« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 48

Împãrtirea Canaanului

        Biruinta de la Bet-Horon a fost urmatã de o grabnicã cucerire a pãrtii de miazãzi a Canaanului. „Iosua a bãtut astfel toatã tara, muntele, partea de miazãzi, câmpia si costisele si a bãtut pe toti împãratii; n-a lãsat sã scape nimeni si a nimicit cu desãvârsire tot ce avea suflare, cum poruncise Domnul, Dumnezeul lui Israel. Iosua i-a bãtut de la Cades-Barnea pânã la Gaza, a bãtut toatã tara Gosen pânã la Gabaon. Iosua a luat în acelasi timp pe toti împãratii aceia si tara lor, cãci Domnul, Dumnezeul lui Israel, lupta pentru Israel. Si Iosua, si tot Israelul împreunã cu el, s-a întors în tabãrã la Ghilgal".

Înspãimântate de succesul care însotise ostirile lui Israel, triburile din pãrtile de miazãnoapte ale Palestinei au încheiat un tratat de aliantã împotriva lor. În fruntea acestei coalitii se afla Iabin, împãratul Hatorului, un tinut asezat la apus de lacul Merom. „Au iesit, ei si toate ostirile lor împreunã cu ei". Ostirile acestea erau mult mai numeroase decât toate celelalte pe care le întâlniserã pânã aici israelitii în Canaan - „un popor fãrã numãr, ca nisipul care este pe marginea mãrii, având cai si care în foarte mare numãr. Toti împãratii acestia au hotãrât un loc de întâlnire si au venit de au tãbãrât împreunã la apele Merom, ca sã lupte împotriva lui Israel".

În apropiere de apele Merom, Iosua a nãvãlit asupra taberei aliatilor si le-a mãcinat fortele. „Domnul i-a dat în mâinile lui Israel; ei i-au bãtut si i-au urmãrit... fãrã sã lase sã scape vreunul". Carele si caii care fuseserã mândria si faima canaanitilor nu trebuia sã fie însusite de israeliti. Dupã porunca Domnului, carele au fost arse în foc, iar caii au fost fãcuti sã schiopãteze, în asa fel încât sã nu mai fie buni de luptã. Israelitii nu trebuia sã-si punã încrederea în care si în cai, ci în „Numele Domnului, Dumnezeului lor".

Una câte una au fost cucerite cetãtile, iar Hatorul, capitala aliatilor, a fost arsã. Rãzboiul a durat multã vreme, dar sfârsitul lui l-a gãsit pe Iosua stãpân peste Canaan. „Apoi tara s-a odihnit de rãzboi".

Dar, cu toate cã puterea canaanitilor fusese înfrântã, nu li s-au luat toate posesiunile. În apus, filistenii încã mai stãpâneau un podis roditor de-a lungul coastei mãrii, în timp ce spre miazãnoapte de ei se întindea tinutul sidonienilor. Chiar si Libanul era în stãpânirea vrãjmasilor lui Israel.

Cu toate acestea, Iosua nu trebuia sã continue rãzboiul. Marele conducãtor avea de îndeplinit o altã însãrcinare înainte de a lãsa conducerea lui Israel. Întregul teritoriu - atât partea cuceritã, cât si cea necuceritã - trebuia sã fie împãrtit între semintii. Rãmânea ca o datorie a fiecãrei semintii sã-si supunã deplin propria mostenire. Dacã poporul se dovedea credincios fatã de Dumnezeu, El avea sã îi izgoneascã pe vrãjmasi de la ei. El le fãgãduise sã le dea o stãpânire si mai întinsã dacã rãmâneau credinciosi legãmântului Sãu.

Împãrtirea pãmântului le-a fost încredintatã lui Iosua si lui Eleazar, marele preot, împreunã cu cãpeteniile semintiilor, cu care prilej a fost hotãrât prin tragere la sorti locul fiecãrei semintii. Moise însusi statornicise hotarele Canaanului, asa cum trebuia împãrtit între semintii, dupã cucerirea lui, si a ales câte o cãpetenie din fiecare semintie care sã ia parte la împãrtire. Întrucât semintia lui Levi fusese consacratã slujbei în sanctuar, ea a fost scoasã de la împãrtirea prin tragere la sorti; dar i-au fost date ca mostenire patruzeci si opt de cetãti în felurite pãrti ale tãrii.

Înainte de a începe împãrtirea tãrii, Caleb, însotit de conducãtorii semintiei sale, s-a înfãtisat cu o cerere specialã. În afarã de Iosua, Caleb era acum omul cel mai înaintat în vârstã din Israel. El si Iosua fuseserã singurii dintre iscoade care aduseserã un raport bun despre pãmântul fãgãduit si care îmbãrbãtaserã poporul sã meargã si sã-l cucereascã în Numele Domnului. Caleb i-a amintit acum lui Iosua fãgãduinta datã pe vremea aceea cu privire la rãsplãtirea credinciosiei sale: „Tara în care a cãlcat piciorul tãu va fi mostenirea ta pe vecie, pentru tine si pentru copiii tãi, pentru cã ai urmat în totul voia Domnului, Dumnezeului tãu" (Iosua 14,9-15). De aceea a prezentat cererea de a i se da Hebronul ca mostenire. Aici fusese vreme îndelungatã patria lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacov si tot aici, în pestera Macpela, erau îngropati. Hebronul era resedinta temutilor anachimi, a cãror înfãtisare înspãimântãtoare le îngrozise atât de mult pe iscoade, încât prin ei fusese nimicit curajul întregului Israel. Acesta era locul pe care, mai presus de oricare altul, încrezându-se în puterea lui Dumnezeu, îl alesese Caleb ca mostenire.

„Acum, iatã cã Domnul", a zis el, „m-a tinut în viatã cum a spus. Sunt patruzeci si cinci de ani de când vorbea Domnul astfel lui Moise ... si acum sunt în vârstã de optzeci si cinci de ani. Si astãzi sunt tot asa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere cât aveam atunci, fie pentru luptã, fie ca sã merg în fruntea voastrã. Dã-mi dar muntele acesta, despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea; cãci ai auzit atunci cã acolo sunt anachimi si cã sunt cetãti mari si întãrite. Domnul va fi poate cu mine si-i voi izgoni, cum a spus Domnul". Cererea aceasta era sustinutã de fruntasii lui Iuda. Caleb, ca unul care fusese ales din semintia sa pentru împãrtirea pãmântului, îi luase pe acesti bãrbati pentru ca împreunã cu el sã prezinte cererea, ca nu cumva sã se trezeascã pãrerea cã se foloseste de autoritatea sa pentru scopuri egoiste.

Cele cerute i-au fost acordate fãrã întârziere. Nimãnui altcuiva nu i se putea încredinta cu mai multã sigurantã cucerirea acestor cetãti uriase. „Iosua a binecuvântat pe Caleb, fiul lui Iefune, si i-a dat ca mostenire Hebronul ... pentru cã urmase în totul calea Domnului". Îndurase împreunã cu poporul sãu îndelungata cãlãtorie prin pustiu si avusese, în felul acesta, parte de dezamãgirile si durerile celor vinovati. Cu toate acestea nu se plângea, ci preamãrea îndurarea lui Dumnezeu care îl ocrotise prin pustie, în timp ce fratii lui mureau. În mijlocul oboselilor, primejdiilor si molimelor cãlãtoriei prin pustie si în anii de lupte, de când intrase în Canaan, Domnul îl pãstrase în viatã si acum, când era în vârstã de peste opt-zeci de ani, puterea nu îi slãbise ... El n-a cerut pentru sine un tinut gata cucerit, ci pe acela despre care iscoadele spuseserã în mod deosebit sã nu poate fi cucerit. Cu ajutorul lui Dumnezeu avea sã smulgã cetãtile acestea chiar din mâna uriasilor acelora, în fata cãrora credinta lui Israel se clãtinase. Nu dorinta dupã onoare sau mãrire a inspirat cucerirea lui Caleb. Bãtrânul si viteazul luptãtor dorea sã dea poporului o pildã care sã-l onoreze pe Dumnezeu si sã încurajeze semintiile sã supunã pe deplin pãmântul pe care pãrintii lor l-au considerat de necucerit.

Caleb a primit mostenirea dupã care inima lui tânjise timp de patruzeci de ani si, prin credinta cã Dumnezeu va fi cu el, „a izgonit de acolo pe fiii lui Anac" (Iosua 15,14). Dupã ce în felul acesta si-a asigurat un pãmânt pentru sine si casa sa, zelul lui n-a scãzut; el nu s-a asezat pentru a se bucura în tihnã de mostenire, ci a pornit spre noi cuceriri, pentru fericirea natiunii si onoarea lui Dumnezeu.

Lasii si rãsculãtorii pieriserã în pustie; dar iscoadele neprihãnite au mâncat din strugurii din Escol. Fiecãruia i s-a dat dupã credinta lui. Necredinciosii au vãzut cum li se împlinesc temerile. În pofida fãgãduintelor lui Dumnezeu, ei spuseserã cã este cu neputintã sã fie cucerit Canaanul, si nici nu l-au stãpânit. Dar aceia care s-au încrezut în Dumnezeu si nu au privit atât de mult la greutãtile de învins, cât la puterea atotbiruitorului lor Ajutor, au intrat în tara cea bunã. Prin credintã, eroii acestia de demult „au cucerit împãrãtii viteji în rãzboaie, au pus pe fugã ostirile vrãjmase". „Ceea ce câstigã biruinta asupra lumii este credinta noastrã" (Evr. 11, 33.34; 1 Ioan 5,4).

O altã cerere cu privire la împãrtirea pãmântului a trãdat o altã stare de spirit, cu totul deosebitã de a lui Caleb. Ea a fost prezentatã de copiii lui Iosif, de semintia lui Efraim si de jumãtate din semintia lui Manase. Vãzând numãrul lor mare, semintiile acestea au cerut o întindere îndoitã de pãmânt. Teritoriul lor era cel mai bogat din tarã si cuprindea podisul roditor al Saronului; dar multe dintre cele mai de seamã cetãti din vale erau încã sub stãpânirea canaanitilor, iar semintiile ezitau, din cauza oboselii si primejdiei, sã-si cucereascã posesiunile si doreau un alt teritoriu, în pãrtile deja cucerite ale tãrii. Semintia lui Efraim era chiar pe atunci una dintre cele mai mari din Israel, cum si aceea din care fãcea parte chiar si Iosua, si de aceea membrii ei se socoteau îndreptãtiti la o atentie deosebitã. „Pentru ce", au zis ei, „ne-ai dat un sort si numai o parte când noi suntem un popor mare la numãr si Domnul ne-a binecuvântat pânã acum?" (Iosua 17,14-18). Dar n-au putut obtine nimic de la conducãtorul neclintit, cãci el nu s-a abãtut de la stricta dreptate.

Rãspunsul lui a fost: „Dacã sunteti un popor mare la numãr, suiti-vã în pãdure si tãiati-o, ca sã vã faceti loc în tara ferezitilor si a refaimitilor, pentru cã muntele lui Efraim este prea strâmt pentru voi".

Replica lor a arãtat adevãrata cauzã a plângerii. Le lipseau credinta si curajul de a-i izgoni pe canaaniti: „Muntele nu ne va ajunge, si toti canaanitii ... care locuiesc în vale ... au care de fier".  Puterea Dumnezeului lui Israel fusese garantatã poporului Lui, iar dacã efraimitii ar fi avut curajul si credinta lui Caleb, nici un vrãjmas nu ar fi putut sta înaintea lor ... Iosua a luat hotãrât pozitie împotriva dorintei lor vãdite de a scãpa de obosealã si de primejdie. „Voi sunteti un popor mare la numãr si puterea voastrã este mare, nu veti avea un singur sort. Ci veti avea muntele, cãci veti tãia pãdurea, si iesirile ei vor fi ale voastre si veti izgoni pe canaaniti cu toate carele lor de fier si cu toatã tãria lor". În felul acesta, argumentele lor au fost îndreptate chiar împotriva lor. Dacã erau un popor atât de numeros, cum sustineau, trebuia sã fie în stare sã meargã pe propria lor cale, ca si fratii lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuia sã se teamã de carele de fier ale vrãjmasilor.  Pânã acum, Ghilgal fusese capitala natiunii si locul unde se afla cortul întâlnirii. De acum, acest cort trebuia sã fie mutat în locul hotãrât pentru rãmânerea lui permanentã. Locul acesta era Silo, un orãsel din partea de mostenire a lui Efraim. Se afla aproape în inima tãrii si se putea ajunge usor la el din orice directie. Aici era o parte a tãrii deja cuceritã, asa cã închinãtorii nu erau tulburati. „Toatã adunarea copiilor lui Israel s-a strâns la Silo si au asezat acolo cortul întâlnirii. Tara era supusã înaintea lor." (Iosua 18,1-10). Semintiile care încã se mai aflau în tabãrã când a plecat cortul întâlnirii din Ghilgal, l-au urmat si si-au întins corturile lângã Silo. Semintiile acestea au rãmas aici pânã când s-au rãspândit la pãmânturile lor.

Chivotul a rãmas trei sute de ani în Silo, pânã când, din pricina pãcatelor casei lui Eli, a cãzut în mâinile filistenilor, iar Silo a fost nimicit. Chivotul legãmântului n-a mai fost adus înapoi în cortul întâlnirii de acolo, serviciul din sanctuar a fost mutat în cele din urmã în templul din Ierusalim, iar Silo a ajuns un loc fãrã însemnãtate. Numai ruinele arãtau locul unde se aflase pe vremuri. Cu mult timp dupã aceea, soarta lui a fost folositã pentru a avertiza Ierusalimul. „Duceti-vã dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo", spunea Domnul prin proorocul Ieremia, „unde pusesem sã locuiascã odinioarã Numele Meu, si vedeti ce i-am fãcut din pricina rãutãtii poporului Meu Israel... si acum ... voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vã puneti încrederea, si locului pe care l-am dat vouã si pãrintilor vostri, îi voi face întocmai cum am fãcut lui Silo" (Ier. 7,12-14).

„Dupã ce au isprãvit de împãrtit tara" si fiecãrei semintii i s-a dat mostenirea ei, si-a prezentat si Iosua cererea. Ca si lui Caleb, i se dãduse o fãgãduintã deosebitã cu privire la mostenire; cu toate acestea, el nu a cerut o provincie întreagã, ci numai o cetate. „Dupã porunca Domnului, i-au dat cetatea pe care o cerea el ... El a zidit cetatea din nou si si-a asezat locuinta acolo" (Iosua 19,49.50). Numele dat cetãtii a fost Tinat-Serah, adicã „partea care a rãmas" - o mãrturie dãinuitoare despre caracterul nobil si starea sufleteascã plinã de lepãdare de sine a cuceritorului care, în loc sã fie primul care-si lua partea din pradã, a asteptat cu cererea pânã când si cel mai umil din popor si-a primit partea.

Sase dintre cetãtile încredintate levitilor - câte trei de fiecare parte a Iordanului - au fost rânduite ca cetãti de scãpare, în care sã afle refugiu ucigasul care fugea acolo. Cetãtile acestea fuseserã rânduite de Moise ca „cetãti de scãpare, unde sã poatã scãpa ucigasul care va omorî fãrã voie. Aceste cetãti sã vã slujeascã drept cetãti de scãpare împotriva rãzbunãtorului sângelui, pentru ca ucigasul sã nu fie omorât înainte de a se înfãtisa în fata adunãrii ca sã fie judecat" (Num. 35, 11.12), zicea el. Aceastã milostivã întocmire era necesarã din cauza vechiului obicei al rãzbunãrii personale, obicei dupã care obligatia de a-l pedepsi pe ucigas îi revenea celei mai apropiate rude sau celui mai apropiat mostenitor al mortului. În cazurile în care vina era doveditã, judecãtorii nu mai aveau nevoie sã mai astepte vreo înfãtisare. I se îngãduia rãzbunã-torului sã-l urmãreascã pe criminal pretutindeni si sã-l ucidã oriunde l-ar fi gãsit. Domnul nu a socotit cã este bine sã desfiinteze atunci acest obicei, dar S-a îngrijit de siguranta acelora care ucideau pe cineva fãrã voie.

Cetãtile de scãpare erau în asa fel împãrtite, încât din oricare parte a tãrii se putea ajunge la ele dupã un drum de o jumãtate de zi. Drumurile care duceau la ele erau totdeauna tinute în bunã stare; pretutindeni de-a lungul drumului trebuia sã fie tãblite de semnalizare, pe care stãtea scris cu litere mari si usor de înteles „Spre adãpost", pentru ca cel fugãrit sã nu mai întârzie nici o clipã. Oricine putea sã se foloseascã de aceastã înlesnire, fie evreu, fie strãin, fie trecãtor. Dar, dacã cel nevinovat nu trebuia sã fie ucis în chip pripit, nici cel vinovat nu trebuia sã rãmânã nepedepsit. Cazul fugarului trebuia sã fie cercetat de autoritãtile locului, dupã dreptate, si numai dacã nu era gãsit vinovat de presupusa ucidere urma sã fie adãpostit în cetatea de scãpare. Vinovatul era dat pe mâna rãzbunãtorului. Iar aceia care erau îndreptãtiti la adãpostire puteau sã aibã parte de ea numai cu conditia de a rãmâne în cetatea de scãpare. Dacã pãrãsea granitele prescrise si era gãsit de rãzbunãtorul sângelui, trebuia sã plãteascã cu viata dispretuirea grijii lui Dumnezeu. La moartea marelui preot, li se dãdea totusi libertate acelora care-si aflaserã adãpost în cetatea de scãpare sã se înapoieze la posesiunile lor.

La cercetarea unui caz de moarte, pârâtul nu trebuia sã fie condamnat pe temeiul mãrturiei unui singur martor, chiar dacã împrejurãrile ar fi vorbit cu tãrie împotriva lui. Porunca Domnului glãsuia astfel: „Dacã un om omoarã pe cineva, ucigasul sã fie pedepsit pe mãrturia martorilor. Un singur martor nu va fi de ajuns ca sã fie osândit cineva la moarte" (Num. 35, 30). Domnul Hristos a fost Acela care i-a dat lui Moise instructiunile acestea pentru Israel si, atunci când El Se afla personal cu ucenicii Sãi pe pãmânt si-i învãta cum sã se poarte cu cel gresit, Marele Învãtãtor a repetat învãtãtura cã mãrturia unui singur om nu este îndestulãtoare pentru a declara nevinovat sau pentru a osândi pe cineva. Vederile si pãrerile unui singur om nu trebuie sã fie decisive în problemele aflate în discutie. În toate aceste cazuri, trebuie ca doi sau mai multi sã fie uniti si sã poarte rãspunderea împreunã, „pentru ca orice vorbã sã fie sprijinitã pe mãrturia a doi sau trei martori" (Mat. 18,16).

Dacã cel cercetat pentru omor era gãsit vinovat, nu trebuia sã fie eliberat pentru vreo platã sau amendã oarecare. „Dacã varsã cineva sângele omului, si sângele lui sã fie vãrsat de om". „Sã nu primiti rãscumpãrare pentru viata unui ucigas vinovat de moarte, ci sã fie pedepsit cu moartea", „chiar si de la altarul Meu sã-l smulgi, ca sã fie omorât", spunea porunca lui Dumnezeu; „cãci sângele celui nevinovat pângãreste tara; si ispãsirea sângelui vãrsat în tarã nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vãrsa" (Gen. 9,6; Num. 35,31.33; Exod 21,14). Siguranta si curãtia poporului cereau ca pãcatul uciderii sã fie pedepsit cu asprime. Viata omului, pe care numai Dumnezeu o poate da, trebuie sã fie socotitã ca ceva sfânt.

Cetãtile de scãpare rânduite pentru poporul Sãu din vechime erau o preînchipuire a refugiului rânduit în Domnul Isus Hristos. Acelasi Mântuitor îndurãtor care a creat cetãtile acestea de scãpare a creat, prin vãrsarea propriului Sãu sânge, un adãpost sigur pentru cãlcãtorul Legii lui Dumnezeu, în care sã afle scãpare de moartea a doua. Nici o putere nu este în stare sã smulgã din mâinile Sale sufletele care cautã la El iertare. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus". „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a si înviat, stã la dreapta lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi", pentru ca „sã gãsim o puternicã îmbãrbãtare noi, a cãror scãpare a fost sã apucãm nãdejdea care ne era pusã înainte" (Rom. 8,1.34; Evr. 6,18).

Acela care alerga cãtre cetatea de scãpare nu trebuia sã zãboveascã. Trebuia sã-si pãrãseascã familia si treburile. Nu mai avea timp sã-si ia rãmas bun de la cei iubiti ai sãi. Viata lui era în primejdie si oricare alt interes trebuia sã fie sacrificat fatã de acest unic scop - sã ajungã la locul de scãpare. Oboseala era uitatã, piedicile nu mai erau luate în seamã. Fugarul nu îndrãznea nici o clipã mãcar sã meargã mai încet pânã ajungea dincolo de zidurile cetãtii.

Pãcãtosul este în primejdie de moarte vesnicã atâta timp cât nu cautã adãpost la Domnul Hristos; si dupã cum sovãiala si nepãsarea puteau sã-l lipseascã pe fugar de unica sansã de a supravietui, tot astfel amânarea si indiferenta se pot dovedi a fi ruina sufletului. Satana, vrãjmasul cel mare, este pe urmele oricãrui suflet care a nesocotit Legea sfântã a lui Dumnezeu, iar acela care nu-si dã seama de primejdia în care se aflã si nu cautã cu toatã hotãrârea scãpare în locul de vesnicã adãpostire va cãdea pradã pierzãtorului.

Prizonierul care pãrãsea vreodatã cetatea de scãpare era lãsat în mâinile rãzbunãtorului sângelui. În felul acesta, poporul era învãtat sã umble pe calea prevãzutã de întelepciunea infinitã pentru siguranta lui. În acelasi fel, nu e îndeajuns ca pãcãtosul doar sã creadã în Hristos în vederea iertãrii pãcatelor sale, ci trebuie si sã rãmânã în El, prin credintã si ascultare. „Cãci, dacã pãcãtuim cu voia, dupã ce am primit cunostinta adevãrului, nu rãmâne nici o jertfã pentru pãcate, ci doar o asteptare înfricosatã a judecãtii si vãpaia unui foc care va mistui pe cei rãzvrãtiti" (Evr. 10,26.27).

Douã dintre semintiile lui Israel, Gad si Ruben, si o jumãtate a semintiei lui Manase îsi primiserã mostenirea înainte de a fi trecut Iordanul. Pentru un popor de pãstori, podisurile întinse si pãdurile bogate ale Galaadului si Basanului ofereau pãsuni cuprinzãtoare pentru turmele si cirezile lor, care constituiau o atractie ce nu se afla nici în Canaan. Întrucât cele douã semintii si jumãtate doreau sã se aseze acolo, se îndatoraserã sã dea partea lor de oameni înarmati care sã-i însoteascã pe fratii lor de dincolo de Iordan, pentru a le da ajutor în rãzboaie pânã ce si acestia vor fi intrat în mostenirea lor. Ei îsi împliniserã cu credinciosie fãgãduinta. Când cele zece semintii au pãtruns în Canaan, „fiii lui Ruben, fiii lui Gad si jumãtate din semintia lui Manase ... aproape patruzeci de mii de bãrbati, pregãtiti de rãzboi, au trecut, gata de luptã, înaintea Domnului în câmpia Ierihonului" (Iosua 4,12.13). Ani de-a rândul, ei luptaserã plini de curaj alãturi de fratii lor. Acum venise momentul sã se întoarcã la pãmânturile lor. Si, întrucât se uniserã cu fratii lor la luptã, avuseserã parte si de pradã, întorcându-se astfel la corturile lor „cu mari bogãtii" si „cu foarte multe turme si cu o mare multime de argint, de aur, de aramã, de fier si de îmbrãcãminte", pe care trebuia sã le împartã cu aceia care rãmãseserã lângã familii si turme.

Urma ca ei sã locuiascã la oarecare depãrtare de sanctuarul Domnului si Iosua, cu strângere de inimã, s-a uitat cum pleacã, pentru cã stia cât de puternice vor fi, în viata lor singuraticã si cãlãtoare, ispitele de a cãdea în obiceiurile triburilor pãgâne care locuiau la hotarele lor.

În timp ce sufletul lui Iosua si al celorlalti conducãtori încã mai era apãsat de prevestiri îngrijorãtoare, zvonuri ciudate au ajuns la ei. Cele douã semintii si jumãtate înãltaserã un altar mare, asemenea altarului din Silo, lângã Iordan, aproape de locul unde avusese loc trecerea minunatã peste râu. Legea lui Dumnezeu oprea sub pedeapsa cu moartea introducerea altui cult decât acela tinut la sanctuar. Dacã acesta era scopul acestui altar si dacã rãmânea în picioare, urma sã îndepãrteze poporul de la adevãrata credintã.

Reprezentantii poporului s-au adunat la Silo si au propus, în graba si indignarea lor, sã porneascã îndatã un rãzboi împotriva celor vinovati. Prin influenta celor mai chibzuiti, s-a hotãrât însã ca mai întâi sã trimitã o delegatie pentru a avea lãmuriri din partea celor douã semintii si jumãtate cu privire la fapta lor. Au fost alesi zece conducãtori, din fiecare semintie câte unul. În fruntea lor se afla Fineas, care se deosebise prin zelul sãu cu privire la fapta lui Por.

Cele douã semintii si jumãtate gresiserã atunci când, fãrã explicatie, sãvârsiserã o faptã care sã dea prilej la grave bãnuieli. Întrucât socoteau ca ceva fãrã putintã de tãgadã cã fratii lor erau vinovati, delegatii i-au întâmpinat cu reprosuri aspre. I-au învinovãtit cã s-au rãsculat împotriva Domnului si i-au îndemnat sã-si aducã aminte cum pedepse de la Domnul l-au lovit pe Israel când s-a dedat la închinarea înaintea lui Baal-Peor. În numele lui Israel, Fineas le-a spus copiilor lui Gad si Ruben cã, dacã nu sunt bucurosi sã locuiascã fãrã altar în tinutul acela, sunt bineveniti sã împartã cu fratii lor mosia si privilegiile acestora.

Ca rãspuns, acuzatii au explicat cã altarul lor nu avea scopul de a servi la aducerea de jertfe, ci trebuia numai sã fie o mãrturie cã, desi erau despãrtiti unii de altii prin râu, aveau aceeasi credintã ca si fratii lor din Canaan. Se temuserã cã fiii lor ar putea sã fie alungati de la sanctuar în viitor, ca neavând parte în Israel. În asemenea împrejurãri, altarul acesta, zidit dupã chipul altarului Domnului de la Silo, urma sã fie mãrturie cã ziditorii lui fuseserã si ei închinãtori ai viului Dumnezeu.

Delegatii au primit cu bucurie explicatia aceasta si le-au dus vestea cea bunã acelora care îi trimiseserã. Toate planurile de rãzboi au fost oprite, iar poporul s-a bucurat foarte mult si a lãudat pe Dumnezeu.

Copiii lui Gad si ai lui Ruben au pus o inscriptie pe altarul lor, care arãta scopul pentru care fusese ridicat: „El este martor între noi cã Domnul este Dumnezeu". În felul acesta, au cãutat sã evite gresite întelegeri pentru mai târziu si sã îndepãrteze orice ar fi dus la ispitã.

De câte ori se ivesc greutãti mari din simple neîntelegeri chiar între persoane care sunt cãlãuzite de cele mai demne motive! Si fãrã exercitarea iubirii si a îngãduintei, ce rezultate serioase si chiar fatale pot urma! Cele zece semintii si-au amintit cum, în cazul lui Acan, Dumnezeu a mustrat neglijenta lor de a descoperi pãcatul care exista între ei. De astã datã se hotãrâserã sã procedeze grabnic si hotãrât; dar, cãutând sã fugã de prima gresealã, au cãzut în cealaltã extremã. În loc sã cerceteze cu blândete pentru a afla situatia adevãratã, i-au certat si judecat pe fratii lor. Dacã bãrbatii lui Gad si Ruben ar fi rãspuns în acelasi spirit, ar fi urmat un rãzboi. Pe de o parte, dacã este de mare însemnãtate ca pãcatul sã fie tratat cu asprime si hotãrâre, pe de altã parte este de aceeasi însemnãtate sã se evite judecãtile pripite si bãnuielile neîntemeiate.

Desi multi sunt sensibili la cea mai micã mustrare cu privire la propria lor purtare, devin prea aspri în purtarea lor cu aceia pe care îi socotesc gresiti. Pânã acum nimeni n-a fost întors de la pãrerile lui gresite prin ceartã si reprosuri, ci dimpotrivã, în felul acesta multi au fost alungati si mai departe de calea cea dreaptã si au fost fãcuti sã-si împietreascã inima în convingerea lor. O stare de suflet prietenoasã, o purtare rãbdãtoare si politicoasã îl pot salva pe cel gresit si pot sã acopere o multime de pãcate.

Întelepciunea de care au dat dovadã rubenitii si cei ce erau cu ei este vrednicã de imitat. În timp ce cãutau sã sustinã cu sinceritate cauza adevãratei religii, ei au fost osânditi pe nedrept si mustrati cu asprime; cu toate acestea, nu au dat pe fatã resentimente. Cu amabilitate si rãbdare au ascultat învinuirile fratilor lor, înainte de a cãuta sã se apere, iar dupã aceea si-au explicat motivele si si-au arãtat nevinovãtia. În felul acesta a fost înlãturatã amical greutatea care ar fi putut sã atragã dupã sine stãri atât de rele.

Aceia care au dreptate pot rãmâne linistiti si cumpãniti chiar si atunci când sunt acuzati pe nedrept. Dumnezeu cunoaste toate câte sunt gresit întelese de oameni si rãu expuse; si putem sã încredintãm cu deplinã liniste cazul nostru în mâinile Lui. Cauza acelora care se încred în El va fi tot atât de sigur apãratã, cum a fost descoperitã vinovãtia lui Acan ... Aceia care sunt mânati de Duhul lui Hristos vor avea acea iubire care este prietenoasã si îndelung rãbdãtoare.

Este voia lui Dumnezeu ca în poporul Sãu sã domneascã unirea si iubirea frãteascã. Chiar înainte de crucificare, Domnul Hristos S-a rugat ca ucenicii Lui sã fie una, dupã cum El este una cu Tatãl Sãu, pentru ca lumea sã creadã cã Dumnezeu L-a trimis. Aceastã rugãciune, peste mãsurã de miscãtoare si minunatã, este valabilã în toate timpurile, pânã în zilele noastre; deoarece cuvintele Lui sunã astfel: „Mã rog nu numai pentru ei, ci si pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor" (Ioan 17,20). Chiar dacã nu trebuie sã sacrificãm nici un principiu al adevãrului, totusi, ar trebui ca tinta noastrã continuã sã fie de a ajunge la aceastã stare de unitate. Aceasta este dovada cã suntem ucenici. Domnul Isus spunea: „Prin aceasta vor cunoaste toti cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea dragoste unii pentru altii" (Ioan 13,35). Apostolul Petru îndeamnã biserica prin cuvintele: „Încolo, toti sã fiti cu aceleasi gânduri, simtind cu altii, iubind ca fratii, milosi, smeriti. Nu întoarceti rãu pentru rãu, nici ocarã pentru ocarã; dimpotrivã, binecuvântati, cãci la aceasta ati fost chemati: sã mosteniti binecuvântarea" (1 Petru 3, 8.9).

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA