| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 44
Trecerea Iordanului
Israelitii au plâns mult după conducătorul luat de la ei si, în cinstea lui, s-au tinut treizeci de zile de ceremonii speciale. Niciodată înainte de plecarea lui nu recunoscuseră valoarea sfaturilor lui întelepte, simtămintele lui părintesti, pline de gingăsie, si credinta lui neclintită. Cu o nouă si profundă apreciere, ei si-au amintit de lectiile pretioase pe care el li le dăduse pe când era încă cu ei. Moise era mort, dar influenta lui n-a murit o dată cu el. Aceasta urma să trăiască mai departe si să renască în inima poporului său. Multă vreme urma ca amintirea acestei vieti altruiste si sfinte să rămână scumpă pentru ei; cu putere linistită si convingătoare, ea avea să influenteze însăsi viata acelora care în decursul vietii lui nu luaseră seama la cuvintele sale dătătoare de viată. După cum strălucirea soarelui care apune luminează vârful muntilor chiar si după ce soarele a scăpătat de mult dincolo de înăltimi, la fel faptele celor buni, curati si sfinti împrăstie lumină după ce ei de multă vreme au plecat. Faptele lor, cuvintele lor, exemplul lor trăiesc vesnic. „Pomenirea celui neprihănit tine în veci." (Ps.112,6). Desi erau plini de durere pentru această pierdere mare, ei întelegeau totusi că nu erau părăsiti. Ziua, stâlpul de nor stătea deasupra cortului întâlnirii, iar noaptea, stâlpul de foc, ca asigurare că Dumnezeu continua să fie Sprijinitorul si Conducătorul lor, dacă ei aveau să umble pe calea poruncilor Lui. Iosua era acum conducătorul recunoscut al lui Israel. El fusese cunoscut mai ales ca războinic, iar darurile si virtutile lui aveau o deosebită valoare îndeosebi în acest timp al istoriei lui Israel. El era curajos, hotărât si stăruitor, grabnic, incoruptibil, negândindu-se să tragă vreun folos în timp ce se îngrijea de cei dati în atentia lui si, mai presus de toate, însufletit de o vie credintă în Dumnezeu - asa era caracterul bărbatului ales de Dumnezeu să conducă oastea lui Israel cu prilejul trecerii pe pământul făgăduit. În timpul rămânerii în pustie, el lucrase ca prim sfetnic al lui Moise si, prin credinciosia lui nepretentioasă si linistită, prin statornicia lui când altii se clătinau, prin hotărârea lui de a sustine adevărul în timp de primejdie, dovedise, cu mult timp înainte de a fi chemat prin glasul lui Dumnezeu în acest loc, că era vrednic să fie urmasul lui Moise. Iosua privise cu mare îngrijorare si cu multă neîncredere în sine la datoria care-i stătea înainte; dar spaima lui a fost înlăturată prin asigurarea de la Dumnezeu: „Eu voi fi cu tine, cum am fost si cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi… căci tu vei da în stăpânirea poporului acestuia tara pe care am jurat părintilor lor că le-o voi da" (vezi Iosua 1,5). Din muntii Libanului până departe, la tărmurile mării, si până la malul Eufratului, la răsărit, totul trebuia să fie al lor. La făgăduinta aceasta s-a adăugat porunca: „Întăreste-te numai si îmbărbătează-te, lucrând cu credinciosie după toată legea pe care ti-a dat-o robul Meu Moise". Îndrumarea Domnului spunea: „Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei ziua si noaptea"; „nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbutesti în tot ce vei face". Israelitii îsi aveau încă tabăra pe partea răsăriteană a Iordanului, care era cea dintâi piedică în ce priveste luarea în stăpânire a Canaanului. „Acum scoală-te", a fost cea dintâi însărcinare dată de Dumnezeu lui Iosua, „treci Iordanul acesta, tu si tot poporul acesta si intrati în tara pe care o dau copiilor lui Israel". Nu i s-a dat însă nici o îndrumare cu privire la drumul pe care trebuia să treacă. Iosua stia totusi că, atunci când Domnul poruncea ceva, pregătea pentru popor si o cale pentru a putea să împlinească cele poruncite; si, în credinta aceasta, neînfricatul conducător a luat măsuri pentru înaintare.
La oarecare depărtare dincolo de fluviu, în dreptul locului unde era tabăra israelitilor, se afla cetatea Ierihonului, puternic întărită. De fapt, cetatea aceasta era cheia întregului tinut si trebuia să stea ca o piedică grozavă în calea izbânzii lui Israel. De aceea, Iosua trimise doi tineri ca iscoade pentru a cerceta cetatea si a se asigura într-o măsură oarecare cu privire la numărul locuitorilor, resursele lor si trăinicia fortificatiilor. Locuitorii cetătii, înspăimântati si neîncrezători, vegheau fără răgaz, iar iscoadele au fost în mare primejdie. Dar ei au fost găzduiti, cu riscul vietii, de Rahav, o femeie din Ierihon. Ca răsplată pentru bunătatea ei, i-au făgăduit să o protejeze când vor cuceri cetatea. Iscoadele s-au înapoiat cu vestea: „Cu adevărat Domnul a dat toată tara în mâinile noastre, si toti locuitorii tării tremură înaintea noastră". În Ierihon li se spusese: „Am auzit cum la iesirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Rosii si am auzit ce ati făcut celor doi împărati dincolo de Iordan, lui Sihon si Og, pe care i-ati nimicit cu desăvârsire. De când am auzit lucrul acesta ni s-a tăiat inima, si toti ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri si jos pe pământ". În sfârsit s-au dat ordine ca toti să se pregătească de înaintare. Poporul trebuia să aibă hrană pregătită pentru trei zile, iar oastea trebuia să fie gata de luptă. Toti s-au încins bucuros să urmeze planurile conducătorului si l-au asigurat de încredere si sustinere din partea lor: „Vom face tot ce ne-ai poruncit si ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, cum am ascultat pe Moise; numai Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine, cum a fost cu Moise". La plecarea din tabără, din dumbrăvile cu salcâmi de la Sitim, oastea a pornit spre tărmul Iordanului. Stiau totusi că fără ajutor de la Dumnezeu nu puteau nădăjdui să treacă de cealaltă parte. În acel timp al anului, primăvara, zăpada care se topea umflase asa de mult apele Iordanului, încât se revărsaseră peste maluri. Era cu neputintă să se treacă dincolo prin vadurile obisnuite. Dumnezeu voia ca trecerea lui Israel peste Iordan să fie făcută printr-o minune. La porunca lui Dumnezeu, Iosua dădu ordin poporului să se sfintească; trebuia să-si îndepărteze păcatele si să se curătească de orice întinăciune din afară, „căci mâine", a zis el, „Domnul va face lucruri minunate în mijlocul vostru". „Chivotul legământului Domnului" trebuia să meargă înaintea oastei. Când dovada prezentei Domnului, purtată de preoti, va fi văzută plecând din mijlocul taberei si pornind spre râu, „să plecati din locul în care sunteti si să porniti după el". Li s-a spus amănuntit cum urma să aibă loc trecerea, iar Iosua a zis: „Prin aceasta veti cunoaste că Dumnezeul cel viu este în mijlocul vostru si că va izgoni dinaintea voastră pe canaaniti… Iată, chivotul legământului Domnului întregului pământ va trece înaintea voastră în Iordan". La timpul hotărât a început plecarea, când chivotul purtat pe umerii preotilor a deschis convoiul. Poporului i se poruncise să rămână mai în urmă, asa încât între el si chivot să fie o depărtare cam de un kilometru si mai bine. Toti au privit cu cel mai mare interes cum preotii au coborât la tărmul Iordanului. Au văzut cum înaintează mereu cu chivotul cel sfânt spre fluviul înfuriat si înspumat, până ce picioarele purtătorilor au intrat în apele lui. Deodată, apele ce veneau dinspre sus s-au oprit din curgere, în timp ce apele mai de jos au curs mai departe, lăsând albia fluviului curată. La porunca divină, preotii au înaintat până în mijlocul fluviului si au rămas acolo, până când toată oastea a coborât si a trecut pe celălalt tărm. În felul acesta, s-a întipărit în mintea tuturor israelitilor faptul că puterea care tinea pe loc apele Iordanului era aceeasi care deschisese pentru părintii lor, cu patruzeci de ani în urmă, un drum prin Marea Rosie. După ce a trecut tot poporul, a fost dus pe tărmul apusean si chivotul. Abia apucaseră să se aseze într-un loc sigur si, îndată după ce preotii au păsit pe uscat, apa zăgăzuită a fost iarăsi liberă să curgă la vale, ca un potop căruia nimic nu-i putea sta în cale, pe vechea matcă a fluviului. Nu trebuia ca generatiile viitoare să rămână fără o amintire a acestei mari minuni. În timp ce preotii care purtau chivotul stăteau încă în mijlocul Iordanului, doisprezece bărbati alesi mai înainte, câte unul de fiecare semintie, au luat fiecare câte o piatră mare din albia fluviului, din locul unde stăteau preotii, si au dus-o dincolo, pe tărmul apusean. Pietrele acestea trebuia să fie asezate ca un monument de aducere aminte pe locul celei dintâi tabere a lor. S-a dat poruncă poporului să povestească copiilor si copiilor copiilor lor despre minunata eliberare pe care Dumnezeu o lucrase pentru ei, cum spunea Iosua: „Pentru ca toate popoarele pământului să stie că mâna Domnului este puternică si să vă temeti totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru". Influenta pe care minunea aceasta o avea atât asupra evreilor cât si asupra vrăjmasilor lor era de cea mai mare însemnătate. Aceasta era pentru Israel o încurajare că Dumnezeu era cu ei fără încetare si-i adăpostea, o dovadă că va face pentru ei, prin Iosua, ce făcuse prin Moise. Le era necesară o dovadă de felul acesta pentru a le îmbărbăta inima când au pornit la cucerirea tării - la împlinirea marii însărcinări în fata căreia credinta părintilor lor se clătinase cu patruzeci de ani mai înainte. Domnul îi spusese lui Iosua înainte de a-i trece pe cealaltă parte: „Astăzi voi începe să te înalt înaintea întregului Israel, ca să stie că voi fi cu tine cum am fost cu Moise". Iar succesul a îndeplinit făgăduinta. „În ziua aceea, Domnul a înăltat pe Iosua înaintea întregului Israel si s-au temut de el, cum se temuseră de Moise, în toate zilele vietii lui". Această faptă a puterii dumnezeiesti mai avea ca scop să sporească teama cu care erau priviti de neamurile din împrejurimi si, în felul acesta, să pregătească drumul pentru o biruintă mai usoară si deplină. Când a sosit vestea la regii amoritilor si canaanitilor că Dumnezeu oprise pe loc apele Iordanului în fata copiilor lui Israel, inima lor a început să tremure de spaimă. Mai înainte, evreii bătuseră cinci regi ai madianitilor, pe puternicul Sihon, regele amoritilor, si pe Og din Basan, iar acum trecerea peste Iordanul revărsat si năvalnic a umplut de groază neamurile înconjurătoare. Atât canaanitilor, cât si lui Israel si chiar lui Iosua li se dăduse o dovadă de netăgăduit că viul Dumnezeu, Împăratul cerului si al pământului, era în mijlocul poporului Său si că El n-avea să-i părăsească, nici să Se depărteze de ei. La mică depărtare de Iordan, evreii si-au asezat cea dintâi tabără a lor în Canaan. Aici „Iosua i-a tăiat împrejur"; copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal si au prăznuit Pastele" (Iosua 5,3.10). Suprimarea circumciziunii, de la data revoltei din Cades, fusese pentru Israel un semn statornic că legământul lor cu Dumnezeu, al cărui semn vizibil era circumciziunea, fusese rupt. Iar suspendarea sărbătorii Pastelor, ziua de amintire pentru eliberarea din tara Egiptului, fusese o dovadă care arăta cât de neplăcută a fost pentru Domnul dorinta lor de a se întoarce pe pământul robiei. Timpul lepădării lor însă trecuse. Din nou, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca popor al Său si semnul legământului a fost restabilit. Toti cei născuti în pustietate au fost tăiati împrejur. Domnul i-a spus lui Iosua: „Astăzi am ridicat de deasupra voastră ocara Egiptului" (Iosua 5,9-12). Ca aluzie la aceasta, locul taberei lor din Ghilgal a fost numit „Prăvălire". Popoarele păgâne aruncaseră ocară asupra Domnului si asupra poporului Său, pentru că evreii nu fuseseră în stare să ia în stăpânire Canaanul, când se asteptaseră să-l primească, îndată după iesirea lor din Egipt. Vrăjmasii lor triumfaseră, pentru că Israel pribegise atâta timp prin pustie, si spuseseră batjocoritor că Dumnezeul evreilor nu a fost în stare să-i ducă în tara făgăduită. Acum Domnul Îsi dovedise vizibil puterea, prin faptul că despicase Iordanul în fata poporului Său, iar vrăjmasii lor nu-i mai puteau ocărî. „În a patrusprezecea zi a lunii" a fost sărbătorit Pastele pe câmpia Ierihonului. „A doua zi de Paste au mâncat din grâul tării, azimi si boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paste, când au mâncat din grâul tării. Copiii lui Israel n-au mai avut mană, ci au mâncat din roadele tării Canaanului, în anul acela." (Iosua 5,9-12). Se sfârsiseră anii peregrinajului lor prin pustie. Picioarele israelitilor au călcat în sfârsit pe pământul tării făgăduite.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA