« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 43

Moartea lui Moise 

        În toatã purtarea lui Dumnezeu fatã de poporul Sãu, iubirea si îndurarea Lui în toate împrejurãrile s-au împletit cu dovezile cele mai convingãtoare ale dreptãtii Lui hotãrâte si nepãrtinitoare. Lucrul acesta este demonstrat în istoria poporului iudeu. Dumnezeu i-a dãruit lui Israel mari binecuvântãri. Este descrisã în chip miscãtor iubirea Lui duioasã fatã de ei. „Ca vulturul care îsi scuturã cuibul, zboarã deasupra puilor si întinde aripile, îi ia si-i poartã pe penele lui" (Deut.32,11,12). Si totusi, cât de grabnic si aspru au fost loviti din cauza abaterilor lor!  Iubirea fãrã de margini a lui Dumnezeu s-a dovedit prin faptul cã L-a dãruit pe unicul Sãu Fiu pentru mântuirea omenirii pierdute. Domnul Hristos a venit pe pãmânt pentru a descoperi înaintea oamenilor caracterul Tatãlui Sãu si viata Sa a fost plinã de iubire si de îndurare dumnezeiascã. Si, cu toate acestea, Însusi Domnul Hristos zice: „Câtã vreme nu va trece cerul si pãmântul, nu va trece o iotã sau o frânturã de slovã din Lege" (Matei 5,18). Acelasi glas, care-l cheamã pe pãcãtos cu o stãruintã plinã de iubire si rãbdare sã vinã la El pentru a cãpãta iertare si pace, va rosti fatã de cei care leapãdã Legea Lui: „Duceti-vã de la Mine, blestematilor" (Matei 25,41). Pretutindeni în Sfânta Scripturã Dumnezeu este înfãtisat atât ca un Tatã duios, cât si ca un Judecãtor drept. Chiar dacã are plãcere sã fie îndurãtor si „iartã fãrãdelegea, rãzvrãtirea si pãcatul", totusi „nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat" (Exod 34,7).  Marele Cârmuitor al neamurilor spusese cã nu Moise urma sã îl ducã pe Israel în tara aceea bunã, iar stãruintele cãlduroase ale robului lui Dumnezeu nu fuseserã în stare sã-I schimbe hotãrârea. Moise stia cã trebuie sã moarã. Cu toate acestea, nu se dovedise nici o clipã nepãsãtor în purtarea lui de grijã fatã de Israel. Cu credinciosie, el cãutase sã pregãteascã poporul pentru intrarea în tara fãgãduitã. La porunca lui Dumnezeu, Moise si Iosua au mers la cortul întâlnirii, în timp ce stâlpul de nor a venit si s-a oprit deasupra intrãrii. În locul acesta, cu solemnitate, poporul a fost dat în grija lui Iosua. Lucrarea lui Moise, de conducãtor al lui Israel, se sfârsise. Dar si acum el a uitat de sine, gândindu-se la binele poporului. În fata multimii adunate, Moise a rostit cãtre urmasul sãu, dupã porunca lui Dumnezeu, urmãtoarele cuvinte pline de bucurie sfântã: „Întãreste-te si îmbãrbãteazã-te, cãci tu vei duce pe copiii lui Israel în tara pe care am jurat cã le-o voi da; si Eu Însumi voi fi cu tine" (Deut.31,23). Apoi s-a îndreptat cãtre bãtrânii si slujbasii poporului, dându-le solemna însãrcinare de a asculta cu credinciosie de învãtãturile ce le-au fost date de Dumnezeu.

Când au privit la bãrbatul acesta înaintat mult în vârstã, care în foarte scurtã vreme urma sã fie luat de la ei, israelitii si-au amintit cu totii, cu o nouã si mai adâncã pretuire a iubirii lui pãrintesti, de sfaturile lui întelepte, de munca lui ce nu cunostea oboseala. De atâtea ori, când pãcatele lor atrãgeau cuvenita rãsplãtire de la Dumnezeu, rugãciunile lui Moise pentru ca ei sã fie crutati biruiserã! Durerea lor a crescut din cauza remuscãrilor. Cu amarã cãintã si-au amintit cã stricãciunea lor îl dusese pe Moise la pãcat si din aceastã cauzã el trebuia sã moarã.  Faptul cã acum conducãtorul lor iubit avea sã fie luat de la ei avea sã fie o mustrare mai mare decât ar fi primit dacã viata si lucrarea lui ar fi continuat. Dumnezeu voia ca ei sã simtã cã n-ar trebui sã-i facã si viitorului lor conducãtor viata atât de obositoare, cum i-o fãcuserã lui Moise. Dumnezeu îi vorbeste poporului Sãu prin binecuvântãrile pe care i le oferã; iar atunci când acestea nu sunt pretuite, îi vorbeste prin retinerea lor, pentru a-l face sã-si dea seama de pãcatele sale si sã se întoarcã la El din toatã inima.

În aceeasi zi, i s-a dat lui Moise porunca: „Suie-te pe… muntele Nebo… si priveste tara Canaanului pe care o dau în stãpânirea copiilor lui Israel. Tu vei muri pe muntele pe care te vei sui si vei fi adãugat la poporul tãu" (Deut.32,49.50). De multe ori plecase Moise din tabãrã, supus chemãrii divine de a sta în legãturã cu Domnul; de astã datã însã, trebuia sã facã un drum nou si tainic. Trebuia sã meargã pentru a-si preda viata în mâinile Creatorului sãu. Moise stia cã trebuie sã moarã singur; nici unui prieten pãmântesc nu-i era îngãduit sã-i slujeascã în ceasurile de pe urmã. Scenele viitoare erau învãluite în mare tainã si solemnitate si inima lui se zbãtea, dându-se înapoi din fata lor. Cea mai grea încercare pentru el era despãrtirea de poporul grijii si iubirii sale - poporul cu care îsi unise viata si interesele atâta timp. Dar învãtase sã se încreadã în Dumnezeu si, cu credintã neconditionatã, s-a predat împreunã cu poporul, iubirii si îndurãrii Sale.  Pentru ultima datã Moise a stat în adunarea poporului. Din nou, Duhul lui Dumnezeu Se odihni asupra lui si, în cea mai aleasã si mai miscãtoare vorbire, rosti o binecuvântare pentru fiecare semintie si încheie cu cuvintele:  „Nimeni nu este ca Dumnezeul lui Israel,  El trece pe ceruri ca sã-ti vinã în ajutor,  Trece cu mãretie pe nori.  Dumnezeul cel vesnic este un loc de adãpost,  Si sub bratele Lui cele vesnice este un loc de scãpare.  El a izgonit pe vrãjmas dinaintea ta,  Si a zis: ‘Nimiceste-l’.  Israel este fãrã fricã în locuinta lui,  Izvorul lui Iacov este deoparte  Într-o tarã plinã de grâu si de must,  Si cerul lui picurã rouã."  „Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine,  Un popor mântuit de Domnul,  Scutul care-ti dã ajutor?" (Deut.33,26-29).  Moise se întoarse de la adunare si, tãcut si singur, urcã pe drumul cãtre înãltimea muntelui. Urcã pe „muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga" (Deut.34,1). Pe fiecare pisc s-a oprit, privind la scenele ce se desfãsurau înaintea lui. Departe, cãtre apus, se întindeau apele albastre ale Mãrii celei Mari; cãtre miazãnoapte se înãltau spre cer muntii Hermonului; cãtre rãsãrit se întindea podisul Moab, iar dincolo de el Basanul, locul biruintelor lui Israel; cãtre miazãzi, pânã departe, era pustia în care pribegiserã atâta timp.  În singurãtatea aceasta, Moise privi înapoi la viata lui care fusese plinã de oboseli si sacrificii de când renuntase la onorurile regesti ale curtii si la posibilitatea urcãrii pe tronul Egiptului, pentru a-si uni soarta cu cea a poporului ales al lui Dumnezeu. Îsi aduse aminte de anii cei lungi petrecuti în pustie, ca pãstor al turmelor lui Ietro, de arãtarea Îngerului în rugul ce ardea si de chemarea ce-i fusese fãcutã de a-l elibera pe Israel. Mai privi la minunile cele puternice sãvârsite de puterea lui Dumnezeu în favoarea poporului Sãu ales si la mila plinã de îndurare arãtatã în decursul anilor lungi de rãtãcire si rãscoalã. În pofida celor fãcute de Dumnezeu pentru ei, în pofida rugãciunilor si ostenelilor lui, numai doi dintre adultii marii multimi ce pãrãsise Egiptul au fost gãsiti destul de credinciosi ca sã li se îngãduie sã intre în tara fãgãduintei. Când Moise privi la rezultatele ostenelilor lui, i se pãru cã viata lui de osteneli si sacrificii fusese aproape zadarnicã.  Totusi, nu-i pãrea rãu cã purtase poverile acestea. Stia cã misiunea si lucrarea îi fuseserã rânduite chiar de Dumnezeu. La începutul chemãrii lui de a deveni conducãtorul lui Israel, pentru a-l scoate din robie, dorise sã fugã de purtarea rãspunderii; dar, dupã ce a luat asupra sa lucrarea, n-a mai lepãdat povara. Chiar si atunci când Dumnezeu i-a oferit posibilitatea de a scãpa de grijã, nimicindu-l pe Israelul rãsculat, n-a putut sã se învoiascã la aceasta. Cu toate cã încercãrile lui fuseserã grele, se bucurase totusi de dovezi deosebite ale harului lui Dumnezeu; în timpul rãmânerii în pustie câstigase o experientã bogatã, deoarece vãzuse descoperirea puterii si mãretiei lui Dumnezeu si stãtuse în comuniune cu iubirea Lui; si-a dat seama cã alegerea sa fusese înteleaptã, preferând sã sufere ocara împreunã cu poporul lui Dumnezeu decât sã aibã parte de plãcerile trecãtoare ale pãcatului.  Cugetând la trecutul lui, la viata de conducãtor al poporului lui Dumnezeu, si-a dat seama cã o gresealã întinase totusi aceastã viatã. Dacã aceastã abatere ar fi putut fi iertatã, atunci nu s-ar mai fi temut de moarte. I-a fost datã asigurarea cã pocãinta si credinta în Jertfa fãgãduitã erau tot ce cerea Dumnezeu, iar Moise si-a recunoscut din nou pãcatul si a cerut stãruitor iertare în Numele Domnului Isus.  În acest timp, înaintea lui se desfãsura panorama tãrii fãgãduite. Toate hotarele tãrii i-au fost arãtate, nu încetosat si greu de deslusit din depãrtare, ci privirea lui a fost încântatã de claritatea si frumusetea privelistii. Tara i-a fost arãtatã cu aceastã ocazie nu cum era ea atunci, ci asa cum urma sã ajungã prin binecuvântarea lui Dumnezeu, sub stãpânirea lui Israel. I se pãrea cã vede un al doilea Eden. Erau acolo munti îmbrãcati cu cedri din Liban, dealuri acoperite cu livezi de mãslini si îmbãlsãmate de parfumul vitei de vie, câmpii verzi întinse, strãlucind de flori si belsug; erau aici palmieri tropicali, lanuri unduioase de grâu si orz, vãi însorite, în care cântecul pãsãrelelor se îngâna cu murmurul pâraielor, orase mãrete si grãdini bogate, lacuri pline de bogãtii ca marea, cirezi ce pãsteau pe colinele dealurilor, iar prin crãpãturile stâncilor, comorile albinelor sãlbatice. Era cu adevãrat un pãmânt asa cum îl descrisese Moise lui Israel sub puterea Duhului lui Dumnezeu: binecuvântat cu „cel mai bun dar al cerului, roua, cele mai bune ape care sunt jos, cele mai bune roade ale soarelui, …cele mai bune roade de pe dealurile vesnice, cele mai bune roade ale pãmântului si tot ce cuprinde el" (Deut.33,13-16).

Moise a vãzut cum Israel s-a asezat în Canaan, cum fiecare semintie a ajuns sã locuiascã în teritoriul ei. Privind mai departe la cele ce se vor petrece cu ei dupã asezarea în tara fãgãduintei, i-a fost înfãtisatã lunga si trista istorie a apostaziei si a pedepsei lor. A vãzut cum sunt împrãstiati printre neamuri din cauza pãcatelor lor, cum s-a depãrtat de la ei slava lui Israel, a vãzut orasul lor cel frumos prefãcut în ruinã, iar pe locuitorii lui dusi în robie, în tãri strãine. I-a vãzut cum au fost adusi din nou în tara pãrintilor lor si cum, în cele din urmã, au ajuns sub stãpânirea Romei.  I-a fost îngãduit sã priveascã în veacurile viitoare si sã vadã întâia venire a Mântuitorului. L-a vãzut pe Domnul ca prunc în Betleem, a auzit glasul corurilor îngeresti izbucnind în imn vesel de laudã, vestind slavã lui Dumnezeu si pace pe pãmânt. A vãzut steaua de pe cer care îi îndruma pe magii din rãsãrit cãtre Isus si o luminã vie a strãlucit pe fata lui când s-a gândit la cuvintele profetiei: „O stea rãsare din Iacov, si un toiag de cârmuire se ridicã din Israel" (Numeri 24,17). A vãzut viata umilã a Domnului Hristos în Nazaret, lucrarea Lui plinã de iubire si milã, cum si vindecãrile Lui si felul cum a fost lepãdat de natiunea semeatã si necredincioasã. Uimit, a ascultat la felul lãudãros în care oamenii preamãreau Legea lui Dumnezeu, în timp ce Îl dispretuiau si Îl lepãdau pe Acela prin care s-a dat Legea. L-a vãzut pe Domnul Isus pe Muntele Mãslinilor cum, plângând, Îsi lua rãmas bun de la cetatea Lui iubitã. Când a vãzut cea din urmã lepãdare a acestui popor atât de mult binecuvântat de Dumnezeu, a acestui popor pentru care el lucrase, se rugase si se jertfise, pentru care foarte bucuros ar fi fost gata sã lase chiar sã-i fie sters numele din cartea vietii, când a auzit cuvintele acelea grozave: „Iatã cã vi se lasã casa pustie" (Matei 23,38), inima lui Moise a sângerat de durere si lacrimi grele au izvorât din ochii lui, lacrimi de milã pentru durerea Fiului lui Dumnezeu.

L-a privit pe Mântuitorul pânã în Ghetsemani si a vãzut chinul Lui sufletesc din grãdinã, vânzarea, batjocura si chinul, apoi rãstignirea pe cruce. Moise a vãzut cã asa cum el înãltase sarpele în pustie, tot astfel trebuia sã fie înãltat si Fiul lui Dumnezeu, pentru ca toti aceia care cred în El „sã nu piarã, ci sã aibã viata vesnicã" (Ioan 3,15). Inima lui Moise a fost cuprinsã de durere, de indignare si de spaimã când a vãzut batjocura si ura satanicã pe care o manifesta natiunea iudaicã fatã de Mântuitorul, fatã de Îngerul cel puternic care mersese înaintea strãmosilor lor. El a auzit strigãtul de moarte al Domnului Hristos: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pãrãsit?" (Marcu 15,34). L-a vãzut cum zãcea în mormântul cel nou al lui Iosif. Întunericul deznãdejdii fãrã de sfârsit pãrea cã înconjoarã lumea. Dar, privind din nou, L-a vãzut iesind biruitor si înãltându-Se la cer însotit de îngerii adoratori, luând cu Sine o multime de captivi. El a vãzut cum se deschid portile strãlucitoare pentru a-L primi si cum oastea cerului Îsi salutã cu cântãri de biruintã Conducãtorul. Tot atunci i s-a descoperit cã el însusi trebuia sã fie unul dintre cei care Îl însoteau pe Mântuitorul si-I deschideau portile vesnice. În timp ce privea la aceastã scenã, fata lui se luminã de o luminã sfântã. Cât de mici i se pãreau încercãrile si jertfele vietii sale în comparatie cu cele ale Fiului lui Dumnezeu! Ce neînsemnate fatã de „greutatea vesnicã de slavã"! (2 Cor.4,17). Moise s-a bucurat cã, desi în micã mãsurã, a putut si el sã ia parte la suferintele Domnului Hristos.

Moise i-a vãzut pe ucenicii Domnului Hristos mergând pentru a duce lumii Evanghelia. A vãzut cum poporul Israel, „dupã carne", nu era în stare sã rãspundã la înalta chemare pe care Dumnezeu i-o adresase; în necredinta lor, israelitii au dat gres în a deveni lumina lumii. Chiar dacã au lepãdat bunãtatea lui Dumnezeu si nu mai meritau binecuvântãrile Lui ca popor ales, Dumnezeu tot nu lepãdase sãmânta lui Avraam; planurile mãrete pe care El dorise sã le îndeplineascã prin Israel trebuia sã fie realizate. Toti aceia care ajung prin Domnul Hristos copii ai credintei sunt socotiti sãmânta lui Avraam; ei trebuie sã ajungã mostenitori ai fãgãduintelor legãmântului; ca si Avraam, ei sunt chemati sã pãzeascã si sã facã cunoscut omenirii Legea lui Dumnezeu si Evanghelia Fiului Sãu. Moise a vãzut cum, prin ucenicii Domnului Isus, lumina Evangheliei lumina poporul „care zãcea în întuneric" (Matei 4,16) si mii de oameni din tãrile pãgâne alergau la lumina ei crescândã.

Vãzând acestea, el s-a bucurat de cresterea si prosperitatea lui Israel.  O altã scenã se desfãsurã apoi înaintea lui. I se arãtase mai înainte cum Satana i-a ispitit pe iudei sã-L lepede pe Domnul Hristos, în timp ce mãrturiseau cã onoreazã Legea Tatãlui Sãu. De astã datã a vãzut lumea crestinã într-o altã rãtãcire asemãnãtoare, deoarece oamenii ziceau cã Îl primesc pe Domnul Hristos, dar lepãdau Legea lui Dumnezeu. Auzise strigãtele delirante ale preotilor si bãtrânilor: „La moarte cu Omul acesta! Rãstigneste-L!" Rãstigneste-L! Iar acum a auzit de la aceia care se prezentau drept învãtãtori ai crestinilor, strigãtul: „La moarte cu Legea!" A vãzut cum Sabatul era nesocotit si în locul lui a fost instituitã o întocmire falsã. Din nou Moise a fost cuprins de uimire si groazã. Cum puteau aceia care pretindeau a crede în Hristos sã lepede Legea pe care o proclamase cu însãsi vocea Sa de pe înãltimea muntelui sfânt? Cum se putea oare ca cineva care se teme de Dumnezeu sã dea la o parte Legea, care este temelia domniei Lui în cer si pe pãmânt? Cu bucurie, Moise observã cã Legea tot mai era onoratã si înãltatã de un numãr mic de credinciosi. El a vãzut marea si finala strãduintã a puterilor pãmântesti de a-inimici pe aceia care pãzesc poruncile lui Dumnezeu. A privit peste timpuri la vremea aceea când Dumnezeu Se va ridica pentru a-i mustra pe locuitorii pãmântului pentru rãutatea lor si pentru a-i acoperi si adãposti în ziua mâniei Sale pe aceia care se tem de Numele Lui. A auzit legãmântul de pace al lui Dumnezeu cu cei care au tinut Legea Sa, când va face sã rãsune glasul Sãu din locasul cel sfânt, iar cerurile si pãmântul vor tremura. El a vãzut a doua venire a Domnului Hristos în mãrire, învierea dreptilor pentru viatã vesnicã si preschimbarea sfintilor vii, fãrã a gusta moartea, si înãltarea lor în cântece de bucurie cãtre Cetatea lui Dumnezeu.  Încã o scenã s-a înfãtisat privirii lui - aceea a pãmântului eliberat de blestem, mai plãcut decât minunata tarã fãgãduitã care i se arãtase cu putin timp înainte. Acolo nu mai este pãcat si moartea nu mai poate strãbate. Acolo îsi gãsesc cei mântuiti patria lor cea vesnicã. Cu o bucurie ce nu poate fi redatã în cuvinte, Moise priveste la scena aceea - realizarea unei eliberãri mai minunate decât si-ar fi putut imagina, având cele mai îndrãznete nãdejdi. Dupã ce si-a sfârsit peregrinajul pãmântesc, Israelul lui Dumnezeu si-a asezat sãlasul în patria fãgãduitã.  Apoi aceste scene au fost ascunse privirilor sale, iar ochii lui au putut vedea din nou tinutul Canaanului, care se întindea pânã departe. Apoi, ca un cãlãtor obosit, se culcã pentru a se odihni. „Moise, robul Domnului, a murit acolo, în tara Moabului, dupã porunca Domnului. Si Domnul l-a îngropat în vale, în tara Moabului, fatã în fatã cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul pânã în ziua de azi" (Deut.34,5.6). Multi dintre cei care în timpul vietii lui Moise nu au vrut sã-i urmeze sfaturile ar fi fost în primejdie sã se dedea la idolatrie fatã de trupul mort, dacã ar fi cunoscut mormântul lui. Din aceastã cauzã a fost ascuns de privirile oamenilor. Dar îngeri ai lui Dumnezeu au înmormântat trupul mort al servului Sãu credincios si au fãcut de strajã la mormântul singuratic.  „În Israel nu s-a mai ridicat prooroc ca Moise, pe care Domnul sã-l fi cunoscut fatã în fatã. Nici unul nu poate fi pus alãturi de el în ce priveste toate semnele si minunile pe care l-a trimis Dumnezeu sã le facã în tara Egiptului, împotriva lui Faraon, împotriva supusilor lui si împotriva întregii tãri, si în ce priveste toate semnele înfricosãtoare pe care le-a fãcut Moise cu mânã tare înaintea întregului Israel" (Deut.34,10-12).  Dacã viata lui nu ar fi fost pãtatã de acel unic pãcat, sãvârsit atunci când a întârziat sã-i dea cinste lui Dumnezeu pentru apa scoasã din stâncã la Cades, Moise ar fi putut intra în tara fãgãduitã si ar fi fost proslãvit fãrã sã vadã moartea. Dar nu trebuia sã rãmânã multã vreme în mormânt. Domnul Isus Însusi împreunã cu îngerii care l-au îngropat s-au coborât din cer ca sã-l cheme afarã pe sfântul care dormea. Satana tresãltase de bucurie când izbutise sã-l determine pe Moise sã pãcãtuiascã împotriva lui Dumnezeu si sã-l aducã sub puterea mortii. Marele vrãjmas sustinea cã sentinta divinã - „tãrânã esti si în tãrânã te vei întoarce" (Gen.3,19) - îi dãdea stãpânire asupra mortilor. Puterea mormântului nu fusese niciodatã înfrântã pânã atunci si, de aceea, el îi pretindea pe toti cei care se odihneau în mormânt, ca fiind robii sãi, ce nu puteau fi eliberati din închisoarea întunecatã.  Pentru prima datã Domnul Hristos era pe punctul de a-i da viatã unui mort. Când Printul Vietii si fiintele luminoase s-au apropiat de mormânt, pe Satana l-a apucat spaima cã-si pierde stãpânirea. Cu îngerii sãi cei rãi, el a stat acolo, hotãrât sã lupte pentru a nu se putea pãtrunde într-un tinut pe care-l considera ca fiind ai lui. El se lãuda cã servul lui Dumnezeu a ajuns robul lui. Satana sustinea cã nici mãcar Moise nu fusese în stare sã tinã Legea lui Dumnezeu; cã îsi atribuise cinstea cuvenitã Domnului si cã se fãcuse astfel vinovat de acelasi pãcat care dusese la izgonirea sa din cer si deci, prin acea abatere ajunsese sub stãpânirea lui. Marele amãgitor a repetat vechile învinuiri pe care le adusese împotriva cârmuirii lui Dumnezeu si a ridicat noi proteste împotriva purtãrii drepte a lui Dumnezeu fatã de el.  Domnul Hristos nu S-a înjosit începând o ceartã cu Satana. Ar fi putut sã arate ce îngrozitoare lucrare sãvârsise prin amãgirile lui în cer, ducând la pierderea unui numãr atât de mare de locuitori ai lui. I-ar fi putut aminti minciunile din Eden, care l-au condus pe Adam la pãcat si au atras moartea asupra neamului omenesc. I-ar fi putut atrage atentia lui Satana asupra faptului cã propria lui lucrare de a-l provoca pe Israel sã se rãscoale si sã murmure a istovit îndelunga rãbdare a conducãtorului si cã tot el l-a atacat într-o clipã de neatentie, împingându-l la pãcatul care l-a adus sub stãpânirea mortii. Dar Domnul Hristos Si-a pus nãdejdea în Tatãl Sãu, zicând: „Domnul sã te mustre" (Iuda 9). Mântuitorul nu S-a lãsat prins în ceartã cu adversarul Sãu, ci acolo si imediat Si-a început lucrarea pentru a sfãrâma puterea vrãjmasului decãzut si a-l învia pe cel mort. Iatã o dovadã a suprematiei Fiului lui Dumnezeu, cãreia Satana nu i se putea împotrivi. Învierea a fost asiguratã pentru vesnicie. Satana a fost deposedat de prada lui, dreptii cei morti aveau sã trãiascã iarãsi.  Din cauza pãcatului, Moise ajunsese sub puterea lui Satana. Dupã propriile merite, el era pe bunã dreptate rob al mortii; dar a fost trezit la o viatã nemuritoare, întrucât avea acest drept în Numele Mântuitorului. Moise a iesit proslãvit din mormânt si s-a înãltat cu Eliberatorul lui în cetatea lui Dumnezeu.  Înainte de a se fi arãtat în jertfa Domnului Hristos, dreptatea si iubirea lui Dumnezeu nu s-au desfãsurat niciodatã mai pe larg, ca în purtarea Lui cu Moise. Dumnezeu l-a exclus pe Moise din Canaan pentru a da o învãtãturã care nu trebuie uitatã niciodatã: cã El cere ascultare strictã si cã oamenii nu trebuie sã-si însuseascã o cinste care I se cuvine Creatorului lor. El n-a putut sã dea ascultare rugãciunii lui Moise de a avea parte de mostenirea lui Israel, dar nu l-a uitat si nu l-a pãrãsit pe slujitorul Sãu. Dumnezeul cerului a înteles durerea încercatã de Moise; El notase fiecare faptã de slujire credincioasã în decursul anilor lungi de luptã si încercare. Pe înãltimile muntelui Pisga, Dumnezeu l-a chemat pe Moise la o mostenire infinit mai mãreatã decât aceea a Canaanului pãmântesc.  Pe muntele schimbãrii la fatã, Moise s-a arãtat împreunã cu Ilie care fusese proslãvit. Ei au fost trimisi ca purtãtori de luminã si slavã de la Tatãl cãtre Fiul Sãu. Si asa a fost împlinitã în cele din urmã rugãciunea pe care Moise o fãcuse cu atâtea sute de ani mai înainte. El stãtea pe „muntele cel bun", în mijlocul mostenirii poporului sãu, si dãdea mãrturie despre Acela care este esenta tuturor fãgãduintelor lui Israel. Aceasta este ultima scenã descoperitã privirilor oamenilor, din viata acestui bãrbat atât de onorat de cer.

Moise a fost un preînchipuitor al Domnului Hristos. El însusi declarase lui Israel: „Domnul, Dumnezeul tãu, îti va ridica din mijlocul tãu, dintre fratii tãi, un prooroc ca mine: sã ascultati de el!" (Deut.18,15). Dumnezeu a considerat cã e bine sã-i facã lui Moise educatia în scoala suferintei si umilintei, înainte de a fi pregãtit sã conducã oastea lui Israel cãtre Canaanul pãmântesc. Israelul lui Dumnezeu care cãlãtoreste cãtre Canaanul ceresc are un Conducãtor care nu avea nevoie de nici o pregãtire pe pãmânt care sã-L facã destoinic pentru misiunea Lui de Conducãtor divin. Si, cu toate acestea, El a fost fãcut desãvârsit prin suferintã; cãci prin faptul cã a suferit si a fost ispitit, poate sã ajute acelora care sunt ispititi (Evrei 2,10.18). Mântuitorul nostru nu a manifestat nici o slãbiciune sau nedesãvârsire; cu toate acestea, a murit pentru a câstiga pentru noi o intrare în locul fãgãduit.  „Moise a fost credincios în toatã casa lui Dumnezeu, ca slugã, ca sã mãrturiseascã despre lucrurile care aveau sã fie vestite mai târziu. Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Si casa lui Dumnezeu suntem noi, dacã pãstrãm pânã la sfârsit încrederea nezguduitã si nãdejdea cu care ne lãudãm" (Evrei 3,5.6).

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA