« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 47

Legãmântul cu gabaonitii

        Din Sihem, israelitii s-au înapoiat în tabãra lor din Ghilgal. Aici au fost cãutati de o delegatie specialã care dorea sã încheie un legãmânt cu ei. Delegatii sustineau cã ar veni dintr-o tarã îndepãrtatã, iar lucrul acesta pãrea sã fie confirmat de înfãtisarea lor. Hainele lor erau vechi si zdrentuite, încãltãmintea peticitã, proviziile mucegãite, iar burdufurile pe care le foloseau ca vase pentru vin erau vechi, rupte si legate pe alocuri, ca si cum pe drum ar fi cãutat sã le peticeascã în grabã.  În tara lor îndepãrtatã, pe cât se pãrea dincolo de hotarele Palestinei, concetãtenii lor, dupã cum spuneau ei, au auzit despre minunile pe care le fãcuse Dumnezeu pentru poporul Sãu si-i trimiseserã pe ei ca sã încheie un legãmânt cu Israel. Evreii fuseserã avertizati în chip hotãrât sã nu încheie legãmânt cu locuitorii idolatri din Canaan si, de aceea, în inima conducãtorilor s-a nãscut îndoiala cu privire la faptul cã cele spuse de strãini ar fi adevãrate. „Poate cã voi locuiti în mijlocul nostru" - au zis ei. La aceasta, delegatii au rãspuns doar: „Noi suntem robii tãi" (Iosua 9,10). Dar când Iosua i-a întrebat neocolit: „Cine sunteti voi si de unde veniti?", ei au repetat cele spuse mai înainte, iar ca dovadã a sinceritãtii au adãugat: „Iatã, pâinea noastrã era caldã când am luat-o ca merinde de acasã, în ziua când am plecat sã venim la voi, si acum s-a uscat si s-a mucegãit. Burdufurile acestea de vin, când le-am umplut erau noi de tot, si iatã-le s-au rupt; hainele si încãltãmintea noastrã s-au învechit de lungimea prea mare a drumului".  Cuvintele acestea au biruit. Evreii „n-au întrebat pe Domnul". „Iosua a fãcut pace cu ei si a încheiat un legãmânt prin care trebuia sã-i lase cu viatã si cãpeteniile adunãrii le-au jurat lucrul acesta". Asa s-a încheiat acest legãmânt. Dupã trei zile, s-a descoperit adevãrul. „Au aflat cã erau vecini cu ei si cã locuiau în mijlocul lor". Gabaonitii, stiind cã era cu neputintã sã li se împotriveascã evreilor, s-au folosit de viclesug pentru a-si salva viata.  Mare a fost consternarea israelitilor când au aflat înselãciunea la care au fost supusi, iar neplãcerea lor a sporit si mai mult când, la trei zile de mers, au dat de cetãtile gabaonitilor, aproape în mijlocul tãrii. „Toatã adunarea a cârtit împotriva cãpeteniilor", dar acestea din urmã s-au temut sã calce legãmântul, cu toate cã fusese câstigat prin înselãciune, pentru cã „le juraserã pe Domnul, Dumnezeul lui Israel". „Si copii lui Israel nu i-au omorât." Gabaonitii s-au îndatorat sã lepede idolatria si sã I se închine lui Iehova, iar pãstrarea vietii lor nu era o violare a poruncii lui Dumnezeu de a-i nimici pe canaanitii idolatri. Prin urmare, prin jurãmântul lor, evreii nu se învoiserã sã comitã pãcat. Si, cu toate cã fusese câstigat prin înselãciune, jurãmântul nu trebuia sã fie desconsiderat. Îndatorirea pentru care cineva s-a legat prin cuvântul sãu trebuie sã fie consideratã sfântã, dacã aceasta nu-l obligã sã comitã o faptã rea. Nici o chibzuintã cu privire la foloase, rãzbunare sau privilegii personale nu poate sã tulbure în vreun fel statornicia unei fãgãduinte sau a unui jurãmânt. „Buzele mincinoase sunt urâte Domnului". „Când va putea sã se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica pânã la locul Lui cel sfânt? Cel ce nu-si ia vorba înapoi, dacã face un jurãmânt în paguba lui" (Prov.12,22; Ps.24,3; 15,4).  Gabaonitilor li s-a îngãduit sã trãiascã, dar au fost dati ca robi sanctuarului, fãcând diferite munci în tabãrã. „Iosua le-a fãcut asa cum hotãrâse… din ziua aceea i-a pus sã taie lemne si sã scoatã apã pentru adunare si pentru altarul Domnului." Plini de recunostintã, ei au primit conditiile acestea, întelegând cã au gresit si cã trebuia sã fie bucurosi cã-si rãscumpãrau viata cu orice conditie. „Iatã-ne în mâinile tale; fã cu noi ce vei crede cã este bine si drept sã faci" - i-au spus ei lui Iosua. Sute de ani, urmasii lor au fost legati de serviciul sanctuarului.

Teritoriul gabaonitilor cuprindea patru cetãti. Populatia nu era sub domnia unui singur rege, ci erau cârmuiti de bãtrâni sau senatori. Cea mai însemnatã dintre aceste cetãti „era o cetate mare, ca una din cetãtile împãrãtesti si toti bãrbatii ei erau viteji". E un exemplu izbitor despre groaza pe care israelitii le-o insuflaserã locuitorilor Canaanului, faptul cã locuitorii unei astfel de cetãti au recurs la un mijloc atât de umilitor pentru a-si salva viata.  Dar le-ar fi fost mai bine gabaonitilor dacã s-ar fi purtat cu sinceritate fatã de Israel. În timp ce supunerea fatã de Iehova le-a asigurat pãstrarea vietii, înselãciunea le-a adus numai ocarã si robie. Dumnezeu luase mãsuri pentru ca toti cei care, pãrãsind pãgânismul, doreau sã se uneascã cu Israel sã aibã parte de binecuvântãrile legãmântului. Ei erau cuprinsi în expresia: „strãinul care locuieste în mijlocul tãu" si, cu câteva exceptii, aceastã clasã de oameni trebuia sã se bucure de aceleasi favoruri si privilegii ca si Israel. Porunca Domnului suna astfel:

„Dacã un strãin vine sã locuiascã împreunã cu voi în tara voastrã, sã nu-l asupriti. Sã vã purtati cu strãinul care locuieste între voi ca si cu bãstinasul din mijlocul vostru." (Lev.19,33.34). Cu privire la Paste si aducerea de jertfe se dãduse porunca: „Sã fie o singurã lege pentru toatã adunarea, atât pentru voi cât si pentru strãinul care locuieste în mijlocul vostru… cu strãinul sã fie ca si cu voi înaintea Domnului" (Num.15,15).  Acestea ar fi fost conditiile pe temeiul cãrora ar fi fost primiti gabaonitii dacã n-ar fi recurs la înselãciunea de care s-au folosit. Nu era o umilintã usor de suportat pentru locuitorii unei „cetãti împãrãtesti", ai cãrei cetãteni erau cu totii „viteji", ca timp de sute de ani sã fie fãcuti tãietori de lemne si cãrãusi de apã. Dar, pentru ca sã poatã însela, au luat haina sãrãciei si aceasta a rãmas lipitã de ei, ca o emblemã a robiei vesnice. În felul acesta starea lor de robie a mãrturisit, câtã vreme au trãit ei si urmasii lor, despre ura lui Dumnezeu fatã de înselãciune.  Supunerea cetãtii Gabaon în fata lui Israel i-a umplut de spaimã pe împãratii Canaanului. Imediat au luat mãsuri pentru a se rãzbuna pe aceia care încheiaserã pace cu nãvãlitorii. Sub conducerea lui Adoni-Tedec, împãratul Ierusalimului, cinci împãrati ai Canaanului au încheiat un pact împotriva gabaonitilor. Procedeul lor a fost rapid. Gabaonitii nu erau pregãtiti sã se apere si i-au trimis o solie lui Iosua, la Ghilgal: „Nu pãrãsi pe robii tãi, suie-te la noi în grabã, izbãveste-ne, dã-ne ajutor; cãci toti împãratii amoritilor care locuiesc pe munte, s-au strâns împotriva noastrã". Primejdia îi ameninta nu numai pe gabaoniti, ci si pe israeliti. Cetatea aceasta domina Trecãtorile ce duceau cãtre partea centralã si sudicã a tãrii, iar acestea trebuia sã fie pãstrate dacã urma sã fie cuceritã tara.  Iosua s-a pregãtit în grabã pentru eliberarea Gabaonului. Locuitorii cetãtii asediate s-au temut cã, din cauza înselãciunii la care au recurs, el va neglija apelul lor; dar, întrucât ei s-au supus stãpânirii lui Israel si au acceptat sã se închine lui Dumnezeu, el s-a simtit îndatorat sã-i apere. De astã datã n-a actionat fãrã sfat divin si Dumnezeu l-a încurajat sã porneascã la luptã. „Nu te teme de ei" - spunea solia dumnezeiascã, „cãci îi dau în mâinile tale si nici unul din ei nu va putea sã stea împotriva ta". De aceea „Iosua s-a suit din Ghilgal, el si toti oamenii de rãzboi si toti cei viteji".  Mãrsãluind toatã noaptea, oastea a ajuns în fata Gabaonului dimineata. Împãratii aliati de-abia îsi asezaserã ostile în jurul cetãtii, când Iosua s-a nãpustit asupra lor. Atacul a adus înfrângerea desãvârsitã a asediatorilor. Multimea fãrã numãr a fugit dinaintea lui Iosua prin trecãtoare, cãtre Bet-Horon, si, dupã ce au ajuns pe culmea muntilor, au coborât pe partea cealaltã a coastei abrupte. Aici s-a abãtut asupra lor o grindinã grozav de mare. „Domnul a fãcut sã cadã din cer, peste ei, pietre mari… cei ce au murit de pietrele grindinei au fost mai multi decât cei ucisi cu sabia de copiii lui Israel".

În timp ce amoritii fugeau de le scãpãrau picioarele, cu nãdejdea de a gãsi un adãpost undeva în munti, Iosua, privind de pe înãltime, a vãzut cã ziua era prea scurtã pentru a-si termina lucrarea. Dacã vrãjmasii nu erau complet înfrânti, s-ar fi adunat iarãsi dupã un scurt timp si ar fi reînceput lupta. „Atunci Iosua a vorbit Domnului… si a zis în fata lui Israel: ‘Opreste-te, soare, asupra Gabaonului si tu, lunã, asupra vãii Aialonului!’ Si soarele s-a oprit si luna si-a întrerupt mersul pânã ce poporul si-a rãzbunat pe vrãjmasii lui… Soarele s-a oprit în mijlocul cerului si nu s-a grãbit sã apunã aproape o zi întreagã".  Înainte de apusul soarelui se si împlinise fãgãduinta lui Dumnezeu fatã de Iosua. Întreaga ostire vrãjmasã fusese datã în mâinile lui. Ziua aceasta urma sã rãmânã mult timp în amintirea israelitilor. „N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici dupã aceea, când Domnul sã fi ascultat glasul unui om; cãci Domnul lupta pentru Israel". „Soarele si luna se opresc în locuinta lor, de lumina sãgetilor Tale care pornesc, de strãlucirea sulitei Tale, care luceste. Tu cutreieri pãmântul în urgia Ta, zdrobesti neamurile în mânia Ta. Iesi ca sã izbãvesti pe poporul Tãu" (Hab.3,11-13).  Spiritul lui Dumnezeu a inspirat rugãciunea lui Iosua, pentru ca încã o datã sã se demonstreze puterea Dumnezeului lui Israel. Cele cerute nu evidentiau o încumetare din partea marelui conducãtor. Iosua primise fãgãduinta cã Dumnezeu dorea sã îi înfrângã pe acesti vrãjmasi; cu toate acestea, el s-a trudit tot atât de mult ca si cum victoria ar fi fost câstigatã numai de oastea lui Israel. El a fãcut tot ce putea face energia omeneascã si apoi a strigat în credintã dupã ajutorul dumnezeiesc. Taina succesului sãu stã în unirea puterii dumnezeiesti cu strãduintele omenesti. Aceia care realizeazã cel mai mult sunt cei care se sprijinã mai hotãrât pe bratul Celui Atotputernic. Bãrbatul care a poruncit: „Opreste-te, soare, asupra Gabaonului si tu, lunã, asupra vãii Aialonului", este acelasi care, în tabãra de la Ghilgal, prosternat la pãmânt, a petrecut ore întregi în rugãciune. Oamenii rugãciunii sunt oamenii puterii.  Aceastã mare minune dã mãrturie despre faptul cã toatã creatiunea stã sub stãpânirea Creatorului. Satana cautã sã le ascundã oamenilor lucrarea divinã în lumea naturalã, sã tinã ascunsã privirilor neostenita muncã creatoare a marii cauze primare. Prin aceastã minune sunt supusi ocãrii toti aceia care înaltã natura mai presus de Dumnezeul naturii. Dupã vointa Sa, Dumnezeu a poruncit puterilor naturii sã se dezlãntuie asupra ostirii vrãjmasilor: „foc si grindinã, zãpadã si ceatã, vânturi nãpraznice care împlinesc poruncile Lui" (Ps.148,8). Atunci când amoritii pãgâni si-au propus sã se împotriveascã planurilor Lui, Dumnezeu a intervenit, aruncând „o grindinã mare din cer" asupra vrãjmasilor lui Israel. Ni se vorbeste despre o mare bãtãlie care va avea loc în vremurile de pe urmã ale istoriei pãmântului, când Domnul va deschide arsenalul Sãu si va da la ivealã uneltele mâniei Sale (Ier.50,25). „Ai ajuns tu pânã la cãmãrile zãpezii?" - întreabã El. „Ai vãzut tu cãmãrile grindinei, pe care le pãstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de rãzboi si de bãtãlie?" (Iov 38,22.23).

Apocalipsul descrie prãpãdul care va avea loc atunci când „din scaunul de domnie va iesi un glas tare, care va zice: ‘S-a isprãvit!’" El spune: „O grindinã mare, ale cãrei boabe cântãreau aproape un talant, a cãzut din cer peste oameni" (Apoc.16,17.21).

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA