« Back =  Inapoi Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA

 

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 51

Purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru cei săraci

 

        Pentru a încuraja adunarea poporului în vederea serviciului divin si, de asemenea, pentru a se purta de grijă de cei sărmani, se cerea o a doua zecime din toate veniturile. Cu privire la zecimea dintâi, Domnul spusese: „Fiilor lui Levi le dau ca mostenire orice zeciuială în Israel" (Numeri 18,21). Cu privire la a doua, El poruncise asa: „Să mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-Si aseze Numele acolo, zeciuiala din grâul tău, din mustul tău si din untdelemnul tău si întâii născuti din cireada si turma ta, ca să te înveti să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău" (Deut. 14,23.29; 16, 11-14). Zecimea aceasta, sau echivalentul ei în bani, trebuia să fie adusă timp de doi ani la locul unde se afla sanctuarul. După ce Îi aduceau lui Dumnezeu un dar de multumire si o anumită parte o dădeau preotului, închinătorii trebuia să folosească restul pentru o sărbătoare sfântă la care trebuia să ia parte levitii, străinii, orfanii si văduvele. În felul acesta erau luate măsuri pentru jertfa de multumire si mesele de sărbătoare anuale, iar poporul era adus în societatea preotilor si levitilor, pentru ca să fie învătat de acestia cele cu privire la serviciul divin si încurajat să ia parte la el.

 

Totusi, la fiecare al treilea an, această a doua zecime trebuia să fie folosită acasă, pentru întretinerea levitilor si a săracilor, asa cum a spus Moise: „Ei să mănânce si să se sature în cetătile tale" (Deut. 26, 12). Această zecime forma un fond cu scopuri de binefacere si ospitalitate.

 

Se mai luaseră si alte măsuri pentru săraci. În afară de recunoasterea cerintelor lui Dumnezeu, nimic nu caracteriza mai bine legile date de Moise, decât spiritul plin de dărnicie, duiosie si ospitalitate ce se dovedea fată de săraci. Desi Dumnezeu făgăduise să-l binecuvânteze foarte mult pe poporul Său, nu era totusi în planul Lui ca sărăcia să fie ceva cu totul necunoscut între ei. El le-a arătat că nu vor înceta să fie săraci în tară. Totdeauna vor fi în poporul Său persoane care vor avea nevoie de compătimirea, bunătatea si bunăvointa lui. Ca si în zilele noastre, si atunci au fost oameni loviti de nenorociri, de boală si de pierderea agoniselii lor; totusi, atâta vreme cât au ascultat de îndrumările date de Dumnezeu, între ei nu au fost cersetori si nici oameni care să sufere din lipsă de hrană.

 

Legea lui Dumnezeu le dădea săracilor dreptul la o parte a produselor pământului. Dacă cineva era flămând, avea dreptul să intre în ogorul, livada sau via aproapelui său si să ia din cereale sau din fructe pentru a-si potoli foamea. Pe temeiul acestor rânduieli, ucenicii Domnului, când au trecut în Sabat printre lanurile de grâu, au smuls spice si au mâncat.

 

Tot ce se putea aduna în urma recoltării holdelor, livezilor si viilor era al săracilor. „Când îti vei secera ogorul si vei uita un snop pe câmp", spunea Moise, „să nu te întorci să-l iei ... Când îti vei scutura măslinii, să nu culegi a doua oară roadele rămase pe ramuri ... Când îti vei culege via, să nu culegi a doua oară ciorchinele care rămân în urma ta; ele să fie ale străinului, ale orfanului si ale văduvei. Adu-ti aminte că ai fost rob în tara Egiptului" (Deut. 24,19-22; Lev. 19, 9-10).

 

În fiecare al saptelea an se luau măsuri deosebite pentru îngrijirea celor săraci. Anul sabatic, asa cum era numit, începea după terminarea strângerii recoltei. În timpul semănatului care urma îndată după aceea, poporul nu trebuia să semene; primăvara nu trebuia să astepte vreo recoltă. Din ceea ce producea pământul de la sine puteau să mănânce cât timp produsele erau proaspete, dar nu trebuia să strângă nimic în hambare. Recolta anului acestuia trebuia să rămână pentru îndestularea străinilor, orfanilor si văduvelor si chiar a păsărilor si animalelor câmpului (Ex. 23, 10-11; Lev. 25,5).

 

Dar, dacă de obicei pământul producea numai atât cât să aco-pere nevoile poporului, din ce aveau să trăiască în cursul anului când nu adunau recolta? În privinta aceasta se luau măsuri îndestulătoare prin făgăduinta Domnului: „Eu vă voi da binecuvântarea Mea în anul al saselea si pământul va da roadă pentru trei ani. Când veti semăna în anul a optulea, veti mânca tot din vechile roduri, până în al nouălea, până la noile roduri, veti mânca tot din cele vechi" (Lev. 25, 21.22).

 

Tinerea anului sabatic trebuia să fie atât spre binele pământului, cât si spre binele poporului. Dacă un an pământul rămânea nelucrat, aducea apoi rod si mai bogat. Oamenii erau eliberati de munca grea a câmpului si chiar dacă anumite ramuri de lucrare tot mai puteau fi săvârsite în cursul anului acestuia, se bucurau totusi cu totii de mai mult timp liber, se oferea prilej pentru refacerea fortelor corpului si-i făcea mai în stare pentru eforturile anului următor. Aveau mai mult timp pentru meditatie si rugăciune, pentru a face cunostintă mai îndeaproape cu învătăturile si cerintele Domnului si pentru a da învătături familiilor lor.

 

În anul sabatic, sclavii evrei trebuia să fie eliberati, dar nu să fie lăsati să plece cu mâna goală. Porunca Domnului spunea astfel în privinta aceasta: „Si, când îi vei da drumul ca să se ducă slobod de la tine, să nu-i dai drumul cu mâna goală; să-i dai daruri din cireada ta, din aria ta, din teascul tău, din ce vei avea, prin binecuvântarea Domnului, Dumnezeului tău" (Deut. 15, 13.14).

 

Plata muncitorului trebuia să fie plătită fără întârziere: „Să nu nedreptătesti pe simbriasul sărac si nevoias, fie că este unul din fratii tăi, fie că este unul din străinii care locuiesc în tara ta, în cetătile tale. Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de apusul soarelui; căci e sărac si o doreste mult" (Deut. 24, 14.15).

 

Se dădeau, de asemenea, îndrumări speciale cu privire la tratarea celor fugiti de la stăpân: „Să nu dai înapoi stăpânului său pe un rob care a fugit la tine după ce l-a părăsit. Să rămână la tine, în mijlocul tău, în locul pe care-l va alege, într-una din cetătile tale, unde îi va plăcea; să nu-l asupresti" (Deut. 23, 15.16).

 

Pentru cei săraci, anul al saptelea era un an de iertare a datoriilor. Era poruncit evreilor să-i sprijinească pe fratii lor nevoiasi în orice timp, împrumutându-le bani fără dobândă. Era cu desăvârsire oprit a lua camătă de la un sărac: „Dacă fratele tău sărăceste si nu mai poate munci la tine, să-l sprijinesti, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă; să te temi de Dumnezeul tău, si fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuti banii tăi cu dobândă si să nu-i împrumuti merindele tale pe camătă" (Lev. 25, 35-37). Dacă datoria rămânea neplătită până în anul iertării, nici chiar suma initială nu mai putea fi încasată. Poporului i se atrăgea atentia să nu refuze să dea ajutor fratilor pe motivul acesta. „Dacă va fi la tine vreun sărac între fratii tăi ... să nu-ti împietresti inima si să nu-ti închizi mâna înaintea fratelui tău lipsit ... Vezi să nu fii asa de rău ca să zici în inima ta: ‘Ah! se apropie anul al saptelea, anul iertării’. Vezi să n-ai un ochi fără milă pentru fratele tău cel lipsit si să nu-i dai. Căci atunci el ar striga către Domnul împotriva ta si te-ai face vinovat de un păcat... Totdeauna vor fi săraci în tară; de aceea îti dau porunca aceasta: ‘Să-ti deschizi mâna fată de fratele tău, fată de sărac si fată de cel lipsit din tara ta ... Să-ti deschizi mâna si să-l împrumuti cu ce-i trebuie, ca să facă fată nevoilor lui" (Deut. 15, 7.9.11.8).

 

Nimeni nu trebuia să se teamă că dărnicia îl va duce la sărăcie. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu duce în mod sigur la prosperitate. „Asa încât vei da cu împrumut multor neamuri", spunea El, „dar tu nu vei lua cu împrumut de la ele; tu vei stăpâni peste multe neamuri, dar ele nu vor stăpâni peste tine" (Deut. 15,6).

 

După „sapte ani sabatici", de sapte ori sapte ani, venea marele an de eliberare - anul veseliei. „În ziua a zecea a lunii a saptea, să pui să sune cu trâmbita răsunătoare în toată tara voastră. Si să sfintiti astfel anul al cincizecilea, să vestiti slobozenia în tară pentru toti locuitorii ei; acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la mosia lui si fiecare din voi să se întoarcă la familia lui." (Lev. 25, 9.10).

 

„În ziua a zecea a lunii a saptea, si anume în ziua împăcării", trebuia să se sune cu trâmbita răsunătoare. În tot locul pe unde locuiau iudeii se auzea trâmbita răsunătoare, îndemnându-i pe toti copiii lui Israel să întâmpine anul jubiliar. În ziua cea mare a ispăsirii, se făcea ispăsire pentru păcatele lui Israel si poporul putea să întâmpine cu veselie anul jubiliar.

 

Ca si în anul sabatic, pământul nu trebuia să fie semănat si nici recolta strânsă, iar ceea ce se producea de la sine era socotit ca un venit îndreptătit al săracilor. Anumite categorii de robi evrei - toti aceia care nu-si primiseră libertatea în anul sabatic - erau acum eliberati. Dar ceea ce caracteriza în mod deosebit anul jubiliar era înapoierea tuturor pământurilor către vechii lor stăpâni. Pe temeiul unei porunci speciale a lui Dumnezeu, pământul fusese împărtit prin sorti. După împărteala aceasta, nimeni nu era liber să-si vândă averea. Si nici nu trebuia să-si vândă pământul, în afara cazului când sărăcia îl obliga s-o facă; si, dacă el sau oricare dintre rudele lui dorea cândva să-l răscumpere, cumpărătorul nu trebuia să ezite să i-l vândă, iar dacă nu era răscumpărat, venea iarăsi în stăpânirea primului lui proprietar în anul jubiliar.  Domnul i-a spus lămurit lui Israel: „Pământurile să nu se vândă pe veci, căci tara este a Mea, iar voi sunteti la Mine ca niste străini si venetici" (Lev. 25,23). Trebuia să se întipărească în mintea poporului faptul că pământul era al lui Dumnezeu si că ei nu-l puteau folosi decât un anumit timp; că El era proprietarul de drept, Stăpânul cel dintâi, si că voia ca săracul si nenorocitul să fie luati în consideratie în chip deosebit. Trebuia să fie clar pentru toată lumea că săracii au tot atâta drept la un loc în lumea lui Dumnezeu ca si cei avuti.

 

Asa a fost purtarea de grijă pe care a dovedit-o milostivul nostru Creator, pentru a alina suferintele si pentru a aduce în viata celor lipsiti si suferinzi o rază de nădejde si de lumină.

 

Dumnezeu dorea să pună stavilă iubirii nesătioase după avere si putere. Din acumularea neîncetată de averi realizată de unii si sărăcia si mizeria altora aveau să iasă multe rele. Dacă puterea celor bogati nu ar fi fost stăvilită, ar fi ajuns în cele din urmă asa de mare, încât săracul, cu toate că înaintea lui Dumnezeu este la fel de merituos, ar fi fost privit de fratii săi mai bogati ca fiind mai prejos. Simtul acestei apăsări ar fi făcut, pe de altă parte, să izbucnească patimile si resentimentul claselor mai sărace. Ar fi domnit un simtământ de deznădejde, care ar fi demoralizat societatea si ar fi deschis poarta spre crime de tot felul. Rânduielile puse de Dumnezeu aveau ca scop să sprijinească egalitatea socială. Institutia anului sabatic, si îndeosebi a anului jubiliar puneau din nou în rânduială, în cea mai mare măsură, ceea ce se întâmplase rău între timp în viata socială si politică a natiunii.

 

Rânduielile acestea serveau ca o binecuvântare atât pentru bogati, cât si pentru săraci. Ele puneau stavilă avaritiei si înclinatiei spre înăltarea de sine si creau un spirit nobil de bunătate, iar faptul că întretineau în toate clasele bunătatea si încrederea sustinea ordinea socială si statornicia conducerii. Noi suntem cuprinsi în marea familie a omenirii si ce facem pentru a le fi de folos altora si a-i ridica se înapoiază la noi sub forma binecuvântărilor. Legea dependentei reciproce străbate toate clasele societătii. Săracii nu sunt mai dependenti de cei bogati, decât sunt bogatii dependenti de cei săraci. În timp ce una din clase cere o parte din binecuvântările pe care Dumnezeu le dăruieste celor mai înstăriti, ceilalti au si ei nevoie de serviciul credincios, de puterea si capacitatea creierului si muschilor, care sunt capitalul celor săraci.

 

Mari binecuvântări i-au fost făgăduite lui Israel, cu conditia ascultării de poruncile Domnului. „Vă voi trimite ploi la vreme", a spus El, „pământul îsi va da roadele si pomii de pe câmp îsi vor da rodurile. Abia veti treiera grâul si veti începe culesul viei si culesul viei va tine până la semănătură, veti avea grâu din belsug, veti mânca si vă veti sătura si veti locui fără frică în tara voastră. Voi da pace în tară si nimeni nu vă va tulbura somnul; voi face să piară din tară fiarele sălbatice ... voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru si voi veti fi poporul Meu ... Dar dacă nu Mă ascultati si nu împliniti toate aceste porunci, asa încât ... să rupeti legământul Meu ... sământa voastră o veti semăna în zadar, căci o vor mânca vrăjmasii vostri. Îmi voi întoarce fata împotriva voastră si veti fi bătuti si veti fugi dinaintea vrăjmasilor vostri; cei ce vă urăsc vă vor subjuga si veti fugi fără să fiti urmăriti chiar" (Lev. 26, 4-17).

 

Sunt multi aceia care sustin cu multă însufletire ca toti oamenii să aibă o parte egală din binecuvântările temporare ale lui Dumnezeu. Dar nu acesta a fost planul Creatorului. Diversitatea împrejurărilor exterioare este unul din mijloacele prin care Dumnezeu pune caracterul la încercare si caută să-l dezvolte. Cu toate acestea, El vrea ca aceia care au bunuri pământesti să se considere numai administratori ai bunurilor Sale, cărora li s-au încredintat mijloace care să fie folosite spre binele celor suferinzi si nevoiasi.  Domnul Hristos a spus că îi vom avea pe săraci totdeauna cu noi si El Îsi uneste interesele cu cele ale poporului Său în suferintă. Inima Răscumpărătorului nostru simte milă fată de cei mai săraci si mai nenorociti dintre copiii Săi pământesti. El i-a asezat printre noi pentru a trezi în inima noastră dragostea pe care o simte El fată de cei suferinzi si oprimati. El ne spune că noi suntem reprezentantii Săi pe pământ. Mila si bunătatea dovedite fată de ei sunt primite de Domnul Hristos ca fiind dovedite fată de El. Un fapt de sălbăticie si de neglijentă fată de ei este socotit ca si cum ar fi săvârsit fată de El.

 

Cât de deosebite ar fi stările din lume din punct de vedere moral, spiritual si material, dacă ar fi trăită legea dată de Dumnezeu pentru binele celor săraci! Egoismul si înăltarea de sine nu ar fi date pe fată, asa cum se întâmplă acum, ci fiecare ar arăta o prietenoasă înclinatie pentru a sustine fericirea si bunăstarea altora si nu s-ar mai vedea atâta mizerie, câtă există acum în multe tări.

 

Principiile pe care le-a prescris Dumnezeu ar fi împiedicat stările nenorocite, înspăimântătoare, care au existat în toate veacurile de pe urma oprimării exercitate de bogati asupra săracilor si de pe urma suspiciunilor si urii arătate de săraci fată de bogati. În timp ce ar putea împiedica îngrămădirea de averi uriase si satisfacerea poftei fără frâu de a lua, în acelasi timp ar împiedica si nestiinta si mizeria zecilor de mii a căror robie rău plătită este necesară ca să sporească aceste averi colosale. Ele ar aduce o rezolvare pasnică a acelor probleme care acum amenintă să umple lumea cu anarhie si vărsare de sânge.

 

Librarie On Line

 

« Back =  Inapoi

 

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA