| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 50
Zecimi si daruri
În economia administratiei evreilor, o zecime din toate veniturile lor era rânduită pentru sustinerea serviciului divin public. Asa i-a declarat Moise lui Israel: „Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului; este un lucru închinat Domnului". „Orice zeciuială din cirezi si din turme, din tot ce trece sub toiag, să fie o zeciuială închinată Domnului" (Lev. 27,30.32). Dar rânduiala zecimii nu a început cu evreii. Din cele mai vechi timpuri Domnul a cerut zecimea pentru Sine, iar cererea aceasta a fost recunoscută si onorată. Avraam i-a plătit zecime lui Melhisedec, preotul Dumnezeului Celui Prea Înalt (Gen. 14,20; 28, 22). Când Iacov era călător si fugar la Betel, I-a făgăduit Domnului: „Îti voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da". Când israelitii erau pe punctul de a fi constituiti ca natiune, li s-a reafirmat legea zecimii ca o rânduială poruncită de Dumnezeu, de a cărei ascultare depindea buna lor stare. Rânduiala zecimii si a darurilor a fost dată pentru a întipări în mintea oamenilor marele adevăr că Dumnezeu este izvorul tuturor binecuvântărilor pentru creaturile Sale si că Lui I se cuvine recunostinta oamenilor pentru darurile bune ale providentei Sale. „El dă tuturor viata, suflarea si toate lucrurile". Domnul declară: „Ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, fiarele muntilor cu miile lor". „Al Meu este aurul si argintul". Si tot Dumnezeu dă oamenilor puterea de a strânge bunuri (Fapte 17,25; Ps. 50,10; Hag. 2,9; Deut. 8,18). Ca recunoastere că toate acestea vin de la El, Domnul a poruncit ca o parte din belsugul darurilor Sale să-I fie înapoiată sub formă de daruri si jertfe pentru întretinerea sluj-bei de preamărire a Sa. „Orice zeciuială ... este a Domnului". Aici se foloseste aceeasi expresie ca si în porunca privitoare la Sabat. „Ziua a saptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău" (Exod 20,10). Domnul a retinut pentru Sine o anumită parte din timp si din veniturile oamenilor si nici un om nu poate, fără a păcătui, să retină pentru propriul lui interes fie una, fie alta. Zecimea trebuia să fie folosită numai pentru leviti, semintia care fusese deosebită pentru slujba aceasta. Cortul întâlnirii, ca si templul de mai târziu, a fost construit în întregime numai din daruri de bună voie, iar pentru ca să se acopere diferitele cheltuieli si reparatiile, Moise rânduise ca, ori de câte ori se făcea numărătoarea poporului, fiecare să contribuie cu o jumătate de siclu pentru slujba sanctuarului. Pe timpul lui Neemia, se aduna în fiecare an o astfel de contributie pentru acelasi scop (vezi Exod 30,12-16; 2 Regi 12, 4.5; 2 Cron. 24, 4-13; Neemia 10, 32.33). Din timp în timp, se aduceau lui Dumnezeu jertfe pentru păcat si jertfe de multumire; îndeosebi jertfele aduse la sărbătorile anuale erau numeroase. Si dăruirea cea mai generoasă era făcută pentru săraci. Chiar înainte de a fi pusă zecimea deoparte avea loc o recunoastere a cerintelor lui Dumnezeu. Lui I se consacrau cele dintâi roade din produsele tării. Cea dintâi lână, la tunderea oilor, cel dintâi grâu, la treieratul cerealelor, cel dintâi ulei si cel dintâi vin erau puse deoparte pentru Dumnezeu. La fel si cel dintâi născut al tuturor dobitoacelor; iar pentru fiul cel întâi născut se plătea o sumă de răscumpărare. Cele dintâi roade trebuia să fie înfătisate Domnului la sanctuar si apoi erau consacrate preotilor pentru folosul lor. În felul acesta, i se amintea poporului fără încetare că Dumnezeu este adevăratul proprietar al tarinelor, oilor si vitelor; că El a trimis lumina soarelui si ploaie în timpul semănatului si secerisului si că toate câte le aveau erau de la El, iar ei erau rânduiti numai ca administratori ai bunurilor Sale. Când se adunau la cortul întâlnirii, încărcati cu cele dintâi roade din tarini, livezi si vii, bărbatii lui Israel recunosteau public bunătatea lui Dumnezeu. Când preotul primea darurile, dăruitorul, ca si cum ar fi fost în fata lui Dumnezeu, zicea: „Tatăl meu era un arameu pribeag", si apoi descria rămânerea în Egipt si necazurile din care i-a scos Dumnezeu „cu mână tare si cu brat întins, cu arătări înfricosătoare, cu semne si minuni". Si mai zicea: „El ne-a adus în locul acesta si ne-a dat tara aceasta, tară în care curge lapte si miere. Acum iată, aduc cele dintâi roade din rodurile pământului pe care mi l-ai dat Tu, Doamne" (Deut. 26, 5.8.11). Contributiile cerute de la evrei pentru scopuri religioase si de binefacere se ridicau aproape la un sfert din veniturile lor. S-ar fi putut astepta ca o asa grea impunere să aducă poporul la sărăcie, dar sincera ascultare de aceste rânduieli era, din contră, o conditie a bunăstării lor. „Voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă si nu vă va nimici roadele pământului si vita nu va fi neroditoare în câmpiile voastre ... Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veti fi o tară plăcută, zice Domnul ostirilor" (Mal. 3, 11.12). Urmările retinerii de la lucrarea lui Dumnezeu, chiar si numai a darurilor de bună voie, s-au arătat lămurit în zilele profetului Hagai. După întoarcerea din robia babiloniană, iudeii s-au apucat să rezidească templul si o secetă grozavă, care i-a adus în adevărată lipsă, i-a făcut să creadă că e cu neputintă să termine clădirea templului. „N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului" - ziceau ei. Dar li s-a trimis un cuvânt prin profetul Domnului: „Dar pentru voi a venit oare vremea ca să locuiti în case căptusite cu tavan, când Casa aceasta este dărâmată? Asa vorbeste acum Domnul ostirilor: ‘Uitati-vă cu băgare de seamă la căile voastre! Semănati mult si strângeti putin, mâncati, si tot nu vă săturati, beti si tot nu vă potoliti setea, vă îmbrăcati si tot nu vă este cald; si cine câstigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!’" (vezi Hagai 1), cauza fiind următoarea: „’Vă asteptati la mult, si iată că ati avut putin; l-ati adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce?’ zice Domnul ostirilor. ‘Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare dintre voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua si pământul nu si-a dat roadele. Am chemat seceta peste tară, peste munti, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni si peste vite si peste tot bunul mâinilor voastre’". (Hagai 1, 9-11). „Atunci când veneau la o grămadă de douăzeci de măsuri, nu erau în ea decât zece; când veneau la teasc să scoată cincizeci de măsuri, nu erau în el decât douăzeci. V-am lovit cu rugină în grâu si cu tăciune si cu grindină; am lovit tot lucrul mâinilor voastre" (Hagai 2, 16-17). Trezit de avertizările acestea, poporul s-a ridicat să zidească Casa Domnului. Atunci a venit la ei Cuvântul Domnului: „Uitati-vă cu băgare de seamă la cele ce s-au petrecut până în ziua de azi, până în a douăzeci si patra zi a lunii a noua, din ziua când a fost întemeiat Templul Domnului ... din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvântarea Mea" (Hagai 2, 18-19). Înteleptul zice: „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; si altul care economiseste prea mult, nu face decât să sărăcească" (Prov. 11, 24). Aceeasi învătătură este dată si de apostolul Pavel în Noul Testament: „Cine seamănă putin, putin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera". „Si Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisositi în orice faptă bună" (2 Cor. 9, 6.8). Dumnezeu dorea ca poporul Său să fie o lumină pentru toti locuitorii pământului. Prin faptul că întretineau adorarea publică, ei dădeau mărturie despre existenta si suprematia Dumnezeului cel viu. Era un privilegiu pentru ei de a întretine acest serviciu divin ca o expresie a iubirii si credinciosiei lor fată de El. Domnul a rânduit ca lumina si adevărul să fie răspândite pe pământ prin eforturile si jertfele acelora care au avut parte de darurile ceresti. El ar fi putut face din îngeri soli ai adevărului Său; ar fi putut să-Si facă cunoscută vointa prin propriul Său glas, asa cum a vestit Legea pe muntele Sinai; dar, în nemărginita Lui iubire si întelepciune, El i-a chemat pe oameni ca să fie conlucrători cu El si i-a ales ca să îndeplinească lucrarea aceasta. În zilele lui Israel era nevoie de zecime si daruri pentru a sustine rânduielile serviciului divin. Ar trebui oare ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să dea mai putin? Principiul asezat de Domnul Hristos spune că trebuie să ne aducem darurile înaintea lui Dumnezeu, după măsura luminii si privilegiilor de care ne-am bucurat. „Cui i s-a dat mult i se va cere mult" (Luca 12, 48). Domnul le-a spus ucenicilor Săi când i-a trimis: „ Fără plată ati primit, fără plată să dati" (Matei 10,8). Întrucât binecuvântările si privilegiile noastre sporesc fără măsură si mai ales întrucât avem înaintea noastră jertfa de neasemuit a slăvitului Fiu al lui Dumnezeu, n-ar trebui oare ca recunostinta noastră să se manifeste în daruri tot mai bogate si, în acelasi timp, să le ducem si altora solia mântuirii? Pe măsură ce se întinde lucrarea de evanghelizare, se vor cere pentru întretinerea ei mai multe mijloace decât mai înainte; si aceasta face ca legea zecimilor si darurilor să fie acum o si mai urgentă necesitate decât era în economia ebraică. Dacă poporul ar sprijini lucrarea lui Dumnezeu cu daruri de bunăvoie tot mai bogate, în loc de a alerga la mijloace nesfinte si necrestine pentru a umple vistieria, Dumnezeu ar fi onorat prin aceasta si s-ar câstiga si mai multe suflete pentru Hristos. Planul lui Moise de a strânge mijloacele necesare pentru construirea cortului a dat roade bogate. N-a fost nevoie de nici o constrângere. Iarăsi, nu s-a folosit nici unul dintre mijloacele la care adesea recurg bisericile din zilele noastre. El n-a făcut o masă mare cu daruri. Nu i-a invitat pe oameni la scene de sărbătoare, la dans si petreceri de tot felul; nici nu a organizat o loterie, pentru a aduna mijloace pentru Dumnezeu în vederea construirii cortului întâlnirii. Domnul i-a poruncit lui Moise să-i invite pe copiii lui Dumnezeu să aducă darurile. El trebuia să primească daruri de bună voie de la toti aceia care făceau aceasta cu inimă bună. Iar darurile au venit în număr asa de mare, încât Moise a fost nevoit să-i poruncească poporului să înceteze să mai aducă daruri, deoarece se dăduse mai mult decât putea fi folosit. Dumnezeu i-a făcut pe oameni administratori ai Săi. Bunurile pe care li le-a încredintat sunt mijloacele pe care El le-a prevăzut pentru răspândirea Evangheliei. Acelora care se dovedesc administratori credinciosi El le va încredinta bunuri si mai mari. Domnul zice: „Voi cinsti pe cine Mă cinsteste" (1 Sam. 2,30). „Pe cine dă cu bucurie îl iubeste Dumnezeu" (2 Cor. 9,7), iar atunci când poporul Său îsi aduce darurile si jertfele cu inimă recunoscătoare, „nu cu părere de rău sau de silă", binecuvântarea Lui va fi cu ei asa cum a făgăduit: „Aduceti însă la casa vistieriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneti-Mă astfel la încercare, zice Domnul ostirilor, si veti vedea dacă nu voi deschide zăgazurile cerurilor si dacă nu voi turna peste voi belsug de binecuvântare" (Mal. 3,10).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA