| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 52
Sărbătorile anuale
De trei ori pe an întregul Israel se aduna pentru închinare la sanctuar (vezi Exod 23, 14-16). Pentru o vreme, locul acestor întâlniri fusese la Silo; iar apoi, locul acestor servicii divine nationale a fost Ierusalimul si aici se adunau semintiile la sărbătorile anuale.
Poporul era înconjurat de triburi sălbatice si războinice, dornice să pună stăpânire pe pământurile lor; si, cu toate acestea, se poruncise ca toti bărbatii capabili de luptă, cum si tot poporul care putea să facă drumul acesta, să-si părăsească de trei ori pe an căminul si să meargă la locul de întâlnire, către centrul tării. Ce putea să-i împiedice pe vrăjmasii lor de a se arunca asupra caselor lor si a le pustii cu foc si sabie? Ce putea să împiedice o invazie asupra tării, care l-ar fi dus pe Israel în robie la cine stie care dintre vrăjmasii lui? Dumnezeu făgăduise că va fi scutul poporului Său. „Îngerul Domnului tăbărăste în jurul celor ce se tem de El si-i scapă din primejdie" (Ps. 34,7). În timp ce israelitii mergeau să se roage, puterea dumnezeiască îi tinea în frâu pe vrăjmasii lor. Făgăduinta lui Dumnezeu suna astfel: „Voi izgoni neamurile dinaintea ta si-ti voi întinde hotarele; si nimeni nu-ti va pofti tara în timpul când te vei sui, de trei ori pe an, ca să te înfătisezi înaintea Domnului, Dumnezeului tău" (Exod 34, 24).
Prima dintre aceste sărbători, Pastele, sărbătoarea azimilor, avea loc în luna Abib, întâia lună a anului iudaic, care corespunde cu sfârsitul lui martie si începutul lui aprilie. Frigul iernii trecuse, ploaia târzie se terminase si întreaga natură se bucura de frumusetea si voiosia primăverii. Iarba înverzea pe coline si prin vâlcele, iar câmpiile erau împodobite de flori.
Luna care se apropia de plinătatea ei făcea ca serile să fie minunate. Era timpul pe care cântăretul sfânt îl descrie atât de frumos: „Căci iată că a trecut iarna;
A încetat ploaia si s-a dus.
Se arată florile pe câmp,
A venit vremea cântării,
Si se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.
Se pârguiesc roadele în smochin
Si viile înflorite îsi răspândesc mirosul".
(Cânt.Cânt. 2,11-13) Pe toate drumurile tării erau cete de călători ce mergeau la Ierusalim. Păstorii de la turmele lor si ciobanii din muntii lor, pescarii de pe marea Galileii, tăranii de la ogoarele lor si fiii profetilor de la scolile lor, toti îsi îndreptau pasii spre locul unde se descoperea prezenta lui Dumnezeu. În fiecare zi făceau drumuri scurte, multi mergând pe jos. Caravanele sporeau fără încetare la număr si adesea, înainte de a sosi în cetatea sfântă, ajungeau să aibă un foarte mare număr de oameni.
Voiosia naturii trezea în inima lui Israel bucurie si recunostintă fată de Dătătorul tuturor darurilor bune. Se cântau marii psalmi ebraici care proslăveau onoarea si maiestatea lui Iehova. La un semnal din trâmbită, corul puternic al sutelor de glasuri, acompaniat de chimval, intona imnul de multumire:
„Mă bucur când mi se zice:
‘Haidem la Casa Domnului!’
Picioarele mi se opresc
În portile tale, Ierusalime!...
Acolo se suie semintiile, semintiile Domnului ...
Ca să laude Numele Domnului, ...
Rugati-vă pentru pacea Ierusalimului!
Cei ce te iubesc, să se bucure de odihnă".
(Ps. 122, 1-6)
Când priveau înăltimile din jur, pe care păgânii fuseseră obisnuiti să aprindă focul altarelor lor, copiii lui Israel cântau:
„Îmi ridic ochii spre munti...
De unde-mi va veni ajutorul?
Ajutorul îmi vine de la Domnul
Care a făcut cerurile si pământul" (Ps. 121, 1.2).
„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului,
Care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.
Cum este înconjurat Ierusalimul de munti,
Asa înconjoară Domnul pe poporul Său,
De acum si până în veac" (Ps. 125, 1.2).
Când ajungeau pe culmea dealurilor asezate în fata cetătii sfinte, priveau cu respect la cetele de închinători care urcau drumul la templu. Vedeau fumul de tămâie care se înălta spre cer, iar când se auzea sunetul trâmbitei levitilor care vesteau începerea serviciului divin, erau cuprinsi de însufletirea clipelor acelora si cântau:
„Mare este Domnul si lăudat de toti,
În cetatea Dumnezeului nostru,
Pe muntele Lui cel sfânt.
Frumoasă înăltime, bucuria întregului pământ,
Este muntele Sionului;
În partea de miazănoapte
Este cetatea Marelui Împărat". „Pacea să fie între zidurile tale,
Si linistea în casele tale domnesti".
„Deschideti-mi portile neprihănirii
Ca să intru si să laud pe Domnul".
„Îmi voi împlini toate juruintele făcute Domnului
În fata întregului Său popor.
În curtile Casei Domnului,
În mijlocul tău, Ierusalime!
Lăudati pe Domnul!"
(Ps. 48, 1.2; 122, 7; 118, 19; 116, 18.19).
Toate casele Ierusalimului se deschideau, oferind peregrinilor adăpost, fără plată; dar toate acestea nu erau încăpătoare pentru adunarea cea mare si se întindeau corturi prin toate locurile libere din cetate si pe dealurile învecinate.
În a paisprezecea zi a lunii, seara, se sărbătorea Pastele, care, prin ceremoniile lui solemne si impresionante, comemora eliberarea din robia egipteană si arăta în viitor, către Jertfa care-i putea scăpa din robia păcatului. Când Mântuitorul Si-a dat viata pe Golgota, însemnătatea Pastelui a încetat; si, pentru amintirea acestei întâmplări, a fost rânduită Sfânta Cină, pe care Pastele o preînchi-puise.
După Paste urma Sărbătoarea azimilor, care tinea sapte zile. Prima zi si a saptea zi erau zile de adunări sfinte, când nu trebuia să se facă nici o lucrare de serv. În a doua zi a sărbătorii I se aduceau lui Dumnezeu primele roade ale recoltei anului. Orzul era cea dintâi cereală din Palestina, ce dădea în copt pe la începutul sărbătorii. Un snop din cerealele acestea era legănat de preot în fata altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoasterii că totul este al Lui. Numai după ceremonia aceasta era îngăduită strângerea recoltei.
La cincizeci de zile după aducerea celor dintâi roade venea Ziua Cincizecimii, care mai era numită si Sărbătoarea secerisului sau Sărbătoarea săptămânilor. Ca expresie a recunostintei pentru cerealele pregătite ca hrană, se aduceau înaintea lui Dumnezeu două pâini dospite si coapte. Cincizecimea dura numai o zi, care era consacrată serviciului divin.
În luna a saptea venea Sărbătoarea corturilor, sau a roadelor. Sărbătoarea aceasta recunostea belsugul lui Dumnezeu în produsele livezilor de pomi roditori, ale viilor si ale livezilor de măslini. Era cea mai mare adunare de sărbătoare a anului. Pământul îsi dăduse belsugul, recolta era adunată în hambare, fructele, untdelemnul si vinul erau puse în magazii, cele dintâi roade fuseseră consacrate, iar acum poporul venea cu partea lui de dovezi de recunostintă fată de Dumnezeu, care îi binecuvântase atât de îmbelsugat.
Sărbătoarea aceasta trebuia să fie un îndemn la bucurie. Avea loc curând după Ziua cea mare a ispăsirii, în care se primise asigurarea că nelegiuirile lor nu vor mai fi amintite. Fiind împăcati cu Dumnezeu, veneau acum înaintea Lui pentru a-I recunoaste bunătatea si pentru a-L lăuda pentru îndurările Lui. Lucrările secerisului fiind terminate si preocupările pentru noul an neîncepând încă, poporul era liber de griji si se putea bucura în voie de timpul acela plăcut si sfânt. Cu toate că numai tatilor si fiilor le era dată porunca de a se înfătisa la sărbătoare, pe cât era posibil ei erau totusi însotiti de toată familia, iar de ospitalitate aveau parte si slugile, levitii, străinii si săracii, cărora li se zicea un „bun venit".
Ca si Pastele, Sărbătoarea corturilor era o sărbătoare de aducere aminte. În amintirea vietii sale de pribegie în pustie, poporul trebuia să-si părăsească locuintele si să locuiască în corturi făcute din ramuri verzi, „din pomii cei frumosi, ramuri de finici, ramuri de copaci stufosi si de sălcii de râu" (Lev. 23, 40.42.43).
În prima zi avea loc o adunare sfântă, iar celor sapte zile li se adăuga o a opta zi, care era tinută în acelasi chip.
Cu prilejul acestor adunări anuale, inima tuturor, tineri si bătrâni, era îndemnată să-I slujească lui Dumnezeu, în timp ce întâlnirea întregului popor, venit din toate părtile tării, întărea legătura care-i apropia de Dumnezeu si unii de altii. Ar fi bine ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să aibă o sărbătoare a corturilor - o fericită amintire a binecuvântărilor lui Dumnezeu fată de ei. După cum copiii lui Israel sărbătoreau eliberarea lucrată de Dumnezeu pentru părintii lor si se gândeau la minunata ocrotire în timpul călătoriilor lor după iesirea din Egipt, tot astfel si noi să fim recunoscători si să ne reamintim de diversele căi pe care el le-a deschis pentru a ne scoate din lume si din întunericul rătăcirii, la lumina pretioasă a harului si adevărului Său.
Pentru aceia care locuiau departe de cortul întâlnirii, participarea la sărbătorile anuale trebuie că le lua mai mult de o lună. Acest exemplu de devotament fată de Dumnezeu trebuie să impună însemnătatea serviciului divin si nevoia de a subordona interesele noastre egoiste si lumesti fată de cele spirituale si vesnice. Noi suferim o mare pagubă dacă neglijăm privilegiul de a ne întâlni, a ne încuraja si întări unii pe altii în servirea lui Dumnezeu. Adevărurile Cuvântului Său îsi pierd în inima noastră importanta si puterea lor. Inima noastră nu mai este trezită si luminată, iar noi regresăm în cele spirituale. În legăturile crestine unii cu altii, noi pierdem mult prin lipsa noastră de simpatie. Acela care stă departe de altii nu-si îndeplineste datoria încredintată lui de Dumnezeu. Noi suntem copiii aceluiasi Tată si, în ce priveste fericirea, suntem dependenti unii de altii. Cerintele lui Dumnezeu si ale omenirii ni se adresează. Cultivarea capacitătilor sociabile din fiinta noastră ne uneste strâns cu fratii nostri si ne aduce fericire în străduintele noastre de a-i face pe altii fericiti.
Sărbătoarea corturilor nu era numai o sărbătoare de amintire, ci era si preînchipuitoare. Nu numai că arăta în trecut, la trecerea prin pustie, dar, ca sărbătoare a strângerii recoltei, preînchipuia si adunarea roadelor pământului si îndrepta privirea către ziua cea mare a recoltei sfârsitului, când Domnul secerisului îi va trimite pe secerătorii Săi pentru a strânge în snopi neghina, ca să fie arsă, si pentru a aduna grâul în grânarul Său. Atunci vor pieri toti nelegiuitii. „Vor fi ca si când n-ar fi fost niciodată" (Obadia 16). Toate glasurile, din tot universul se vor uni pentru a-L preamări cu veselie pe Dumnezeu. Apocalipsul zice: „Si pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, pe mare si tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ‘A Celui ce sade pe scaunul de domnie si a Mielului să fie lauda, cinstea, slava si stăpânirea în vecii vecilor!’" (Apoc. 5,13).
Poporul Israel Îl lăuda pe Dumnezeu cu prilejul Sărbătorii corturilor, gândindu-se la îndurarea Lui, dovedită în eliberarea lor din Egipt si la duioasa purtare de grijă în timpul peregrinajului lor prin pustie. Se mai bucurau si în siguranta iertării si primirii lor prin serviciul Zilei ispăsirii care tocmai se sfârsise. Dar, când vor fi adunati în loc sigur în Canaanul ceresc, pentru a fi scăpati pentru vesnicie de jugul blestemului, sub care „până în ziua de azi, toată firea suspină si suferă" (Rom. 8,22), răscumpăratii Domnului se vor bucura cu o bucurie ce nu poate fi descrisă si în deplină slavă. Marea lucrare de ispăsire a Domnului Hristos pentru omenire va fi atunci încheiată, iar păcatele sterse pentru vesnicie.
„Pustia si tara fără apă se vor bucura;
Pustietatea se va veseli
Si va înflori ca trandafirul;
Se va acoperi cu flori si va sări de bucurie
Cu cântece de veselie si strigăte de biruintă,
Căci i se va da slava Libanului,
Strălucirea Carmelului si Saronului.
Vor vedea slava Domnului
Măretia Dumnezeului nostru.
Atunci se vor deschide ochii orbilor,
Se vor deschide urechile surzilor;
Atunci schiopul va sări ca un cerb,
Si limba mutului va cânta de bucurie;
Căci în pustie vor tâsni ape
Si în pustietate pâraie;
Marea de nisip se va preface în iaz
Si pământul uscat în izvoare de ape.
În vizuina care slujea de culcus sacalilor, Vor creste trestii.
Acolo se va croi o cale,
Un drum care se va numi ‘Calea cea sfântă’.
Nici un om necurat nu va trece pe ea.
Ci va fi numai pentru cei sfinti;
Cei ce vor merge pe ea, chiar si cei fără minte,
Nu vor putea să rătăcească.
Pe calea aceasta nu va fi nici un leu
Si nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, Nici nu va fi întâlnită pe ea,
Ci cei răscumpărati vor umbla pe ea.
Cei izbăviti de Domnul se vor întoarce,
Si vor merge spre Sion cu cântări de biruintă.
O bucurie vesnică le va încununa capul,
Veselia si bucuria îi vor apuca
Iar durerea si gemetele vor fugi!"
(Isaia 35, 1.2.5-10)
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA