« Back =  Inapoi Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA

 

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 40

Balaam

 

        După ce s-au întors de la cucerirea Basanului, la Iordan, israelitii au tăbărât, în vederea apropiatei cuceriri a Canaanului, de-a lungul râului, ceva mai sus de vărsarea lui în Marea Moartă, chiar în fata câmpiei Ierihonului. Se aflau acum la hotarele Moabului, iar moabitii erau cuprinsi de spaimă din cauza apropierii năvălitorilor.  Moabitii nu fuseseră supărati cu nimic de Israel, totusi ei urmăriseră cu mare îngrijorare tot ce se petrecuse în tările vecine. Amoritii, din fata cărora fuseseră nevoiti să se retragă, au fost înfrânti de evrei, iar tinutul care le fusese smuls moabitilor de către amoriti se afla acum în mâinile lui Israel. Ostile Basanului cedaseră în fata puterii tainice, ascunse în stâlpul de nor, iar uriasele cetăti întărite fuseseră luate de evrei. Moabitii nu îndrăzneau să pornească la un atac împotriva lor; părea că e fără nădejde să lupte împotriva lor cu armele, când vedeau puterea supraomenească ce lupta pentru evrei. Dar ei, asa cum făcuse si faraon, s-au hotărât să ia ca ajutor puterea vrăjitoriei pentru a împiedica lucrarea lui Dumnezeu. Voiau să aducă un blestem asupra lui Israel.  Moabitii erau strâns uniti cu madianitii atât prin legături de nationalitate, cât si de credintă. Iar Balac, împăratul Moabului, a stârnit temerile poporului înrudit cu ei si a reusit să-i câstige colaborarea în planurile lui împotriva lui Israel, trimitând solia următoare: „Multimea aceasta are să înghită tot ce este în jurul nostru, cum paste boul verdeata de pe câmp". Se spunea despre Balaam, un locuitor din Mesopotamia, că avea puteri supranaturale si faima sa ajunsese până în tara lui Moab. S-au hotărât deci să-l cheme în ajutor. De aceea au trimis soli pe „bătrânii lui Moab si bătrânii lui Madian", care au plecat la el, ca să câstige de partea lor puterea lui ghicitorească si vrăjitorească împotriva lui Israel.

 

Solii au plecat în grabă în lunga lor călătorie peste munti si prin pustie, către Mesopotamia, si, când l-au găsit pe Balaam, i-au transmis solia din partea împăratului lor: „Iată, un popor a iesit din Egipt; acoperă fata pământului si s-a asezat în fata mea. Vino, te rog, să-mi blestemi pe poporul acesta, căci este mai puternic decât mine; poate că asa îl voi putea bate si-l voi izgoni din tară, căci stiu că pe cine binecuvântezi tu este binecuvântat, si pe cine blestemi tu este blestemat".  Balaam fusese cândva un om bun si un profet al lui Dumnezeu; dar decăzuse si se lăsase pradă lăcomiei după avere; cu toate acestea, el încă mai mărturisea a fi slujitor al Celui Prea Înalt. El nu era în necunostintă de tot ce făcuse Dumnezeu pentru Israel si, când trimisii si-au făcut cunoscută solia, el stia prea bine că era de datoria lui să refuze darurile lui Balac si să le dea drumul solilor să plece. Dar el si-a îngăduit să se joace cu ispita si le-a poruncit solilor să rămână peste noapte la el, spunând că nu poate da un răspuns hotărât până nu va fi cerut sfat de la Domnul. Balaam stia că blestemul lui nu poate face nici un rău lui Israel. Dumnezeu era de partea lor si, atâta vreme cât ei Îi rămâneau credinciosi, nici o putere vrăjmasă, pământească sau demonică, nu era în stare să le facă vreun rău. Dar mândria sa a fost măgulită de cuvintele solilor, când i-au spus: „Pe cine binecuvântezi este binecuvântat si pe cine blestemi este blestemat". A fost ispitit de darurile cele scumpe si de perspectiva locurilor de frunte ce i se făgăduiau; acestea au trezit lăcomia sa. Astfel, cu lăcomie, el a primit comorile oferite si, în timp ce mărturisea o strictă ascultare de vointa lui Dumnezeu, a încercat să se conformeze dorintelor lui Balac.

 

În timpul noptii, îngerul lui Dumnezeu i s-a arătat lui Balaam cu solia: „Să nu te duci cu ei; si nici să nu blestemi poporul acela căci este binecuvântat."  Cu nemultumire, Balaam i-a lăsat pe soli să plece dimineata; dar nu le-a destăinuit ce îi spusese Domnul. Mânios că i s-au stricat planurile în ce priveste bogătia si onoarea, a strigat la ei înfuriat: „Duceti-vă înapoi în tara voastră, căci Domnul nu vrea să mă lase să merg cu voi."  Balaam „a iubit plata fărădelegii" (2 Petru 2,15). Păcatul lăcomiei, pe care Dumnezeu îl declară a fi idolatrie, a făcut din el un om fătarnic si, prin acest unic păcat, Satana a ajuns să pună complet stăpânire pe el. Acesta a fost păcatul care a dus la ruinarea lui. Ispititorul făgăduieste totdeauna câstig si onoare lumească pentru a-i face pe oameni să se abată de la slujirea lui Dumnezeu. El le spune că prea marea lor constiinciozitate îi tine departe de bogătie. În felul acesta, multi sunt ispititi să se îndepărteze de calea strictei lealităti. Un pas gresit face ca pasul următor să fie mai usor, iar ei vor deveni din ce în ce mai îndrăzneti. Ei vor cuteza si vor săvârsi cele mai groaznice lucruri din momentul în care s-au lăsat în stăpânirea lăcomiei si a poftei după mărire. Multi se mângâie cu gândul că de dragul vreunui câstig lumesc se pot depărta pentru un timp de cărarea strictei credinciosii si apoi, după ce si-au împlinit dorintele, pot să-si schimbe iarăsi umblarea când le place. Unii ca acestia se prind singuri în laturile lui Satana si rareori mai pot scăpa.

 

Când trimisii i-au raportat lui Balac despre refuzul profetului de a-i însoti, nu au lăsat nici măcar să se înteleagă că Dumnezeu îi poruncise aceasta. Presupunând că amânarea lui Balaam a fost numai pentru a obtine o plată mai mare, împăratul a trimis domnitori mai numerosi si mai cu vază decât cei dintâi, cu făgăduinte de onoruri mai mari, si le-a dat deplină putere să spună că sunt gata să accepte orice ar cere Balaam. Solia stăruitoare a lui Balac către Balaam suna astfel: „Nu mai pune piedici si vino la mine; căci îti voi da multă cinste si voi face tot ce vei spune; numai vino, te rog, si blastămă-mi poporul acesta."  Balaam a fost pus a doua oară la încercare. În răspunsul său la cererea trimisilor, el se făcea că manifestă o mare credinciosie si incoruptibilitate, asigurându-i că oricât de mult aur si argint i s-ar oferi, n-ar putea fi determinat să lucreze împotriva vointei lui Dumnezeu. Dar, în acelasi timp, el dorea să facă si pe voia împăratului; si, cu toate că voia lui Dumnezeu îi era binecunoscută, i-a îndemnat pe soli să rămână acolo peste noapte, ca să-L mai întrebe o dată pe Dumnezeu, ca si când Atotputernicul ar fi om, care poate fi dus cu vorba.  În timpul noptii, Domnul i Se arătă lui Balaam si îi spuse: „Fiindcă oamenii acestia au venit să te cheme, scoală-te si du-te cu ei; dar să faci numai ce-ti voi spune." În felul acesta, Domnul dorea să-i îngăduie lui Balaam să-si împlinească voia, pentru că stăruia mereu. El nu umbla după ascultarea de Dumnezeu, ci mergea pe calea aleasă de el si apoi se străduia să obtină aprobarea lui Dumnezeu.  Sunt si astăzi mii de oameni care merg pe aceeasi cale. Dacă datoria s-ar potrivi cu înclinatiile inimii lor, nu le-ar veni greu s-o recunoască. Ea le este lămurit arătată în Biblie sau le este în mod clar arătată de împrejurări si ratiune. Dar, pentru că dovezile acestea sunt potrivnice dorintelor si înclinatiilor lor, adesea, ei dau la o parte aceste dovezi si se încumetă să vină la Dumnezeu ca să afle de la El ce au de făcut. Cu o mare si aparentă constiinciozitate ei se roagă îndelung si stăruitor, cerând lumină. Dar Dumnezeu nu Se va lăsa să fie luat în râs. Adesea, El îi lasă pe unii ca acestia să-si urmeze propriile lor dorinte si să suporte consecintele. „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu…, atunci i-am lăsat în voia pornirilor inimii lor." (Ps.81,11-12). Dacă cineva stie bine care-i este datoria, să nu îndrăznească să vină la Dumnezeu cu cererea de a-l scuti de împlinirea ei. Dimpotrivă, cu inima umilă si supusă să ceară putere si întelepciune pentru a face fată cerintelor ei.  Moabitii erau un popor idolatru si decăzut; cu toate acestea, fată de lumina primită, vina lor în fata cerului nu era asa de mare ca a lui Balaam. Întrucât se dădea drept profet al lui Dumnezeu, tot ce spunea el era primit ca având autoritate divină. Prin urmare, el nu trebuia să vorbească asa cum îi venea, ci trebuia să rostească solia asa cum i-o dădea Dumnezeu. „Să faci numai ce-ti voi spune", era porunca lui Dumnezeu.  Balaam primise îngăduinta să plece cu solii veniti de la moabiti, dacă ar fi venit din nou dimineata, să-l cheme. Dar, supărati de sovăiala lui si asteptându-se la un nou refuz, ei au pornit la drum spre casă fără să mai stea de vorbă cu el. Orice scuză pentru a se conforma cerintei lui Balac fusese acum înlăturată. Dar Balaam era hotărât să pună mâna pe plata făgăduită si, dimineata, luând dobitocul pe care obisnuia să călărească, porni la drum. Se temea ca nu cumva chiar si acum să-i fie retrasă îngăduinta divină si mâna furtunos înainte, ca nu cumva, într-un fel oarecare, să-i scape răsplata mult râvnită.  Dar „Îngerul Domnului S-a asezat în drum ca să i se împotrivească." Animalul a văzut solul divin ce era nevăzut de ochii omului si, lăsând drumul, o luă peste câmp. Cu lovituri sălbatice, Balaam aduse din nou animalul pe drum; dar din nou, la un loc strâmt, cu pereti de stâncă, Îngerul Se arătă si, în încercarea de a se da la o parte din fata fiintei amenintătoare, animalul presă de zid piciorul stăpânului său. Balaam era orb fată de încercările Cerului si nu recunostea că Dumnezeu îi închidea calea. Omul îsi iesi din fire si sili măgărita să meargă mai departe, bătând-o fără milă.

 

„Îngerul Domnului a trecut mai departe, si S-a asezat într-un loc unde nu era chip să te întorci nici la dreapta, nici la stânga". Îngerul S-a arătat acolo, ca si mai înainte, într-o atitudine amenintătoare, iar bietul animal, tremurând de groază, se opri prăbusindu-se la pământ, sub călăret. Furia lui Balaam nu mai cunoscu margini si lovi animalul cu bătul si mai crunt decât înainte. De astă dată Dumnezeu îi deschise gura si, măgărita necuvântătoare, „care a început să vorbească cu glas omenesc, a pus frâu nebuniei proorocului" (2 Petru 2,26). „Ce ti-am făcut, de m-ai bătut de trei ori?" - zise ea.

 

Mânios că trebuie să zăbovească din pricina aceasta pe cale, Balaam îi răspunse animalului asa cum ar fi vorbit cu o fiintă înzestrată cu întelepciune: „Pentru că ti-ai bătut joc de mine; dacă as avea o sabie în mână, te-as ucide pe loc." Iată-l pe vestitul vrăjitor, plecat la drum ca să blesteme un popor întreg pentru ca să-i taie puterile, nu era în stare să ucidă măgărita pe care călărea!  Deodată ochii lui Balaam s-au deschis si el L-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu stând cu sabia trasă, gata să-l ucidă. Înspăimântat, „s-a plecat si s-a aruncat cu fata la pământ." Îngerul îi spuse: „Pentru ce ti-ai bătut de trei ori măgărita? Iată, Eu am iesit ca să-ti stau împotrivă, căci drumul pe care mergi este un drum care duce la pierzare înaintea Mea. Măgărita M-a văzut, si s-a abătut de trei ori dinaintea Mea; dacă nu s-ar fi abătut dinaintea Mea, pe tine te-as fi omorât, iar pe ea as fi lăsat-o vie."  Balaam mai trăia numai datorită măgăritei cu care se purtase atât de sălbatic. Omul care se lăudase că este profet al lui Dumnezeu, care spunea despre sine că „are ochii deschisi" si că „vede vedenia Celui Atotputernic", era atât de orbit de lăcomie si de patima îmbogătirii, încât nu era în stare să-L zărească pe Îngerul Domnului, care, în schimb, era văzut de animal. Mintea „lor necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia" (2 Cor.4,4). Cât de multi sunt cei orbiti în felul acesta! Ei aleargă pe căi oprite, călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, si nu pot să vadă că Dumnezeu si îngerii le stau împotrivă. Ca si Balaam, ei se mânie pe aceia care vor să-i ferească de cădere.

 

Balaam dovedise ce fel de duh era în el, când si-a bătut animalul. „Cel neprihănit se îndură de vite, dar inima celui rău este fără milă" (Prov.12,10). Putini sunt cei ce recunosc asa cum trebuie, cât de rău este să-si bată joc de animale sau, din nepăsare, să le lase să sufere. Domnul, care l-a făcut pe om, a făcut si vietuitoarele necuvântătoare si „Se îndură de toate făpturile mâinilor Sale" (Ps.145,9). Animalele au fost create pentru a-i sluji omului; dar el nu are dreptul de a le pricinui dureri printr-un tratament aspru sau prin poveri ce întrec puterea lor.  Din cauza păcatului omului, „până în ziua de astăzi toată firea suspină" (Rom.8,22). Asadar nu numai omului, ci si animalelor li s-au dat suferinta si moartea. De aceea se cuvine ca omul să caute a usura, în loc de a mări, povara suferintei pe care abaterile lui o aduc asupra făpturilor lui Dumnezeu. Cine se poartă rău cu animalele pentru că le are sub puterea sa este un las si un tiran. Înclinatia de a-i face pe altii să sufere, fie oameni, fie necuvântătoare, este satanică. Multi nu-si dau seama că sălbăticia lor va fi odată scoasă la iveală, stiind că animalele lipsite de grai nu pot să o spună. Dacă însă acestor oameni li s-ar deschide ochii asa cum i-au fost deschisi lui Balaam, ar vedea cum un înger al lui Dumnezeu se află lângă ei, ca martor, pentru a mărturisi împotriva lor în curtile ceresti. În cer se duce un raport si vine ziua când aceia care se poartă rău cu făpturile lui Dumnezeu vor fi judecati si condamnati.  Când L-a văzut pe trimisul lui Dumnezeu, Balaam a strigat îngrozit: „Am păcătuit, căci nu stiam că Te-ai asezat înaintea mea în drum; si acum, dacă nu găsesti că e bine ce fac eu, mă voi întoarce." Domnul l-a lăsat să-si urmeze drumul, dar l-a făcut să înteleagă că puterea divină trebuia să controleze cuvintele lui. Dumnezeu avea să-i dovedească lui Moab că evreii se aflau sub scutul Său; si lucrul acesta l-a făcut cu foarte mare putere, arătându-le că nici chiar Balaam nu era în stare să rostească un blestem împotriva lor, fără învoire de sus.  Regele Moabului, fiind informat de apropierea lui Balaam, i-a iesit în întâmpinare la granita regatului, cu un mare alai, ca să-l primească. Când si-a exprimat nedumerirea în legătură cu zăbovirea lui Balaam, acesta, având în vedere răsplata bogată ce-l astepta, a răspuns: „Iată că am venit la tine; acum îmi va fi oare îngăduit să spun ceva? Voi spune cuvintele pe care mi le va pune Dumnezeu în gură". Balaam a regretat foarte mult această restrictie; el se temea că nu va putea să-si aducă la îndeplinire planul, datorită puterii controlatoare a lui Dumnezeu ce era asupra sa.

 

Împăratul si cele mai de seamă căpetenii ale împărătiei sale l-au însotit cu mare fast pe Balaam până pe „muntele lui Baal", de unde putea privi ostile evreilor. Priviti-l pe profet cum, stând pe înăltime, priveste în jos, la poporul ales al lui Dumnezeu! Cât de putin stiu israelitii despre ce se întâmplă în apropierea lor! Cât de putin stiu ei despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu care se revarsă asupra lor ziua si noaptea! Cât de întunecată este mintea poporului lui Dumnezeu din toate veacurile! Cât de greoi sunt ei în a pricepe marea Lui iubire si îndurare! Nu ar trebui ca inima oamenilor să se umple de recunostintă fată de iubirea lui Dumnezeu si de respect, la gândul măretiei si puterii Lui, văzând cum lucrează puterea Lui pentru ei?

 

Balaam cunostea în oarecare măsură serviciul jertfelor evreilor si nădăjduia să primească binecuvântarea lui Dumnezeu si să-si ajungă scopurile sale păcătoase, dacă îi va întrece, oferind daruri mai bogate. În felul acesta, vederile păcătoase ale moabitilor începeau să pună stăpânire pe sufletul lui. Întelepciunea lui ajunsese să fie o nebunie; viziunea lui spirituală se întunecase; lăsându-se în voia puterii lui Satana, el si-a atras orbirea.  La cererea lui Balaam s-au zidit sapte altare si el a adus câte o jertfă pe fiecare dintre ele. Apoi s-a dus singur pe o înăltime pentru a se întâlni cu Dumnezeu, făgăduindu-i lui Balac că-i va face cunoscut tot ce-i va descoperi Domnul.  Împreună cu nobilii si cu printii lui Moab, împăratul a rămas lângă jertfe, în timp ce în jurul lor se adunase multimea curioasă ce astepta întoarcerea profetului. În cele din urmă el a venit si oamenii asteptau ca vorbele lui să nimicească pentru totdeauna puterea neînteleasă care lucra pentru israelitii pe care îi urau. Balaam spuse:  „Balac m-a adus din Aram.  Împăratul Moabului m-a chemat din muntii Răsăritului, zicând:  ‘Vino si blastămă-mi pe Iacov!  Vino si defaimă-mi pe Israel!’  Cum să blastăm eu pe cel ce nu-l blastămă Dumnezeu?  Cum să defaim eu pe cel ce nu-l defaimă Domnul?  Îl văd din vârful stâncilor,  Îl privesc de pe înăltimea dealurilor:  Este un popor care locuieste deoparte,  Si nu face parte dintre neamuri.  Cine poate să numere pulberea lui Iacov,  Si să spună numărul unui sfert din Israel?  O, de as muri de moartea celor neprihăniti,  Si sfârsitul meu să fie ca al lor!"  Balaam recunostea că el venise cu gândul de a-l blestema pe Israel, dar cuvintele pe care le rostea erau cu totul contrare simtămintelor inimii sale. El era constrâns să rostească binecuvântări, în timp ce sufletul lui era plin de blesteme.  Când Balaam a privit tabăra lui Israel, a văzut cu uimire dovada prosperitătii lor. Ei fuseseră zugrăviti înaintea lui ca o multime sălbatică si dezorganizată, umplând tara ca niste cete nomade ce erau o pacoste si o groază pentru popoarele din jur. Adevărul era cu totul altul. El a văzut marea întindere si rânduiala deplină a taberei lor, în care totul dovedea ordine si disciplină temeinică. I s-a arătat mila cu care Dumnezeu lua seama la israeliti si caracterul lor deosebit, ca popor ales. Ei nu trebuia să fie pe aceeasi treaptă cu celelalte popoare, ci mai presus de toate. „Un popor care locuieste deoparte si nu face parte dintre neamuri." La data când se rosteau aceste cuvinte, israelitii nu aveau asezări trainice si felul lor deosebit de a fi, obiceiurile si purtarea lor nu îi erau cunoscute lui Balaam. Dar cât de surprinzător s-a împlinit această profetie în istoria de mai târziu a lui Israel! În tot timpul robiei lor, în toate veacurile de când sunt împrăstiati printre popoare, ei au rămas un popor deosebit. Asa este poporul lui Dumnezeu, adevăratul Israel, cu toate că este împrăstiat printre toate neamurile si pe pământ ei nu sunt decât peregrini, a căror cetătenie este în ceruri.

 

Lui Balaam i s-a arătat nu numai istoria poporului evreu ca natiune, ci el a privit si cresterea si vietuirea adevăratului Israel al lui Dumnezeu până la sfârsitul timpului. El a văzut cum mila deosebită a Celui Prea Înalt este cu aceia care Îl iubesc si se tem de El. I-a văzut cum sunt sprijiniti de harul Său când trec prin valea umbrelor mortii. El i-a văzut cum se ridică din morminte încoronati cu slavă, cinste si mărire. A văzut cum cei răscumpărati se bucură de mărirea nepieritoare a pământului nou. Privind la toate acestea el strigă: „Cine poate să numere pulberea lui Iacov si să spună numărul unui sfert din Israel?" Iar când a văzut cum strălucea pe fruntea fiecăruia coroana măririi si fiecare fată era luminată de bucurie, când lăsă privirea să urmărească viata fără de sfârsit si fericirea lor fără de margini, rosti, miscat din adâncul sufletului, dorinta inimii lui: „O, de as muri de moartea celor neprihăniti, si sfârsitul meu să fie ca al lor."  Dacă Balaam ar fi fost dispus să primească lumina pe care i-a dat-o Dumnezeu, ar fi început să trăiască cele spuse si s-ar fi despărtit îndată de Moab. N-ar fi dus mai departe jocul acela plin de încumetare cu harul lui Dumnezeu, ci s-ar fi întors la El fără întârziere, cu adâncă pocăintă. Dar Balaam iubea plata nedreptătii si era hotărât să si-o asigure.

 

Fără îndoială, Balac se astepta să cadă asupra lui Israel un blestem ca un foc ce arde, si când auzi cele spuse de profet, exclamă scos din fire: „Ce mi-ai făcut? Te-am luat să blestemi pe vrăjmasul meu si iată că tu-l binecuvântezi." Balaam, care căuta ca din constrângere să facă o virtute, a declarat că a rostit cuvintele ce i-au fost dictate de puterea divină, dintr-o consideratie credincioasă fată de vointa lui Dumnezeu. Răspunsul lui a fost: „Nu trebuie oare să spun ce-mi pune Domnul în gură?"  Nici de astă dată Balac nu renuntă la gândurile sale. El îsi zise că privelistea măreată pe care o oferea tabăra lui Israel îl impresionase asa de mult pe Balaam, încât nu mai îndrăznise să-si folosească vrăjitoriile. Împăratul hotărî deci să-l ducă într-un loc de unde putea fi văzută numai o mică parte a ostirii. Dacă Balaam putea fi determinat să blesteme câte o frântură, întreaga tabără ar fi ajuns curând să fie dată nimicirii. S-a făcut o nouă încercare, pe vârful unei înăltimi cu numele Pisga. Din nou s-au clădit sapte altare si pe fiecare a fost adusă o jertfă, ca si prima dată. Împăratul si mai marii săi au rămas lângă jertfe, în timp ce Balaam s-a retras pentru a se întâlni cu Dumnezeu. Din nou i s-a dat profetului o solie divină, pe care el nu avea putere să o schimbe sau să nu o rostească.  Atunci când s-a arătat multimii ce astepta îngrijorată, i s-a pus întrebarea: „Ce a spus Domnul?" Răspunsul, ca mai înainte, a umplut de spaimă inima împăratului si a mai marilor săi:  „Dumnezeu nu este un om ca să mintă,  Nici un fiu al omului, ca să-I pară rău.  Ce a spus, oare nu va face?  Ce a făgăduit, oare, nu va împlini?  Iată că am primit poruncă să binecuvântez.  Da, El a binecuvântat, si eu nu pot întoarce.  El nu vede nici o fărădelege în Iacov,  Nu vede nici o răutate în Israel.  Domnul, Dumnezeul lui, este cu el.  El este Împăratul lui, veselia lui."  Uimit de aceste descoperiri, Balaam exclamă: „Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacov, nici vrăjitoria împotriva lui Israel". Marele vrăjitor si-a încercat puterea sa vrăjitorească, după dorinta moabitilor; dar chiar cu acest prilej trebuia să spună despre Israel: „Ce minune a făcut Dumnezeu!" Câtă vreme se aflau sub scutul lui Dumnezeu, nici un neam si nici o natiune nu putea să-i biruiască, chiar dacă ar fi fost sprijiniti de toată puterea lui Satana. Întreaga lume avea să fie uimită de lucrarea minunată săvârsită de Dumnezeu în favoarea poporului Său - că un om care era hotărât să umble pe calea lui păcătoasă a fost stăpânit asa de tare de puterea divină, încât, în loc să blesteme, a rostit, în cuvinte alese si cu cele mai frumoase exprimări de sentimente poetice, cele mai bogate si mai scumpe făgăduinte. Iar mila dovedită de Dumnezeu în vremea aceea fată de Israel trebuia să fie o asigurare a grijii Sale ocrotitoare pentru copiii Săi ascultători si credinciosi, din toate veacurile. Când Satana îi va îndemna pe oamenii răi să bârfească, să chinuiască si să-L nimicească pe poporul lui Dumnezeu, atunci copiii Săi îsi vor aminti întâmplarea aceasta, pentru ca astfel să li se întărească curajul si credinta în El.  Deznădăjduit si înfrânt, împăratul Moabului strigă: „Nu-l blestema, dar măcar nu-l binecuvânta!" În inima lui, încă mai nutrea o slabă nădejde si s-a hotărât să mai facă o încercare. El l-a dus pe Balaam pe muntele Por, unde se afla un templu închinat desfrânatelor slujbe ale lui Baal - zeul lor. Aici s-a ridicat acelasi număr de altare ca si mai înainte si s-a adus acelasi număr de jertfe; dar, de această dată, Balaam nu s-a mai dus singur la o parte ca să afle voia lui Dumnezeu, ca altă dată. N-a mai alergat la descântece, ci, stând lângă altare, a privit corturile lui Israel. Duhul lui Dumnezeu a venit din nou asupra lui si de pe buzele sale a pornit solia divină:  „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove!  Locuintele tale, Israele!  Ele se întind ca niste văi,  Ca niste grădini lângă un râu,  Ca niste copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul,  Ca niste cedri pe lângă ape.  Apa curge din găletile lui,

Si sământa lui este udată de ape mari;  Împăratul lui se înaltă mai presus de Agag,  Si împărătia lui ajunge puternică…  Îndoaie genunchii, se culcă întocmai ca un leu,  Ca o leoaică:  Cine-l va scula?  Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta,  Si blestemat să fie oricine te va blestema!"  Aici este descrisă propăsirea copiilor lui Dumnezeu prin cele mai frumoase tablouri ce se pot afla în natură. Profetul îl aseamănă pe Israel cu văile mănoase, acoperite de recolte bogate, cu grădinile înfloritoare udate de izvoare ce nu seacă niciodată, cu pomul de aloe frumos mirositor si cu cedrul măret. Ultimul tablou mentionat este unul dintre cele mai frumoase si mai potrivite ce se găsesc în Sfânta Scriptură. Cedrul Libanului era onorat de toate popoarele din răsărit. Familia de copaci din care face parte cedrul se află răspândită pe întreaga fată a pământului pe unde a putut pătrunde omul. Îi merge bine din regiunea polară si până în zona tropicală; se bucură de arsita soarelui si nu se înspăimântă de geruri; creste puternic de-a lungul apelor, dar se înaltă maiestuos si în pustietătile arse de soare. El îsi înfige rădăcina adânc în stânca muntilor si dă piept vitejeste cu furtuna. Frunzele lui sunt proaspete si verzi chiar si atunci când toate celelalte au murit de suflul iernii. Mai presus de toti ceilalti copaci, cedrul de Liban se deosebeste prin tăria, trăinicia si puterea lui nepieritoare. Toate acestea sunt folosite pentru a-i preînchipui pe aceia a căror „viată este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". (Col.3,3). Sfânta Scriptură spune: „Cel drept va înflori ca finicul si va creste ca cedrul din Liban" (Ps.92,12). Mâna divină a înăltat cedrul ca împărat peste pădure. „Chiparosii nu erau de asemuit cu crengile lui, si platanii nu erau ca ramurile lui; nici un copac din grădina lui Dumnezeu nu era ca el în frumusete" (Ezech.31,8). Cedrul era folosit deseori ca o emblemă a regalitătii, iar felul în care Scriptura îl foloseste, ca să-i reprezinte pe cei drepti, arată cum consideră cerul pe aceia care fac voia lui Dumnezeu.  Balaam a proorocit că Împăratul lui Israel va ajunge mai puternic decât împăratul Agag. Acesta era numele dat regilor amalecitilor, care în acea vreme erau o natiune foarte puternică; dar dacă rămânea credincios lui Dumnezeu, Israel urma să îsi biruiască vrăjmasii. Fiul lui Dumnezeu era Împăratul lui Israel si tronul Lui urma să fie asezat odată pe pământ, iar puterea Lui să se înalte peste toate împărătiile pământului.  În timp ce asculta cuvintele profetului, Balac a fost coplesit de deznădejde, spaimă si mânie. El a fost indignat de faptul că Balaam nu a putut să-i dea nici cea mai mică încurajare în legătură cu un răspuns favorabil, când totul era categoric numai împotriva lui. El a privit cu dispret purtarea fătarnică si înselătoare a profetului. Nemaiputând să se stăpânească, împăratul strigă: „Fugi acum si du-te acasă. Spusesem că-ti voi da cinste, dar Domnul te-a împiedicat să o primesti." La aceasta i s-a răspuns că împăratul fusese avertizat de la început că Balaam putea să rostească numai solia dată lui de Dumnezeu.  Înainte de a se întoarce la poporul său, Balaam a rostit o profetie foarte frumoasă si foarte aleasă cu privire la Răscumpărătorul lumii si la nimicirea finală a vrăjmasilor lui Dumnezeu:  „Îl văd, dar nu acum,  Îl privesc, dar nu de aproape.  O stea răsare din Iacov,  Un toiag de cârmuire se ridică din Israel.  El străpunge laturile Moabului,  Si prăpădeste pe toti copiii lui Set."  Si sfârsi prin aceea că prezise nimicirea desăvârsită a lui Moab si Edom, a lui Amalec si a chenitilor, asa că împăratului moabitilor nu i-a rămas nici o rază de sperantă.  Dezamăgit în asteptările lui de a obtine onoare si avere, certat cu împăratul Moabului si stiind că-si atrăsese neplăcerea lui Dumnezeu, Balaam se întoarse din călătoria la care pornise după găsirea sa cu cale. Când ajunse în tara lui, puterea stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu îl părăsi si lăcomia care fusese înăbusită până aici a ajuns din nou stăpână pe el. Era gata să se folosească de orice mijloc, pentru ca să apuce plata făgăduită de Balac. Balaam stia că fericirea israelitilor depindea de ascultarea lor de Dumnezeu si că nu era altă cale pe care să fie atrasă nimicirea lor, decât de a-i ispiti la păcat. Se hotărî deci să câstige bunăvointa lui Balac, învătându-i pe moabiti ce să facă pentru ca să atragă blestemul asupra lui Israel.  S-a întors îndată în tara Moabului si i-a înfătisat împăratului planurile sale. Chiar si moabitii erau convinsi că, atâta vreme cât Israel Îi rămânea credincios lui Dumnezeu, El era scutul lor. Planul lui Balaam era deci să-i facă să se despartă de Dumnezeu, fiind atrasi la idolatrie. Dacă puteau fi făcuti să ia parte la desfrânatele slujbe în cinstea lui Baal si a Astarteii, atotputernicul lor Apărător avea să le devină vrăjmas si ei să ajungă în curând prada popoarelor furioase si războinice din jur. Planul acesta a fost acceptat imediat de împărat, iar Balaam a rămas si el acolo pentru ca să ajute la punerea lui în aplicare.  Balaam a văzut izbânda planului lui diavolesc. El a văzut cum a venit blestemul lui Dumnezeu asupra poporului Său si cum mii dintre ei au fost loviti de judecătile Lui; dar dreptatea divină, care a pedepsit păcatul israelitilor, nu l-a lăsat nici pe amăgitor să scape. În războiul pe care israelitii l-au dus împotriva madianitilor, a fost ucis si Balaam. El avusese o presimtire că sfârsitul lui este aproape, atunci când a strigat: „O, de as muri de moartea celor neprihăniti si sfârsitul meu să fie ca al lor". Dar nu a ales să trăiască viata celor neprihăniti si a avut parte de soarta vrăjmasilor lui Dumnezeu.  Soarta lui Balaam a fost la fel ca cea a lui Iuda, iar caracterele lor se aseamănă în chip izbitor. Amândoi au încercat să unească slujirea lui Dumnezeu cu slujirea lui Mamona si amândoi au dat gres. Balaam L-a recunoscut pe adevăratul Dumnezeu si a pretins că-I slujeste; Iuda credea în Isus ca Mesia si s-a unit cu urmasii Lui. Dar Balaam a căutat să folosească slujirea lui Dumnezeu ca pe un mijloc de a câstiga avere si onoare lumească si, pentru că nu a putut pune mâna pe ele, s-a poticnit, a căzut si a fost nimicit. Iuda astepta ca prin legătura cu Hristos să-si asigure bogătie si onoare în împărătia pământească pe care, după cum credea el, Mesia urma s-o întemeieze. Nimicirea nădejdilor sale l-a dus la cădere si la pieire. Atât Balaam, cât si Iuda primiseră mare lumină si se bucuraseră de privilegii deosebite; dar un singur păcat nutrit în inimă a otrăvit întreaga fiintă si le-a adus nimicirea.  E primejdios să lăsăm o pornire rea să se cuibărească în inima noastră. Un singur păcat pe care-l nutrim, încetul cu încetul va înjosi caracterul, aducând cele mai nobile puteri ale lui în supunere fată de dorinta cea rea. Cel care îndepărtează din constiinta sa chiar numai o singură strajă, care îngăduie o singură deprindere păcătoasă si o singură abatere de la înaltele cerinte ale datoriei, dărâmă zidurile de apărare ale sufletului si deschide o cale pentru ca Satana să intre si să îl ducă în rătăcire. Singura cale sigură este aceea ca împreună cu David să înăltăm zilnic rugăciunea aceasta, dintr-o inimă sinceră:  „Pasii mei stau neclintiti pe cărările Tale,  Si nu mi se clatină picioarele." (Psalm 17,5).

 

 

Librarie On Line

 

« Back =  Inapoi

 

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA