| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 56
Eli si fiii săi
Eli era preot si judecător în Israel. El ocupa locul cel mai de frunte si de cea mai mare răspundere în poporul lui Dumnezeu. Ca unul care fusese ales de Dumnezeu în slujba sfântă a preotiei si asezat în cel mai înalt scaun judecătoresc din tară, el era privit de popor ca fiind un model si exercita o mare influentă asupra semintiilor lui Israel. Dar, cu toate că fusese chemat să cârmuiască întregul popor, el nu cârmuia în propria sa familie. Eli era un tată îngăduitor. Întrucât îi plăceau linistea si pacea, nu-si folosea autoritatea pentru a înfrânge relele deprinderi si pasiuni ale copiilor săi. În loc să-i judece sau să-i pedepsească, mai bine se supunea voii lor si-i lăsa să umble pe căile lor. În loc să considere educatia fiilor săi ca fiind una dintre cele mai de seamă răspunderi ale sale, el trata problema aceasta ca pe ceva de mică însemnătate. Preotul si judecătorul lui Israel nu a fost lăsat în întuneric cu privire la datoria lui de a-i înfrâna si conduce pe copiii pe care i-i dăduse Dumnezeu. Dar Eli s-a dat înapoi de la datoria sa deoarece ea îi cerea să se împotrivească vointei fiilor săi, să-i pedepsească si să le interzică un astfel de comportament. Fără să mai cumpănească urmările îngrozitoare care aveau să vină datorită atitudinii sale, el i-a lăsat pe copii mai departe să facă tot ce voiau si a neglijat datoria de a-i educa pentru serviciul lui Dumnezeu si pentru datoriile vietii.
Dumnezeu spusese despre Avraam: „Stiu că are să poruncească fiilor lui si casei lui după el să tină calea Domnului, făcând ce este drept si bine" (Gen. 18,19). Dar Eli le-a îngăduit copiilor să-l stăpânească. Tatăl a ajuns să fie supus copiilor. Blestemul abaterii s-a văzut lămurit în viata stricată si purtarea care caracteriza felul de viată al copiilor săi. Ei nu apreciau cum trebuie caracterul lui Dumnezeu si sfintenia Legii Sale. A fi în slujba Lui era pentru ei un lucru de rând. Din tinerete erau deprinsi cu Sanctuarul si serviciul lui; dar, în loc să devină mai evlaviosi, ei au pierdut orice simt al sfinteniei si însemnătătii lui. Tatăl nu le corectase lipsa de respect fată de autoritatea lui, nu pusese frâu dispretului lor fată de serviciul solemn de la Sanctuar, iar când au ajuns la vârsta maturitătii, ei erau plini de roadele ucigătoare ale îndoielii si revoltei.
Cu toate că nu erau corespunzători nicidecum pentru acest serviciu, ei au fost asezati totusi ca preoti în Sanctuar, pentru a sluji înaintea lui Dumnezeu. Domnul dăduse cele mai lămurite îndrumări cu privire la aducerea jertfelor; dar acesti bărbati netemători de Dumnezeu au adus dispretul lor fată de autoritate chiar si în serviciul divin si n-au luat aminte la legea privitoare la jertfe, care trebuia să fie aduse în chipul cel mai solemn. Sacrificiile care arătau spre moartea Domnului Hristos aveau scopul de a păstra în inima oamenilor credinta în Răscumpărătorul care urma să vină; de aceea era de cea mai mare însemnătate ca îndrumările Domnului cu privire la ele să fie urmate în toate amănuntele. Îndeosebi jertfele de multumire erau o dovadă a recunostintei fată de Dumnezeu. La jertfele acestea se ardea pe altar numai grăsimea, o anumită parte era rezervată preotului, dar partea cea mai mare era înapoiată celui care aducea jertfa si trebuia consumată de el si prietenii lui la masa de jertfă. În felul acesta, toate inimile aveau să fie îndreptate în recunostintă si credintă către marea Jertfă care urma să ridice păcatele lumii.
Fiii lui Eli, în loc să-si dea seama de solemnitatea acestui act simbolic, nu se îngrijeau de altceva decât să-si satisfacă lăcomia. Nemultumiti cu partea din jertfa de multumire ce le revenea, ei doreau încă o parte, iar numărul mare al jertfelor anuale le oferea prilejul preotilor să se îmbogătească în dauna poporului. Ei nu numai că cereau mai mult decât li se cuvenea, dar nici nu mai aveau răbdare să astepte până se ardea grăsimea, ca jertfă pentru Dumnezeu. Stăruiau să ia partea care le plăcea, iar dacă cineva ezita, amenintau că vor lua cu sila.
Această batjocură din partea preotilor a făcut ca, în curând, serviciul divin să fie lipsit de însemnătatea lui sfântă si solemnă, căci poporul „nesocotea darurile Domnului". Marea Jertfă antitipică, către care trebuia să se privească înainte, nu mai era recunoscută. „Tinerii acestia se făceau vinovati înaintea Domnului de un foarte mare păcat".
Acesti preoti necredinciosi nesocoteau de asemenea Legea lui Dumnezeu si îsi dezonorau serviciul sfânt prin purtările lor josnice si pătimase; si, cu toate acestea, continuau să mânjească prin prezenta lor locasul lui Dumnezeu. O mare parte din popor, plină de indignare din cauza purtării nelegiuite a lui Hofni si Fineas, a încetat să mai vină la locul rânduit pentru închinare. În felul acesta, cultul rânduit de Dumnezeu ajunsese să fie dispretuit si părăsit, pentru că era legat cu păcatele oamenilor nelegiuiti, iar cei a căror inimă era înclinată spre rău erau încurajati la păcat. Nelegiuirea, ticălosia si chiar idolatria au ajuns să crească în chip înspăimântător.
Eli săvârsise o mare greseală prin faptul că îngăduise ca fiii lui să slujească în serviciul sfânt. Scuzând purtarea lor într-un fel sau altul, ajunsese orb fată de păcatele lor; dar, în cele din urmă, ei au ajuns la un punct unde el nu mai putea închide ochii fată de ticălosiile săvârsite. Poporul s-a plâns de faptele lor de oprimare si marele preot a fost necăjit si amărât. N-a mai putut să tacă. Dar fiii lui se deprinseseră să se gândească numai la ei însisi si nu le mai păsa de altii. Au observat amărăciunea tatălui lor, dar inima lor împietrită nu a fost miscată. Au auzit îndemnurile lui blânde, dar ele n-au făcut nici o impresie asupra lor si nici nu au fost dispusi să-si schimbe purtarea lor rea, cu toate că au fost avertizati de urmările păcatelor lor. Dacă Eli s-ar fi purtat drept cu fiii lui nelegiuiti, acestia ar fi fost demisi din slujba preotească si ar fi fost pedepsiti cu moartea. Dar, pentru că s-a temut să aducă asupra lor ocară si condamnare în mod public, el le-a admis să rămână mai departe, să-si amestece păcătosenia cu serviciul sfânt al lui Dumnezeu si să arunce asupra cauzei adevărului o ocară care n-a putut fi îndepărtată multi ani. Dar, întrucât judecătorul lui Israel si-a neglijat datoria, Dumnezeu a luat problema în mâna Sa.
„Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli si i-a zis: Asa vorbeste Domnul: ‘Nu M-am descoperit Eu casei tatălui tău, când era în Egipt, în casa lui Faraon? Eu l-am ales dintre toate semintiile lui Israel ca să fie în slujba Mea, în preotie, ca să se suie la altarul Meu, să ardă tămâia, si să poarte efodul înaintea Mea; si am dat casei tatălui tău toate jertfele mistuite de foc si aduse de copiii lui Israel. Pentru ce călcati voi în picioare jertfele Mele si darurile Mele, care am poruncit să se facă în locasul meu? Si cum se face că tu cinstesti pe fiii tăi mai mult decât Mine, ca să vă îngrăsati din cele dintâi roade luate din toate darurile poporului meu Israel? De aceea iată ce zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: ‘Spusesem că si casa ta si casa tatălui tău au să umble totdeauna înaintea Mea. Si acum, zice Domnul, departe de Mine lucrul acesta! Căci voi cinsti pe cine Mă cinsteste, dar cei ce Mă dispretuiesc vor fi dispretuiti... Eu Îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inima Mea si după sufletul Meu; îi voi zidi o casă stătătoare, si va umbla totdeauna înainte Unsului Meu!’"
Dumnezeu îl acuzase pe Eli că îi onorează mai mult pe fiii săi decât pe Domnul. El îngăduise ca jertfa rânduită de Dumnezeul lui Israel ca binecuvântare să devină un obiect de scârbă, mai degrabă decât să-i facă de rusine pe fiii săi din cauza purtării lor nelegiuite si înjositoare. Aceia care, orbiti de iubirea fată de copiii lor, îsi urmează înclinatia, lăsându-i să-si satisfacă poftele egoiste, si nu apără autoritatea lui Dumnezeu, mustrându-le păcatele si pedepsind răul, arată lămurit că îsi onorează mai mult copiii decât pe Dumnezeu.
Dumnezeu l-a considerat răspunzător pe Eli, ca preot si judecător în Israel, pentru starea morală si religioasă a poporului său si în mod special pentru caracterul fiilor săi. La început, ar fi trebuit să pună capăt răului prin măsuri mai blânde; dar, dacă acestea nu erau suficiente, ar fi trebuit să înfrângă răul prin măsurile cele mai aspre. Prin faptul că nu mustra răul si nu exercita dreptatea împotriva păcatului, a atras asupra sa neplăcerea lui Dumnezeu. Nu se putea pune încredere în el ca să-l păstreze pe Israel în curătie. Aceia care au prea putin curaj de a mustra răul, sau care, prin nepăsare sau lipsă de interes, nu fac eforturi serioase de a curăti familia sau comunitatea lui Dumnezeu sunt făcuti răspunzători pentru răul care rezultă din neglijarea datoriei lor. Suntem la fel de răspunzători pentru răul pe care l-am fi putut opri prin exercitarea autoritătii părintesti sau spirituale, ca si cum noi însine am fi săvârsit fapta respectivă.
Eli nu si-a condus familia după principiile pe care le dăduse Dumnezeu pentru cârmuirea familiei. El tinea cont de propriile sale păreri. Tatăl duios trecuse cu vederea greselile si păcatele fiilor în copilărie, amăgindu-se cu gândul că pornirile lor rele se vor pierde de la sine cu trecerea vremii. Si astăzi, multi săvârsesc aceeasi greseală. Îsi închipuie că stiu o cale mai bună de educare a copiilor decât aceea pe care o dă Dumnezeu în Cuvântul Său. Ei cultivă tendinte gresite în copii si se scuză, spunând: „Sunt prea mici pentru a fi pedepsiti. Asteptati până se fac mai mari ca să li se poată înfătisa lucrurile în asa fel, ca să priceapă". Astfel, obiceiurile rele sunt lăsate să prindă putere până când ajung trăsături de caracter care sunt toată viata un blestem pentru ei si care vor fi reproduse în altii.
Nu este un blestem mai mare pentru o familie decât de a-i lăsa pe tineri să aibă propriul lor drum. Când părintii fac acest lucru si împlinesc fără discernământ toate poftele copiilor, îi răsfată în ceea ce stiu că nu este spre binele lor, curând copiii pierd orice respect fată de părintii lor, orice respect fată de autoritatea lui Dumnezeu si a oamenilor, ajungând robii vointei lui Satana. Influenta unei asemenea familii este larg răspândită si dezastruoasă pentru întreaga societate omenească. Ea creste până când ajunge un curent al răului, din pricina căruia au de suferit familii, grupări de oameni si întreaga societate.
Din cauza pozitiei sale, influenta lui Eli era mai întinsă decât a unui om de rând. Felul lui de viată în familie era imitat de tot Israelul. Urmările dăunătoare ale vietii sale delăsătoare si comode s-au dat pe fată în mii de familii care s-au luat după exemplul lui. Când li se dă voie copiilor să umble pe căi rele, în timp ce părintii vor să pară crestini, adevărul lui Dumnezeu este făcut de ocară. Cea mai bună dovadă a crestinismului în familie este caracterul format prin influenta ei. Purtarea vorbeste mai mult decât cele mai aprige mărturisiri de credintă. Când aceia care vor să treacă drept evlaviosi, în loc să facă eforturi mari, stăruitoare si obositoare, ca să dovedească ce înseamnă credinta în Dumnezeu si să ducă o viată de familie bine organizată - ca pildă în favoarea credintei în Dumnezeu - sunt delăsători în sfortările lor de a pune stavilă dorintelor rele ale copiilor lor, fac si ei ca Eli si aduc ocară asupra cauzei Domnului Hristos si ruină asupra lor însile si asupra familiei lor. Dar, oricât de mari ar fi relele aduse de neglijenta părintilor, în orice împrejurare, ele sunt de zece ori mai mari când sălăsluiesc în familia acelora care sunt rânduiti să învete poporul. Dacă acestia pierd din vedere să-si stăpânească propriile lor familii, îi duc pe multi la rătăcire prin exemplul lor rău. Vinovătia lor este cu atât mai mare decât a altora, cu cât pozitia lor este de mai mare răspundere.
I se făgăduise casei lui Aaron că va umbla pururea înaintea lui Dumnezeu; dar făgăduinta aceasta fusese dată cu conditia ca ei să se consacre cu toată inima în slujba sanctuarului, să-L onoreze pe Dumnezeu prin faptele lor, să nu-si slujească lor însile si să nu umble după propriile lor înclinatii schimbătoare. Eli si fiii lui fuseseră pusi la încercare si găsiti de Domnul cu totul necorespunzători pentru înalta lor pozitie de preoti în slujba Lui. Si Dumnezeu a zis: „Departe de Mine". El n-a putut îndeplini fată de ei binele la care Se gândise, deoarece ei nu si-au făcut partea.
Exemplul acelora care slujesc în pozitii sfinte ar trebui să fie de asa natură, încât să le insufle oamenilor respect fată de Dumnezeu si teamă de a-L jigni. Când fac din chemarea lor sfântă o manta acoperitoare pentru satisfacerea poftelor lor egoiste sau senzuale, bărbati care ar trebui să stea „în locul lui Hristos" (2 Cor. 5,20), pentru a vesti oamenilor solia lui Dumnezeu de har si împăcare, devin cele mai active unelte ale lui Satana. Ca si Hofni si Fineas, ei fac ca oamenii să batjocorească darurile Domnului. S-ar putea ca un timp să-si manifeste purtarea lor cea rea în ascuns; dar când, în cele din urmă, caracterul lor adevărat este dat pe fată, credinta oamenilor este zguduită asa de tare, încât uneori se întâmplă să-si piardă încrederea în religie. Lucrul acesta lasă în urmă, în inima oamenilor, neîncredere fată de toti aceia care pretind că propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu. Solia adevăratului sol al lui Dumnezeu este primită cu îndoială. Fără încetare se ridică întrebarea: „Oare nu se va dovedi că si acesta este la fel ca cel pe care l-am crezut atât de sfânt si s-a dovedit a fi atât de stricat?" În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu îsi pierde influenta asupra sufletului oamenilor.
În mustrarea lui Eli fată de fiii săi, sunt cuvinte pline de însemnătate solemnă si înspăimântătoare, cuvinte care ar trebui să fie bine cumpănite de toti aceia care se află în slujbe sfinte: „Dacă un om păcătuieste împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuieste împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?" Dacă relele lor ar fi dăunat numai semenilor lor, judecătorul ar fi putut să îndrepte lucrurile prin fixarea unei amenzi si prin impunerea unei despăgubiri, iar vinovatul ar fi putut fi iertat. Sau, dacă nu s-ar fi făcut vinovati de un păcat săvârsit cu voia, s-ar fi putut aduce o jertfă pentru ei. Dar păcatele lor erau în asa fel împletite cu slujba lor de preoti ai Celui Preaînalt, în aducerea jertfei pentru păcat, iar lucrarea lui Dumnezeu era în asa fel înjosită si dezonorată înaintea oamenilor, încât nu se mai putea primi nici o ispăsire pentru ei. Propriul lor tată, cu toate că era mare preot, nu îndrăznea să mijlocească pentru ei; el nu îndrăznea să-i apere de mânia unui Dumnezeu sfânt. Dintre toti păcătosii, cei mai vinovati sunt aceia care aduc dezonoare asupra mijloacelor pe care le-a prevăzut Cerul pentru mântuirea oamenilor - care „răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, si-L dau să fie batjocorit" (Evr. 6,6).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA