« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 55

Copilul Samuel

        Elcana, un levit din muntele lui Efraim, era un bãrbat cu stare si cu influentã, care Îl iubea pe Dumnezeu si se temea de El. Ana, sotia lui, era o femeie plinã de evlavie, blândã si modestã. Caracterul ei se remarca printr-o profundã seriozitate si o credintã sincerã.

Binecuvântarea cãutatã cu atâta râvnã de toti evreii era retinutã de la aceastã pereche temãtoare de Dumnezeu: în casa lor nu se auzea glas vesel de copil, iar dorinta de a-si perpetua numele l-a fãcut pe sot - asa cum se întâmplase cu multi altii - sã încheie o a doua cãsãtorie. Dar pasul acesta, care fusese fãcut din lipsã de credintã, nu a adus fericire. S-au adãugat la familie bãieti si fete; dar bucuria si frumusetea sfintei rânduieli divine a fost întinatã, iar pacea familiei nimicitã. Penina, noua sotie, era geloasã si mãrginitã si se purta cu îngâmfare si neobrãzare. Pentru Ana pãrea cã pierise orice nãdejde, iar viata i se arãta ca o povarã; cu toate acestea, ea suporta încercarea cu blândete si fãrã sã murmure.

Elcana tinea cu credinciosie prescriptiile divine. Serviciul divin la Silo mai functiona încã, dar, din cauza dezordinii în desfãsurarea slujbei, el nu era chemat sã-si facã serviciul la templu, asa cum i se cuvenea unui levit. Cu toate acestea, el se suia cu familia lui, pentru ca sã ia parte la adunãrile rânduite, unde sã se închine si sã aducã jertfe.

Duhul cel rãu care pãtunsese în viata lui de familie se furisa chiar si la sãrbãtorile sfinte, care erau în legãturã cu serviciul divin. Dupã ce se aducea jertfa de multumire, întreaga familie se aduna dupã obiceiul traditional la o serbare solemnã, dar voioasã. Cu acest prilej, Elcana dãdea mamei copiilor lui câte o parte pentru ea si pentru fiecare fiu si fiicã; iar ca semn al pretuirii lui, Anei îi dãdea o parte îndoitã, ca sã-i arate cã iubirea lui fatã de ea era aceeasi ca si când ar fi avut un fiu. Arsã de gelozie, a doua sotie cerea atunci, ca una care era privilegiatã de Dumnezeu, sã-i dea ei întâietate si râdea de Ana din cauzã cã nu avea copii, socotind cã acesta e un semn cã Dumnezeu nu are plãcere de ea. Lucrul acesta se repeta de la an la an, pânã când Ana nu a mai putut sã sufere. Nemaiputând sã-si ascundã durerea, ea a început sã plângã în hohote si a plecat de la masã. În zadar cãutã sotul ei sã o mângâie. „Ana, pentru ce plângi si nu mãnânci? Pentru ce ti-e întristatã inima?" zicea el. „Oare nu pretuiesc eu pentru tine mai mult decât zece fii?" (1 Sam. 1,8).

Ana nu a rostit nici o mustrare. Ea a lãsat asupra Domnului povara pe care nu o putea împãrti cu nici un prieten de pe pãmânt. Se rugã stãruitor ca El sã îndepãrteze de la ea ocara si sã-i acorde darul scump de a avea un fiu pe care sã-l îngrijeascã si sã-l creascã pentru El. Ea fãcu si un vot solemn, cã îl va consacra chiar de la nastere pe fiul ei lui Dumnezeu, dacã i se va asculta cererea. Ana se apropiase de intrarea cortului întrunirii si, în amãrãciunea sufletului ei, „se ruga si plângea". Totusi, în tãcere ea comunica cu Dumnezeu fãrã a rosti vreun cuvânt. În timpurile acelea rele, rareori se vedea o astfel de rugãciune. Petrecerile nesfinte si chiar betiile nu erau ceva neobisnuit, chiar la sfintele sãrbãtori; si, când a vãzut-o pe Ana, marele preot Eli si-a închipuit cã era beatã de vin. Crezând cã i se cuvine sã-i dea o mustrare binemeritatã, strigã la ea cu asprime: „Pânã când vei fi beatã? Du-te de te trezeste!"

Îndureratã si înspãimântatã, Ana îi rãspunse cuviincios: „Nu, domnul meu, eu sunt o femeie care suferã în inima ei si n-am bãut nici vin, nici bãuturã ametitoare; ci îmi vãrsam sufletul înaintea Domnului. Sã nu iei pe roaba ta drept o femeie stricatã, cãci numai prea multa mea durere si supãrare m-a fãcut sã vorbesc pânã acum".

Marele preot a fost adânc impresionat, cãci era un om al lui Dumnezeu, si, în loc de mustrare, a rostit o binecuvântare: „Du-te în pace, si Dumnezeul lui Israel sã asculte rugãciunea pe care I-ai fãcut-o".

Rugãciunea Anei a fost ascultatã; ea a primit darul pe care-l ceruse cu atâta ardoare. Privind la copil, ea l-a numit Samuel, „cãci de la Domnul l-am cerut". Îndatã ce copilul a fost destul de mare pentru a fi despãrtit de mama lui, ea si-a împlinit juruinta. Îsi iubea copilul cu tot devotamentul inimii de mamã; privind la puterile lui ce cresteau si ascultându-i vorbirea copilãreascã, iubirea ei îl învãluia tot mai mult în fiecare zi. Era unicul ei fiu, darul deosebit al Cerului; dar ea îl primise ca pe o comoarã consacratã lui Dumnezeu si nu voia sã opreascã ce era al Dãtãtorului.

Ana a mers din nou cu sotul ei la Silo si i-a adus preotului, în Numele lui Dumnezeu, darul ei scump, zicând: „Domnul meu, iartã-mã! Cât este de adevãrat cã sufletul meu trãieste, domnul meu, atât este de adevãrat cã eu sunt femeia care stãteam aici lângã tine si mã rugam Domnului. Pentru copilul acesta mã rugam, si Domnul a ascultat rugãciunea pe care I-o fãceam. De aceea vreau sã-l dau Domnului; toatã viata lui sã fie dat Domnului". Eli a fost adânc miscat de credinta si evlavia acestei femei din Israel. El însusi era un tatã prea îngãduitor si s-a simtit umilit si osândit când a vãzut jertfa cea mare a acestei mame care se despãrtea de unicul ei fiu pentru a-l consacra în slujba lui Dumnezeu. A trebuit sã se acuze pe sine însusi din pricina iubirii sale egoiste si, în umilintã si devotiune, s-a plecat înaintea Domnului si s-a rugat.

Sufletul mamei era plin de iubire si bucurie si dorea din toatã inima sã-si reverse recunostinta înaintea lui Dumnezeu. Duhul profetiei a venit asupra ei, iar „Ana s-a rugat si a zis:

‘Mi se bucurã inima în Domnul;

Puterea mea a fost înãltatã de Domnul;

Mi s-a deschis larg gura

Împotriva vrãjmasilor mei,

Cãci mã bucur de ajutorul Tãu.

Nimeni nu este sfânt ca Domnul;

Nu este alt Dumnezeu decât Tine;

Nu este stâncã asa ca Dumnezeul nostru.

Nu mai vorbiti cu atâta îngâmfare,

Sã nu vã mai iasã din gurã cuvinte de mândrie;

Cãci Domnul este un Dumnezeu care stie totul,

Si toate faptele sunt cântãrite de El ...

Domnul omoarã si învie,

El coboarã în locuinta mortilor

Si El scoate de acolo.

Domnul sãrãceste si El îmbogãteste,

El smereste si El înaltã.

El ridicã din pulbere pe cel sãrac,

Ridicã din gunoi pe cel lipsit,

Ca sã-i punã sã sadã alãturi cu cei mari.

Si le dã de mostenire un scaun de domnie

Îmbrãcat în slavã;

Cãci ai Domnului sunt stâlpii pãmântului,

Si pe ei a asezat El lumea.

El va pãzi pasii prea iubitilor Lui,

Dar cei rãi vor fi nimiciti în întuneric;

Cãci omul nu va birui prin putere.

Vrãjmasii Domnului vor tremura,

Din înãltimea cerului

El Îsi va arunca tunetul asupra lor;

Domnul va judeca marginile pãmântului.

El va da Împãratului Sãu putere,

Si El va înãlta tãria Unsului Lui."

Cuvintele Anei erau profetice si vorbeau atât despre David, care trebuia sã domneascã peste Israel ca împãrat, cât si despre Mesia, Unsul Domnului. Imnul acesta amintea mai întâi despre o femeie neobrãzatã si certãreatã, trecea apoi la înfrângerea vrãjmasilor lui Dumnezeu, pentru ca apoi sã arate biruinta finalã a poporului celor mântuiti.

De la Silo, Ana s-a înapoiat linistitã acasã, la Rama, si l-a lãsat pe copilul Samuel, pentru a fi educat în vederea slujbei în casa Domnului, sub conducerea marelui preot. De la primele licãriri ale mintii ea îl învãtase pe copil sã-L iubeascã si sã-L onoreze pe Dumnezeu si sã se socoteascã proprietatea Domnului. Prin toate cele cunoscute din jurul lui, ea cãutase sã-i înalte gândurile la Creator. Când a fost despãrtitã de copil, iubirea ei nu a încetat. În fiecare zi, el era obiectul rugãciunilor ei. În fiecare an, îi lucra cu mâna ei o hãinutã si când, împreunã cu sotul ei, se urca la Silo ca sã se roage, îi dãdea copilului aceastã amintire a iubirii ei. Fiecare fir din hãinutã era împletit cu o rugãciune ca el sã fie curat, nobil si sincer. Ea nu a cerut în rugãciune mãrire lumeascã pentru fiul ei, dar a stãruit cu toatã râvna ca el sã ajungã la mãrirea aceea pe care o pretuieste Cerul - sã-L onoreze pe Dumnezeu si sã fie o binecuvântare pentru semenii lui.

Ce rãsplãtire a avut Ana! Si ce încurajare spre credinciosie este exemplul ei! Fiecãrei mame i-au fost încredintate prilejuri de o valoare ce nu poate fi mãsuratã si interese nemãrginit de scumpe. Cercul modest de activitate si îndeplinirea unor datorii fãrã strãlucire, pe care multe femei le privesc ca pe o sarcinã obositoare, trebuie sã fie socotite ca o lucrare nobilã si mãreatã. Este privilegiul mamei sã devinã o binecuvântare pentru omenire prin influenta ei, iar îndeplinirea acestei îndatoriri va aduce bucurie propriei ei inimi. Ea poate sã netezeascã drumul care, prin soare si umbrã, duce spre înãltimi mãrete. Dar numai atunci când ea cautã sã urmeze în propria ei viatã învãtãturile Domnului Hristos, numai atunci poate nãdãjdui mama sã formeze caracterul copiilor ei dupã chipul divin. Lumea e plinã de influente dãunãtoare. Moda si moravurile exercitã o mare putere asupra tineretului. Dacã mama este delãsãtoare în ce priveste datoria ei de a da învãtãturã, a îndruma si a înfrâna, copiii vor accepta de la sine rãul si se vor depãrta de bine. Fiecare mamã sã se înfãtiseze cât mai des înaintea Mântuitorului cu rugãciunea: „Învatã-ne ce sã pãzim cu privire la copil si ce avem de fãcut!" Sã ia seama la îndrumãrile date de Dumnezeu în Cuvântul Sãu si va primi întelepciune, dupã cum va avea nevoie.

„Tânãrul Samuel crestea mereu si era plãcut Domnului si oamenilor". Cu toate cã si-a petrecut anii în serviciul Sanctuarului, consacrat lui Dumnezeu, tânãrul Samuel nu a fost crutat de influente rele si nici de exemple pãcãtoase. Fiii lui Eli nu se temeau de Dumnezeu si nici nu-l onorau pe tatãl lor; dar Samuel nici nu le cãuta tovãrãsia si nici nu se lua dupã cãile lor rele. Strãduinta sa continuã era sã devinã ceea ce Dumnezeu dorea ca el sã fie. Orice tânãr are privilegiul acesta. Lui Dumnezeu Îi place foarte mult când copiii, oricât de mici, se consacrã în slujba Lui.

Samuel fusese dat în grija lui Eli, iar drãgãlãsenia caracterului lui a trezit o caldã afectiune din partea bãtrânului preot. Era prietenos, mãrinimos, ascultãtor si respectuos. Eli, amãrât de abaterile propriilor sãi fii, gãsea odihnã, mângâiere si binecuvântare în prezenta ucenicului sãu. Samuel era gata sã slujeascã si era iubitor; niciodatã nu si-a iubit un tatã mai duios fiul, decât l-a iubit Eli pe acest tânãr. Era ceva neobisnuit ca între înaltul judecãtor al natiunii si acest copil umil sã fie legãturi atât de strânse. Când slãbiciunile bãtrânetii îl prindeau si era coplesit de griji si mustrãri de constiintã din pricina purtãrii stricate a propriilor sãi fii, Eli se apropia de Samuel ca sã gãseascã mângâiere.

Era obiceiul ca levitii sã nu intre în lucrarea lor înainte de vârsta de douãzeci si cinci de ani, dar Samuel a fãcut o exceptie de la aceastã regulã. În fiecare an a vãzut cum i se încredintau noi slujbe însemnate si, încã de când era copil, i s-a dat sã poarte un efod de in, ca semn al consacrãrii lui în slujba Sanctuarului. Oricât de tânãr a fost Samuel la data aducerii lui pentru a sluji în Sanctuar, i s-au încredintat chiar de atunci lucrãri în slujba Domnului, potrivit cu capacitatea lui. Acestea au fost la început foarte modeste si nu întotdeauna plãcute; dar au fost îndeplinite cât se putea mai bine si cu inimã voioasã. Religia lui se extindea asupra tuturor îndatoririlor vietii. El se socotea un serv al lui Dumnezeu, iar lucrarea sa - ca fiind a lui Dumnezeu. Eforturile lui erau primite, pentru cã erau generate de iubirea fatã de Dumnezeu si de o sincerã dorintã de a face voia Lui. În felul acesta, Samuel a ajuns un conlucrãtor al Domnului cerului si al pãmântului. Iar Dumnezeu l-a învrednicit sã îndeplineascã o mare lucrare pentru Israel.

Dacã copiii ar fi învãtati sã considere sirul neîntrerupt al datoriilor umile de fiecare zi, rânduite lor de Dumnezeu, ca o scoalã, în care trebuie sã se formeze pentru a putea ajunge sã facã un serviciu credincios si rodnic, cât de atrãgãtoare si onorabilã s-ar dovedi lucrarea lor. Fiecare datorie, privitã ca fiind de îndeplinit pentru Domnul, îi dã omului un imbold deosebit sã facã pânã si cea mai modestã lucrare si îi leagã pe lucrãtorii de pe pãmânt de fiintele sfinte, care fac voia Domnului din cer.

Succesul în viata aceasta si succesul de a câstiga o viatã viitoare depind de o credincioasã si constiincioasã luare aminte la cele mici. Desãvârsirea se vede în operele cele mai mãrunte ale lui Dumnezeu tot atât de bine ca si în cele mai mãrete. Mâna care a asezat în spatiu lumile este aceeasi care a creat cu delicatã iscusintã crinii câmpului. Iar în mãsura în care Dumnezeu este desãvârsit în ale Sale, în aceeasi mãsurã trebuie sã fim si noi desãvârsiti în ale noastre. Fãptura bine cumpãnitã a unui caracter frumos si puternic se clãdeste prin îndeplinirea personalã a datoriilor. Credinciosia sã caracterizeze viata noastrã atât în lucrurile cele mai mari, cât si în cele mici. Purtarea cinstitã în cele mici, îndeplinirea micilor lucrãri de credinciosie si amabilitate vor lumina cãrarea vietii, iar atunci când lucrarea noastrã pe pãmânt se va încheia, se va dovedi cã fiecare datorie împlinitã cu credinciosie a avut o influentã spre bine, influentã care nu va trece niciodatã.

Tinerii zilelor noastre pot ajunge tot atât de scumpi înaintea Domnului ca si Samuel. Prin faptul cã îsi mentin cu credinciosie integritatea crestinã, ei pot sã exercite o puternicã influentã în lucrarea de reformatiune. De astfel de oameni este nevoie astãzi. Dumnezeu are pentru fiecare dintre acestia o lucrare. Niciodatã n-au izbutit oamenii sã aibã rezultate mai mari pentru Dumnezeu si pentru oameni decât cele ce pot fi realizate chiar în zilele noastre de aceia care vor fi credinciosi în cele încredintate lor de Dumnezeu.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA