« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 45

Cãderea Ierihonului

        Evreii intraserã în Canaan, dar nu-l supuseserã; iar dupã cât se vedea, din punct de vedere omenesc, lupta pentru stãpânirea tãrii urma sã fie lungã si grea. Canaanul era locuit de oameni puternici, gata sã se împotriveascã invaziei ce le ameninta teritoriul. Diferitele neamuri erau unite de teama unei primejdii comune. Caii si puternicele lor care de luptã, cunoasterea tinutului si iscusinta lor în luptã - toate constituiau un mare avantaj. În afarã de aceasta, tara era apãratã de fortificatii, „cetãti mari si întãrite pânã la cer" (Deut.9,1). Numai bazându-se pe o putere cu totul deosebitã de a vrãjmasilor lor puteau nãdãjdui israelitii sã iasã cu bine din lupta ce le stãtea în fatã.  Una dintre cele mai puternice fortãrete din tarã - marea si bogata cetate a Ierihonului - se afla chiar în fata lor, la micã distantã de tabãra din Ghilgal. Asezatã la marginea unui podis roditor, plinã peste mãsurã de produsele bogate si diverse ale tropicelor, cetatea aceasta trufasã, cu palatele si templele ei - locuri de desfãsurare a luxului si viciilor - Îl înfrunta pe Dumnezeul lui Israel din spatele întãriturilor ei masive. Ierihonul era unul dintre principalele centre ale închinãrii idolatre, fiind în mod special consacrat Astarteii, zeita Lunii. Aici se concentra tot ce era mai decãzut si mai degradant în religia canaanitilor. Poporul lui Israel, în a cãrui amintire mai stãruiau încã urmãrile îngrozitoare ale pãcatului sãu de la Bet-Peor, nu putea sã priveascã decât cu scârbã si cutremur aceastã cetate pãgânã.  Iosua a înteles cã pasul cel dintâi pentru cucerirea Canaanului era luarea Ierihonului. Înainte de toate însã, el cãutã sã se asigure cã Dumnezeu îl cãlãuzeste; si asigurarea aceasta i-a fost datã. Când s-a retras din tabãrã ca sã fie singur si sã se roage ca Dumnezeul lui Israel sã meargã înaintea poporului Sãu, a vãzut un rãzboinic înarmat, de staturã înaltã si cu înfãtisare impunãtoare, „cu sabia scoasã din teacã". La somatia lui Iosua: „Esti dintre ai nostri sau dintre vrãjmasii nostri?" El a rãspuns: „Nu, ci Eu sunt Cãpetenia ostirii Domnului si acum am venit" (Iosua 5,13-15). Aceeasi poruncã pe care o primise Moise la Horeb: „Scoate-ti încãltãmintea din picioare, cãci locul pe care stai este sfânt", i-a descoperit lui Iosua caracterul Strãinului misterios. Cel care stãtea înaintea conducãtorului lui Israel era Domnul Hristos, Cel Prea Înalt. Coplesit de teamã sfântã, Iosua s-a aruncat cu fata la pãmânt, s-a rugat si a auzit asigurarea: „Iatã dau în mâinile tale Ierihonul si pe împãratul lui, pe vitejii lui ostasi". Apoi a primit instructiuni cu privire la cucerirea cetãtii.  Ascultând porunca divinã, Iosua a pus în miscare ostirea lui Israel. Nu trebuia sã se dea nici un atac. Nu aveau altceva de fãcut decât sã înconjoare cetatea, având în frunte chivotul legãmântului, iar trâmbitele trebuia sã sune. Întâi veneau luptãtorii, un corp de bãrbati alesi pentru a cuceri cetatea nu prin iscusinta si vitejia lor, ci prin ascultarea de instructiunile date de Dumnezeu. Veneau apoi sapte preoti cu trâmbite. Dupã acestia urma chivotul legãmântului, îmbrãcat în lumina mãririi divine si purtat de preoti învesmântati în hainele care arãtau sfânta lor slujbã. În sfârsit venea oastea lui Israel, fiecare semintie sub steagul ei. Astfel era alcãtuitã procesiunea care înconjura cetatea osânditã. În afarã de zgomotul pasilor acelei multimi numeroase si de sunetul solemn al trâmbitelor, care rãsuna printre coline si se revãrsa pe ulitele Ierihonului, nu se mai auzea nici un sunet. Dupã terminarea înconjurãrii, oastea se înapoia în tãcere la corturile ei, iar chivotul legãmântului era asezat din nou la locul lui, în cortul întâlnirii.  Cu uimire si neliniste crescândã, santinelele cetãtii observau orice miscare si raportau celor ce purtau rãspunderea. Nu întelegeau nimic din însemnãtatea scenei aceleia; dar pe mãsurã ce oastea aceea numeroasã era vãzutã în fiecare zi cu chivotul sfânt al legãmântului si cu preotii însotitori mãrsãluind, scena aceasta plinã de mister umplea de groazã inima poporului si preotilor care se aflau în cetatea asediatã. Ei au cercetat din nou fortificatiile cele puternice si s-au asigurat cã puteau rezista cu bine si celui mai puternic atac. Multi râdeau la gândul cã procesiunile acestea ciu-date le-ar putea face vreun rãu. Altii erau cuprinsi de fricã, privind la multimea aceea care înconjura cetatea în fiecare zi. Îsi aminteau cã, pe vremuri, Marea Rosie fusese despicatã în douã înaintea acestui popor si cã pentru el se fãcuse drum chiar prin Iordan. Nu stiau ce alte minuni ar mai putea face Dumnezeu pentru ei.  Timp de sase zile oastea lui Israel a fãcut înconjurul cetãtii. Când a venit ziua a saptea, în revãrsatul zorilor, Iosua a pus în miscare armatele Domnului. Li s-au dat instructiuni ca de astã datã sã înconjoare Ierihonul de sapte ori si, când trâmbitele vor suna, sã strige cu putere, cãci Domnul le-a dat cetatea în mânã.  Într-o solemnitate adâncã, ostirea cea mare porni sã înconjoare zidurile sortite prãbusirii. Nu se auzea nici o soaptã, afarã de sunetul cadentat al pasilor în mare numãr si de rãsunetul trâmbitelor care, din când în când, rupea linistea zorilor diminetii. Zidurile masive din piatrã rezistentã pãreau cã sfideazã asediul oamenilor. Santinelele de pe ziduri au vãzut cu spaimã crescândã cã dupã întâiul înconjur au urmat al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea si al saselea. Care putea sã fie scopul acestor miscãri misterioase? Ce eveniment nemaipomenit le stãtea în fatã? Nu aveau mult de asteptat. În timp ce se încheia cel de-al saptelea înconjur, lunga procesiune s-a oprit. Trâmbitele, care pentru un moment tãcuserã, fãcurã deodatã un zgomot ca un trãsnet, care a fãcut sã se cutremure chiar pãmântul. Zidurile solide de piatrã, cu turnurile si crenelurile lor puternice, se clãtinarã si se zguduirã din temelii si cãzurã cu trosnet la pãmânt, în ruine. Locuitorii Ierihonului erau paralizati de groazã, iar cetele lui Israel au intrat si au luat cetatea în stãpânire.  Israelitii nu câstigaserã biruinta prin propria lor putere; biruinta fusese cu totul a Domnului; de aceea, ca prime roade ale tãrii, cetatea, cu tot ce era în ea, trebuia consacratã ca jertfã lui Dumnezeu. În mintea israelitilor trebuia sã se întipãreascã faptul cã la cucerirea Canaanului nu era necesar sã lupte pentru ei însisi, ci, ca unelte, doar sã execute voia lui Dumnezeu si sã nu urmãreascã proslãvirea si îmbogãtirea lor, ci sporirea onoarei lui Iehova, Împãratul lor. Înainte de cucerire li se dãduse porunca: „Cetatea sã fie datã Domnului spre nimicire, ea si tot ce se aflã în ea". „Feriti-vã numai de ceea ce va fi dat spre nimicire, cãci dacã veti lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veti face ca tabãra lui Israel sã fie datã spre nimicire si o veti nenoroci."  Toti locuitorii cetãtii, cu tot ce era viu acolo, „bãrbati si femei, copii si bãtrâni, pânã la oi, boi si mãgari", trebuia sã fie trecuti prin ascutisul sabiei. N-au fost crutate decât credincioasa Rahav si familia ei, ca urmare a fãgãduintei date de iscoade. Cetatea întreagã a fost arsã; palatele si templele ei, clãdirile ei mãrete, cu draperii bogate si ziduri frumos sculptate au fost date pradã focului. Tot ce nu putea fi nimicit prin foc, „tot argintul si tot aurul, toate lucrurile de aramã si de fier", trebuia închinate slujbei de la sanctuar. Pânã si pãmântul pe care stãtea cetatea a fost blestemat. Ierihonul nu mai trebuia sã fie rezidit ca fortãreatã; asupra oricui ar fi încercat sã clãdeascã din nou zidurile pe care le doborâse la pãmânt puterea divinã s-au rostit judecãti de pedepsire. Înaintea întregului Israel s-a spus cu solemnitate: „Blestemat sã fie înaintea Domnului omul care se va scula sã zideascã din nou cetatea aceasta a Ierihonului. Cu pretul întâiului sãu nãscut îi va pune temeliile si cu pretul celui mai tânãr fiu al lui îi va aseza portile".  Nimicirea deplinã a celor din Ierihon era numai o împlinire a poruncii date mai înainte prin Moise cu privire la locuitorii Canaanului: „Când… le vei bate, sã le nimicesti cu desãvârsire". „Dar în cetãtile popoarelor acestora, a cãror tarã ti-o dã ca mostenire Domnul, Dumnezeul tãu, sã nu lasi cu viatã nimic care suflã" (Deut.7,2; 20,16). Multora li se pare cã poruncile acestea sunt potrivnice spiritului de milã si iubire descoperit în alte pãrti ale Bibliei; dar, în realitate, nu este altceva decât ceea ce cerea dreptatea si întelepciunea infinitã. Dumnezeu Se pregãtea sã îi aseze pe israeliti în Canaan si sã dezvolte între ei o cârmuire si o natiune care sã fie manifestarea împãrãtiei Lui pe pãmânt. Ei nu trebuia sã fie numai mostenitorii adevãratei religii, ci sã si rãspândeascã pe întreaga fatã a pãmântului principiile acesteia. Canaanitii se dedaserã la pãgânismul cel mai depravat si cel mai degradant si era necesar ca pãmântul sã fie curãtit de aceia care ar fi împiedicat cu sigurantã împlinirea planurilor milostive ale lui Dumnezeu.  Locuitorilor Canaanului li se dãduserã prilejuri suficiente pentru pocãintã. Cu patruzeci de ani înainte, trecerea prin Marea Rosie si plãgile care loviserã Egiptul dovediserã puterea Dumnezeului lui Israel. Iar acum, de curând, înfrângerea împãratilor din Madian, Galaad si Basan arãtase din nou cã Iehova este mai presus de toti zeii. Sfintenia caracterului Lui si neplãcerea Sa fatã de orice întinãciune se arãtaserã în pedepsele cu care fusese lovit Israel pentru cã luase parte la ceremoniile spurcate ale lui Baal-Peor. Toate întâmplãrile acestea le erau cunoscute locuitorilor Ierihonului si între ei erau multi care împãrtãseau credinta femeii Rahav - cã Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul cerului si al pãmântului - chiar dacã întârziau sã-i urmeze pilda. Ca si oamenii dinainte de potop, canaanitii trãiau numai pentru a batjocori Cerul si a întina pãmântul. De aceea, atât iubirea, cât si dreptatea cereau grabnica executare a acestor rãsculati împotriva lui Dumnezeu si vrãjmasi ai oamenilor.  Cât de usor ostirile cerului au doborât la pãmânt zidurile Ierihonului, cetatea mândrã, ale cãrei fortificatii umpluserã de groazã cu patruzeci de ani în urmã pe iscoadele lipsite de credintã! Puternicul lui Israel spusese: „Ti-am dat Ierihonul în mâinile tale". Împotriva cuvântului acestuia puterea omeneascã n-avea ce face.

„Prin credintã au cãzut zidurile Ierihonului" (Evrei 11,30). Comandantul oastei Domnului a vorbit numai cu Iosua; nu S-a descoperit întregii adunãri, rãmânând ca ea sã creadã cuvintele lui Iosua sau sã le punã la îndoialã, sã asculte de poruncile date de el în Numele Domnului sau sã le tãgãduiascã autoritatea. Poporul nu putea sã zãreascã privelistea oastei îngeresti care îl însotea sub conducerea Fiului lui Dumnezeu. Ar fi putut spune: „Ce fapte fãrã rost mai sunt si acestea si cât de vrednic de râs este sã înconjurãm zilnic zidurile Ierihonului, sã sunãm din trâmbite de corn de berbec! Lucrul acesta nu va putea nici sã clinteascã fortificatiile puternice ale cetãtii". Dar însãsi continuarea ceremoniei acesteia timp atât de îndelungat înainte de prãbusirea zidurilor le-a oferit israelitilor prilejul de a-si dezvolta credinta. Trebuia sã li se imprime în suflet faptul cã tãria lor nu stãtea în întelepciunea omeneascã, nici în puterea omeneascã, ci numai în Dumnezeul mântuirii lor. Trebuia sã se deprindã sã se încreadã cu totul numai în puterea Conducãtorului lor divin.  Dumnezeu vrea sã facã lucruri mari pentru aceia care se încred în El. Cauza pentru care poporul Lui nu are o putere mai mare este faptul cã se încrede prea mult în propria întelepciune si nu-I dã prilej Domnului sã-Si desfãsoare puterea în favoarea lui. Dumnezeu îi va ajuta în orice nevoie pe copiii Sãi credinciosi, dacã acestia îsi vor pune deplina încredere în El si-L vor asculta cu credinciosie.  Curând dupã cãderea Ierihonului, Iosua a hotãrât sã atace cetatea Ai, o cetate micã, în munti, la câtiva kilometri spre apus de valea Iordanului. Iscoadele trimise acolo au adus raportul cã numãrul locuitorilor este mic si cã nu este nevoie decât de putini luptãtori pentru a cuceri cetatea.

Marea biruintã pe care Dumnezeu o câstigase pentru ei îi fãcuse pe israeliti sã fie plini de încredere în ei însisi. Pentru cã li se fãgãduise tara Canaanului, se simteau siguri si nu recunosteau cã numai ajutorul divin putea sã le dea izbândã. Însusi Iosua a fãcut planurile de cucerire a cetãtii Ai, fãrã sã caute sfat de la Dumnezeu.  Israelitii începuserã sã-si preamãreascã propria tãrie si sã-i priveascã cu dispret pe inamicii lor. Se asteptau sã aibã o biruintã usoarã, iar numãrul de trei mii de oameni li se pãrea suficient pentru a lua cetatea. Fãrã sã aibã asigurarea cã Dumnezeu este cu ei, au pornit în grabã atacul. Au înaintat pânã la portile cetãtii, dar numai ca sã dea piept cu cea mai puternicã si hotãrâtã împotrivire. Din cauza numãrului si pregãtirilor temeinice ale vrãjmasilor, atacatorii au fugit în dezordine spre vale, pe coasta abruptã, cuprinsi de panicã si groazã. Ei au fost urmãriti cu furie de canaaniti, care „i-au urmãrit de la poartã… si i-au bãtut la vale". Chiar dacã pierderea a fost micã în ceea ce priveste numãrul, întrucât numai treizeci si sase de oameni au fost omorâti, înfrângerea a fost totusi descurajatoare pentru întreaga adunare. „Poporul a rãmas încremenit si cu inima moale ca apa." Era pentru prima datã când dãdeau piept cu canaanitii în luptã deschisã si ce se va întâmpla în luptele mari care le stãteau înainte, când apãrãtorii unei cetãti mici îi puseserã pe fugã? Iosua a privit rezultatul acesta rãu ca pe un semn de neplãcere din partea lui Dumnezeu si, plin de durere si presimtiri sumbre, „si-a sfâsiat hainele si s-a aruncat cu fata la pãmânt pânã seara, înaintea chivotului Domnului, el si bãtrânii lui Israel, si si-au presãrat capul cu tãrânã".  „Ah! Doamne, Dumnezeule", striga el, „pentru ce ai trecut poporul acesta Iordanul ca sã ne dai în mâinile amoritilor si sã ne prãpãdesti?… Dar, Doamne, ce voi zice, dupã ce Israel a dat dosul înaintea vrãjmasilor lui? Canaanitii si toti locuitorii tãrii vor afla, ne vor înconjura si ne vor sterge numele de pe pãmânt. Si ce vei face Tu Numelui Tãu celui mare?"

Rãspunsul Domnului a fost: „Scoalã-te! Pentru ce stai culcat astfel pe fata ta? Israel a pãcãtuit; au cãlcat legãmântul pe care li l-am dat". Era timpul sã actioneze repede si hotãrât si sã nu mai stea în disperare si vãicãrealã. În tabãrã era un pãcat ascuns, care trebuia cãutat si îndepãrtat înainte ca prezenta si binecuvântarea Domnului sã fie cu poporul Sãu. „Eu nu voi mai fi cu voi dacã nu nimiciti ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru."  Porunca lui Dumnezeu fusese nesocotitã de unul dintre cei rânduiti sã aducã la îndeplinire judecãtile Lui. Iar poporul întreg era fãcut rãspunzãtor pentru vinovãtia celui ce se abãtuse: „Au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat si au mintit si le-au ascuns printre lucrurile lor". Lui Iosua i s-au dat îndrumãri cum sã-l descopere si cum sã-l pedepseascã pe vinovat. Pentru descoperirea vinovatului au folosit sortii. Nu a fost arãtat pãcãtosul pe nume, ci pentru un timp lucrurile au fost lãsate neclare, pentru ca poporul sã-si simtã rãspunderea pentru pãcatele ce domneau în mijlocul lui si, în felul acesta, sã fie îndemnat sã-si cerceteze inima si sã se umileascã înaintea lui Dumnezeu.  Iosua a adunat poporul dis-de-dimineatã, „dupã semintiile lui", iar scena solemnã si impresionantã a început. Pas cu pas, cercetarea a mers mai departe. Proba îngrozitoare se apropia tot mai mult. Mai întâi a fost atinsã semintia, apoi familia, dupã aceea casa si în sfârsit bãrbatul, si Acan, fiul lui Carmi, din semintia lui Iuda, a fost arãtat de degetul lui Dumnezeu ca fiind omul care îl nenorocise pe Israel.  Pentru ca vinovãtia lui sã fie pe deplin demonstratã, sã nu se lase loc pentru acuzatia cã ar fi fost condamnat pe nedrept, Iosua i-a cerut lui Acan sã spunã adevãrul sub jurãmânt. Nenorocitul si-a mãrturisit complet vinovãtia: „Este adevãrat cã am pãcãtuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel… Am vãzut în pradã o manta frumoasã de Sinear, douã sute de sicli de argint si o placã de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit si le-am luat; iatã, sunt ascunse în pãmânt în mijlocul cortului meu". Îndatã au fost trimisi oameni la cortul lui, care au dat la o parte pãmântul în locul indicat, „si iatã cã lucrurile erau ascunse în cortul lui Acan si argintul era sub ele. Le-au luat din mijlocul cortului, le-au adus lui Iosua si tuturor copiilor lui Israel si le-au pus înaintea Domnului".  Sentinta a fost rostitã si executatã imediat. „Pentru cã tu ne-ai nenorocit", zise Iosua, „si pe tine te va nenoroci Domnul azi". Întrucât tot poporul fusese socotit rãspunzãtor pentru pãcatul lui Acan si suferise de pe urma lui, trebuia ca, prin reprezentantii sãi, sã ia parte si la pedepsire. „Si tot Israelul l-a ucis cu pietre."  Apoi s-a strâns peste el o mare grãmadã de pietre - ca mãrturie pentru pãcat si pedepsirea lui. „Din pricina acelei întâmplãri s-a dat locului aceluia numele de valea Acor", care înseamnã „tulburare". În cartea Cronicilor stã scris spre amintirea lui: „Acan, care a tulburat pe Israel" (1 Cron.2,7).  Pãcatul lui Acan a fost sãvârsit, sfidând cea mai directã si mai solemnã avertizare si cele mai puternice dovezi ale puterii lui Dumnezeu. „Feriti-vã de ceea ce va fi dat spre nimicire ca sã nu fiti dati spre nimicire", asa i se spusese lui Israel. Porunca fusese datã imediat dupã trecerea Iordanului si recunoasterea legãmântului lui Dumnezeu prin circumciderea poporului, dupã prãznuirea Pastelui si arãtarea Îngerului legãmântului, Cãpetenia ostirii Domnului. A urmat apoi luarea Ierihonului, ca dovadã cã nimicirea va cãdea fãrã îndoialã peste cãlcãtorii Legii lui Dumnezeu. Faptul cã numai puterea lui Dumnezeu îi dãduse biruintã lui Israel, si cã acesta nu cucerise Ierihonul prin propria lui putere, dãdea o însemnãtate solemnã poruncii care le interzicea sã-si însuseascã ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu, prin puterea cuvântului Sãu, nimicise aceastã fortãreatã întãritã; era cucerirea Lui si numai Lui trebuia sã-I fie consacratã cetatea, cu tot ce cuprindea ea.  Între milioanele lui Israel s-a gãsit un singur bãrbat care s-a încumetat sã calce porunca lui Dumnezeu în ceasul solemn al biruintei si al judecãtii. La vederea costumului babilonian scump, lãcomia lui Acan s-a trezit; chiar în clipa când era fatã în fatã cu moartea, el îl numea „o manta frumoasã de Sinear". Un pãcat a adus un altul si si-a mai însusit si aurul si argintul consacrat tezaurului Domnului - Îl jefuise pe Dumnezeu de primele roade ale pãmântului Canaanului.  Pãcatul de moarte care a dus la nimicirea lui Acan îsi avea rãdãcina în lãcomie, unul dintre pãcatele cele mai obisnuite si privite cu cea mai mare usurãtate. În timp ce alte pãcate sunt dezvãluite, si pedepsite, foarte rar cãlcarea poruncii a zecea atrage o mustrare si aceea usoarã! Urâciunea pãcatului acestuia si urmãrile lui îngrozitoare sunt lectii extrase din relatarea faptei lui Acan.  Lãcomia este un rãu care creste treptat. Acan cultivase pornirea spre lãcomie, pânã când aceasta ajunsese un obicei care-l prinsese în lanturi aproape cu neputintã de sfãrâmat. În timp ce hrãnea rãul acesta, ar fi putut cel putin sã fie umplut de groazã la gândul cã ar putea aduce nenorocire asupra întregului Israel; dar puterile constiintei lui fuseserã amortite prin pãcat si, când ispita a venit, el i-a cãzut usor pradã.  Oare nu se sãvârsesc si astãzi pãcate asemãnãtoare fatã de avertismente tot atât de solemne si precise? Si nouã ni se interzice, la fel de hotãrât, sã ne lãsãm pradã lãcomiei, asa dupã cum nu i se dãduse voie lui Acan sã-si însuseascã ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu considerã lãcomia ca fiind la fel ca vrãjitoria. Ni se dã avertismentul: „Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona" (Col.3,5; Mat.6,24). „Vedeti si pãziti-vã de orice fel de lãcomie" (Luca 12,15). „Nici sã nu fie pomenitã între voi" (Efes.5,3). Avem în fata noastrã soarta grozavã a lui Acan, Iuda, Anania si Safira. Cu mult mai înainte, avem exemplul lui Lucifer, acel „luceafãr al zorilor" care, râvnind dupã o stare mai înaltã, a pierdut pentru totdeauna mãrirea si fericirea cerului. Si, în ciuda tuturor acestor avertismente, pretutindeni domneste lãcomia.  Pretutindeni se aratã urmele ei murdare. Ea aduce în familie nemultumire si discordie; trezeste în sãraci invidia si ura împotriva celor bogati; duce la apãsarea istovitoare a sãracilor de cãtre bogati. Si acest rãu existã nu numai în lume, ci si în bisericã. Cât de des se întâlnesc aici egoismul, lãcomia, pãrtinirea, neglijarea binefacerii si jefuirea lui Dumnezeu în zecimi si daruri! Printre membrii comunitãtii care „stau bine si corespund în totul" se aflã, din nenorocire, multi Acani. Multi bãrbati care au bunuri câstigate pe cãi nedrepte, lucruri pe care Domnul le-a blestemat, vin în mod curent la bisericã si se aseazã la masa Domnului. De dragul unui costum babilonian, mii de oameni continuã sã jertfeascã constiinta lor curatã si nãdejdea cerului. Multi îsi dau cinstea si calitãtile lor folositoare în schimbul pungii cu arginti. Strigãtul sãracului în nevoie rãmâne fãrã rãspuns, lumina Evangheliei este opritã sã înainteze, batjocura omului din lume este trezitã prin purtãri care contrazic mãrturisirea crestinã; si, cu toate acestea, crestinul lacom continuã sã-si adune comori. „Se cade sã însele un om pe Dumnezeu?" (Mal.3,8) întreabã Domnul.

Pãcatul lui Acan a adus nenorocirea asupra întregii natiuni. Din pricina pãcatului unui singur om, neplãcerea lui Dumnezeu va rãmâne asupra comunitãtii Sale pânã când abaterea va fi descoperitã si îndepãrtatã. Influenta de care are sã se teamã mai mult comunitatea nu este aceea a împotrivitorilor ei fãtisi, a necredinciosilor si a batjocoritorilor, ci a urmasilor nesinceri ai lui Hristos. Acestia fac ca binecuvântarea Dumnezeului lui Israel sã fie retinutã si poporul Lui sã slãbeascã.  Atunci când comunitatea se aflã în greutãti, când se dã pe fatã rãcealã si decãdere spiritualã care dau prilej vrãjmasilor lui Dumnezeu sã se bucure, membrii ei, în loc sã-si încruciseze bratele pentru a se plânge de starea lor nenorocitã, sã cerceteze mai bine dacã nu cumva se aflã un Acan în tabãrã. Fiecare sã caute cu umilintã si cercetare a inimii sã-si descopere pãcatele ascunse care îndepãrteazã prezenta lui Dumnezeu.  Acan si-a recunoscut vinovãtia, dar când era prea târziu ca mãrturisirea sã-i mai fie de vreun folos. Vãzuse oastea lui Israel cum se înapoiazã înfrântã si descurajatã de la Ai. Cu toate acestea, nu se înfãtisase pentru a-si mãrturisi pãcatul. A vãzut cum Iosua si bãtrânii lui Israel se pleacã la pãmânt coplesiti de o durere atât de mare, cã nu putea fi exprimatã în cuvinte. Dacã atunci si-ar fi recunoscut pãcatele, ar fi dat oarecum dovadã de o pocãintã adevãratã, dar a tãcut. El a auzit înstiintarea cã se sãvârsise un mare pãcat, arãtându-se hotãrât caracterul acestuia. Dar buzele lui au fost pecetluite. A început apoi cercetarea. Cum mai tremura sufletul lui de groazã când au fost arãtate mai întâi semintia, apoi casa si pe urmã familia lui! Dar tot nu a mãrturisit, pânã când degetul lui Dumnezeu nu a fost îndreptat cãtre el. Atunci, când nu mai putea sã-si ascundã pãcatul, a descoperit adevãrul. Cât de adesea se fac mãrturisiri de felul acesta! Ce mare deosebire este între a recunoaste faptele dupã ce totul a fost dovedit si a mãrturisi pãcatul care este cunoscut numai de noi si de Dumnezeu! Acan nu si-ar fi recunoscut pãcatul dacã nu ar fi nãdãjduit cã prin aceasta putea înlãtura urmãrile nelegiuirilor sale. Dar mãrturisirea lui nu a servit la altceva decât sã arate cã pedeapsa este îndreptãtitã. Nu se dãdea pe fatã o cãintã adevãratã, o adâncã pãrere de rãu, o schimbare a mintii si o scârbã fatã de pãcat.  La fel, cei vinovati vor mãrturisi de-abia când vor sta la judecatã înaintea lui Dumnezeu, dupã ce fiecare caz va fi fost hotãrât fie spre viatã, fie spre moarte. Urmãrile pe care si le-a atras fiecare vor smulge de la toti cei vinovati o recunoastere a pãcatelor. Ea va fi scoasã de la fiecare suflet, de simtãmântul îngrozitor al vinovãtiei si de asteptarea înfricosatã a judecãtii. Dar astfel de recunoastere nu-l poate salva pe pãcãtos.  Multi, asemenea lui Acan, se simt în sigurantã câtã vreme pot sã-si ascundã de semeni abaterile lor si se mângâie la gândul cã Dumnezeu nu o ia prea în serios cu dezvãluirea si acuzarea nelegiuirii. Mult prea târziu vor sta fatã în fatã cu pãcatele lor, într-o zi când, pentru vesnicie, ele nu vor mai putea fi curãtite nici cu jertfe, nici cu arderi de tot. Când se vor deschide cãrtile cerului, Judecãtorul nu-i va arãta omului vinovãtia, ci îl va privi pãtrunzãtor, convingãtor, si fiecare faptã, fiecare purtare din viatã, se va împrospãta în memoria fãcãtorului de rele. Nu va mai fi nevoie ca vinovatul sã fie cãutat, ca pe timpul lui Iosua, de la semintie pânã la familie, ci chiar buzele lui vor mãrturisi faptele rusinoase. Pãcatele tinute ascunse fatã de oameni vor fi atunci cunoscute întregii lumi.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA