e zadarnic sã se lupte împotriva Lui. Ei pot fi determinati sã se supunã puterii Sale, în timp ce în inima lor se rãzvrãtesc împotriva stãpânirii Sale. O astfel de supunere nu îl poate salva pe pãcãtos. Inima trebuie sã se predea lui Dumnezeu - trebuie sã fie supusã de harul divin, mai înainte ca pocãinta omului sã poatã fi primitã.

Cât de mare este îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu fatã de pãcãtosi! Filistenii idolatri si israelitii decãzuti gustaserã la fel din darurile îndurãrilor Sale. Miile de dovezi ale harului Sãu au cãzut în liniste pe cãrarea oamenilor nerecunoscãtori si rãzvrãtiti. Fiecare binecuvântare le vorbea despre Dãtãtor, dar ei rãmâneau reci fatã de iubirea Lui. Îndelunga rãbdare a lui Dumnezeu a fost foarte mare fatã de fiii oamenilor; dar atunci când în mod recalcitrant au stãruit în nepocãinta lor, El Si-a retras mâna Sa ocrotitoare. Ei au refuzat sã asculte de glasul lui Dumnezeu în lucrãrile creatiunii Sale, de avertizãrile, sfaturile si mustrãrile Cuvântului Sãu si astfel El a fost nevoit sã le vorbeascã prin judecãtile Sale.

S-au gãsit printre filisteni unii care erau gata sã se împotriveascã înapoierii chivotului legãmântului în tara lui. O asa recunoastere a puterii Dumnezeului lui Israel cu sigurantã cã era umilitoare pentru mândria Filistiei. Dar "preotii si ghicitorii" au îndemnat poporul sã nu imite încãpãtânarea lui Faraon si a egiptenilor si în felul acesta sã-si atragã nenorociri si mai mari. S-a propus un plan care, fiind primit de toti, a fost aplicat îndatã. Chivotul legãmântului împreunã cu darul de aur a fost asezat într-un car nou, mijloc prin care se înlãtura orice întinare; la car au fost înjugate douã vaci care nu mai trãseserã la jug. Viteii lor au fost închisi acasã, iar vacile, lãsate libere sã meargã încotro vor vrea. Dacã astfel chivotul legãmântului avea sã meargã spre Bet-Semes, cea mai apropiatã cetate a levitilor, filistenii erau gata sã admitã lucrul acesta ca o dovadã cã Dumnezeul lui Israel le fãcuse acest mare rãu; "dacã nu", ziceau ei, "vom sti cã nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare".

Când li s-a dat drumul, vacile s-au îndepãrtat de viteii lor si, mugind, au mers drept spre Bet-Semes. Fãrã a fi conduse de un om, vitele rãbdãtoare au mers pe drumul lor. Prezenta divinã însotea chivotul legãmântului si vacile au mers drept înainte pe drum, pânã la locul hotãrât.

Era timpul seceratului grânelor si locuitorii din Bet-Semes secerau în vale. "Au ridicat ochii, au zãrit chivotul si s-au bucurat când l-au vãzut. Carul a ajuns în câmpul lui Iosua din Bet-Semes si s-a oprit acolo. Acolo era o piatrã mare. Au despicat lemnele carului si vacile le-au adus ca ardere de tot Domnului". Domnitorii filistenilor care au urmãrit chivotul legãmântului pânã la hotarul Bet-Semes si au vãzut cã a ajuns cu bine s-au întors acum la Ecron. Plaga încetase si erau convinsi cã nenorocirea lor fusese o judecatã trimisã de Dumnezeul lui Israel.

Oamenii din Bet-Semes au rãspândit grabnic vestea cã chivotul legãmântului este la ei si oamenii din toate locurile învecinate au început sã vinã sã salute întoarcerea lui. Chivotul legãmântului fusese asezat pe piatra care servise mai întâi drept altar si în fata lui I-au fost aduse Domnului si alte jertfe. Dacã închinãtorii si-ar fi recunoscut pãcatele si s-ar fi pocãit, binecuvântarea Domnului ar fi venit asupra lor. Dar ei n-au ascultat cu credinciosie de Legea Sa si, chiar dacã se bucurau de înapoierea chivotului ca de un prevestitor de bine, nu-si dãdeau seama de sfintenia lui. În loc de a-i pregãti un loc corespunzãtor, l-au lãsat afarã, pe câmp. Continuând sã priveascã cu uimire arca sfântã si vorbind despre felul minunat cum fusese adusã înapoi, au început sã-si spunã pãrerea cam în ce ar consta puterea ei deosebitã. Coplesiti de curiozitate, în cele din urmã au ridicat capacul si au îndrãznit sã priveascã înãuntru.

Tot Israelul fusese învãtat sã priveascã chivotul legii cu sfialã si respect sfânt. Când primeau ordinul de a-l purta dintr-un loc în altul, nici mãcar levitii nu aveau voie sã-l priveascã. O singurã datã pe an îi era îngãduit marelui preot sã priveascã chivotul legãmântului lui Dumnezeu. Nici mãcar pãgânii preoti filisteni nu au îndrãznit sã-i ridice capacul. Îngeri ceresti nevãzuti l-au însotit în toate peregrinãrile lui. Cutezanta lipsitã de respect a locuitorilor din Bet-Semes a fost pedepsitã imediat. Multi au fost loviti îndatã de moarte.

Cei ce au continuat sã trãiascã n-au ajuns, ca urmare a acestei judecãti, sã-si regrete pãcatul, ci doar sã priveascã chivotul legãmântului cu o fricã superstitioasã. Nerãbdãtori sã scape de el si totusi lipsiti de curajul de a-l misca din loc, oamenii din Bet-Semes au trimis o solie locuitorilor din Chiriat-Iearim sã vinã sã-l ia. Cu multã bucurie au salutat locuitorii acestei cetãti sosirea chivotului sfânt. Ei stiau cã, pentru cei sinceri si credinciosi, el era garantia harului divin. Cu bucurie si solemnitate l-au adus în cetatea lor si l-au asezat în casa lui Abinadab, un levit. Acesta a hotãrât ca fiul sãu Eleazar sã aibã grijã de el si acolo a rãmas timp de mai multi ani.

În decursul anilor, de când Domnul Se descoperise prima datã fiului Anei, chemarea lui Samuel la slujba de profet fusese recunoscutã de întregul popor. Prin faptul cã a transmis cu credinciosie avertizarea divinã fatã de casa lui Eli, oricât de dureroasã si împovãrãtoare a fost datoria aceasta, Samuel a dat dovadã de credinciosie ca sol al lui Iehova. "Domnul era cu el si n-a lãsat sã cadã la pãmânt nici unul din cuvintele Sale. Tot Israelul, de la Dan pânã la Beer-Seba, a cunoscut cã Domnul pusese pe Samuel prooroc al Domnului".

Israelitii, ca natiune, au continuat sã rãmânã într-o stare de necredintã si idolatrie si, ca pedeapsã pentru aceasta, au rãmas supusi filistenilor. În acest timp, Samuel a cercetat cetãtile si satele din toatã tara si a cãutat sã îndrepte inima oamenilor cãtre Dumnezeul pãrintilor lor, iar strãduintele lui n-au rãmas zadarnice. Dupã ce a suferit douãzeci de ani apãsarea din partea vrãjmasilor, "toatã casa lui Israel a plâns dupã Domnul". Samuel i-a sfãtuit: "Dacã din toatã inima voastrã vã întoarceti la Domnul, scoateti din mijlocul vostru dumnezeii strãini si astarteele, îndreptati-vã inima spre Domnul si slujiti-I numai Lui". De aici descoperim cã evlavia practicã, religia inimii, era propovãduitã si în timpul lui Samuel, cum a fost propovãduitã si de Domnul Hristos la venirea Lui pe pãmânt. Fãrã harul Domnului Hristos, formele exterioare ale religiei erau fãrã valoare pentru Israelul din vechime. La fel de lipsite de valoare sunt si pentru Israelul de astãzi.

Si astãzi este nevoie de o redesteptare a adevãratei religii a inimii, cum a avut loc pe vremuri la israeliti. Pocãinta este primul pas pe care trebuie sã-l facã aceia care vor sã se întoarcã la Dumnezeu. Nimeni nu poate face lucrul acesta în locul altuia. Fiecare dintre noi trebuie sã ne umilim sufletul înaintea lui Dumnezeu si sã scoatem afarã idolii. Dacã am fãcut tot ce ne stã în putintã, Domnul ne va descoperi mântuirea Lui.

Sub conducerea conducãtorilor de semintii, s-a tinut o mare adunare la Mitpa si o adunare sfântã. Cu adâncã umilintã, poporul si-a recunoscut pãcatele; iar ca dovadã a hotãrârii de a asculta sfaturile date, l-a învestit pe Samuel cu autoritate de judecãtor.

Filistenii au considerat cã adunarea aceasta ar fi un sfat rãzboinic si au pornit la drum cu o mare ostire, pentru a-i împrãstia pe israeliti înainte de a-si fi desãvârsit planurile. Vestea apropierii lor a cauzat o mare teamã între israeliti. Poporul l-a rugat pe Samuel: "Nu înceta sã strigi pentru noi cãtre Domnul, Dumnezeul nostru, ca sã ne scape de mâna filistenilor".

În timp ce Samuel era ocupat cu aducerea unui miel ca ardere de tot, filistenii au început lupta. Atunci Cel Atotputernic, care coborâse pe Sinai în mijlocul focului, fumului si tunetului, care despãrtise Marea Rosie si fãcuse un drum prin mijlocul Iordanului pentru Israel, Si-a manifestat din nou puterea. O furtunã îngrozitoare s-a abãtut asupra ostirii ce înainta si pãmântul a fost presãrat cu stârvurile puternicilor rãzboinici.

Tremurând de teamã si nãdejde, israelitii au stat acolo într-un respect tãcut. Vãzând înfrângerea vrãjmasilor lor, au stiut cã Dumnezeu primise pocãinta lor. Cu toate cã nu erau pregãtiti de luptã, au luat armele filistenilor înfrânti si au urmãrit oastea fugarã pânã sub Bet-Car. Aceastã biruintã mãreatã a fost câstigatã pe aceeasi câmpie unde, cu douãzeci de ani mai înainte, israelitii fuseserã înfrânti de filisteni, unde preotii fuseserã omorâti si chivotul lui Dumnezeu luat. Atât pentru natiuni, cât si pentru persoanele luate în mod individual, calea ascultãrii de Dumnezeu este calea sigurantei si fericirii, în timp ce calea abaterii conduce numai la nefericire si înfrângere. Filistenii au fost atât de categoric înfrânti, încât au predat cetãtile pe care le luaserã de la israeliti si multi ani s-au abtinut de la orice actiune ostilã. Si alte natiuni au urmat pilda aceasta si israelitii s-au bucurat de pace cât timp Samuel a fost în slujbã.

Pentru a imortaliza aceastã întâmplare, Samuel a asezat o mare piatrã de amintire la Mitpa si Sen. A numit-o Eben-Ezer, "piatrã de ajutor", si a zis poporului: "Pânã aici Domnul ne-a ajutat".

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA