« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 38

Cãlãtoria în jurul Edomului 

        Tabãra lui Israel de la Cades era numai la o micã distantã de hotarele Edomului si, atât Moise, cât si poporul doreau foarte mult sã urmeze drumul cãtre tara fãgãduintei prin tinutul acesta; de aceea au trimis, dupã porunca lui Dumnezeu, o solie cãtre regele edomit.  „Asa vorbeste fratele tãu Israel. Tu stii toate suferintele prin care am trecut. Pãrintii nostri s-au pogorât în Egipt, si am locuit acolo multã vreme. Dar egiptenii ne-au chinuit, pe noi si pe pãrintii nostri. Am strigat cãtre Domnul, si El ne-a auzit glasul. A trimis un Înger si ne-a scos din Egipt. Si iatã cã suntem la Cades, cetate care se aflã la marginea tinutului tãu. Lasã-ne sã trecem prin tara ta; nu vom trece nici prin ogoare, nici prin vii si nici nu vom bea apã din fântâni; vom merge pe drumul împãrãtesc, fãrã sã ne abatem la dreapta sau la stânga, pânã vom trece de tinutul tãu." (Numeri 20,14-20).  Ca rãspuns la aceastã cerere curtenitoare a venit un refuz amenintãtor: „Sã nu cumva sã treci pe la mine, cãci altfel îti voi iesi înainte cu sabia".  Surprinsi de acest refuz, conducãtorii lui Israel au trimis o a doua cerere cãtre rege, cu fãgãduinta: „Vom merge pe drumul cel mare; si, dacã vom bea din apa ta, eu si turmele mele, îti voi plãti pretul; nu-ti cer altceva decât sã trec cu picioarele!" (vers.19).  „Sã nu cumva sã treci!" a venit rãspunsul. Cete înarmate de edomiti fuseserã deja postate la Trecãtorile cele dificile, asa cã era cu neputintã sã se înainteze pasnic în directia aceasta, iar evreilor nu le era îngãduit sã foloseascã forta. Trebuia sã înconjoare Edomul pe o cale ocolitã.  Dacã la data când au fost pusi la încercare ar fi avut încredere în Dumnezeu, Cãpetenia ostirii Domnului i-ar fi condus prin Edom si teama de ei ar fi venit asupra locuitorilor tãrii, asa încât, în loc sã dea pe fatã vrãjmãsie fatã de ei, ar fi dat dovezi de bunãvointã. Dar israelitii nu au lucrat repede dupã Cuvântul lui Dumnezeu si, în timp ce ei se lamentau si murmurau, ocazia de aur a trecut. Când, în cele din urmã, au fost dispusi sã-i prezinte regelui cererea, le-a fost refuzatã. Chiar de la pãrãsirea Egiptului, Satana se strãduise fãrã încetare sã le punã piedici si ispite în cale, ca sã nu poatã mosteni Canaanul. Iar prin necredinta lor, ei, în mod repetat, i-au deschis usa, ca astfel sã se împotriveascã planurilor lui Dumnezeu.  Este important sã credem în Cuvântul lui Dumnezeu si sã lucrãm prompt, în armonie cu el, în timp ce îngerii Lui asteaptã sã ne ajute. Îngerii rãi sunt gata sã ne punã piedici la orice pas de înaintare. Si atunci când providenta lui Dumnezeu le cere copiilor Sãi sã meargã înainte, când El este gata sã facã lucruri mari pentru ei, Satana îi ispiteste ca, prin ezitare si amânare, sã-L supere pe Dumnezeu; el cautã sã aducã un duh de ceartã si sã trezeascã nemultumiri sau necredintã si, în felul acesta, sã-i lipseascã de binecuvântãrile pe care Dumnezeu ar dori sã li le dea. Servii lui Dumnezeu sã fie pregãtiti de actiune, gata oricând sã meargã înainte, de îndatã ce providenta divinã deschide calea. Orice zãbavã din partea lor îi dã lui Satana timp sã le pregãteascã înfrângerea.  În îndrumãrile pe care i le dãduse lui Moise la început, cu privire la trecerea lor prin tara edomitilor, dupã ce spusese cã edomitii se vor teme de Israel, Domnul îi interzisese poporului sã se foloseascã de acest privilegiu împotriva lor. Deoarece puterea lui Dumnezeu lucra pentru Israel, spaima ar fi fãcut din edomiti o pradã usoarã, iar evreii nu trebuia sã-i jefuiascã. Porunca datã lor suna astfel: „Sã vã pãziti bine. Sã nu vã încãierati cu ei; cãci nu vã voi da în tara lor nici mãcar o palmã de loc. Muntele Seir l-am dat în stãpânirea lui Edom." (Deut.2,4-5). Edomitii erau urmasi ai lui Avraam si ai lui Isaac si, de dragul acestor slujitori ai Sãi, Dumnezeu Si-a manifestat mila fatã de fiii lui Esau. El le dãduse în stãpânire muntele Seir si nu trebuia sã fie tulburati, decât dacã, datoritã pãcatelor lor, aveau sã se situeze în afara îndurãrii Lui. Evreii trebuia sã-i alunge si sã-i nimiceascã cu desãvârsire pe locuitorii Canaanului, care umpluserã mãsura rãutãtii; dar edomitii se mai aflau încã în timpul harului si, din cauza aceasta, erau tratati cu milã. Lui Dumnezeu Îi place mila si de aceea Îsi aratã îndurarea înainte de a veni cu judecãtile Sale. El l-a învãtat pe Israel sã-i crute pe edomiti, înainte de a le cere sã-i nimiceascã pe locuitorii Canaanului.

Strãmosii lui Edom si ai israelitilor fuseserã frati si între ei trebuia sã domneascã iubirea si prietenia frãteascã. Israelitilor le era interzis sã se rãzbune atunci sau mai târziu pentru jignirea pe care le-o aduseserã prin refuzul de a le îngãdui sã treacã prin tara lor. Ei nu trebuia sã se astepte sã ia în stãpânire vreo parte din tinutul Edom. Chiar dacã israelitii formau poporul ales si binecuvântat al lui Dumnezeu, ei trebuia sã tinã seama de oprelistile pe care El le punea înaintea lor. Dumnezeu le fãgãduise o tarã foarte frumoasã; dar nu trebuia sã-si închipuie cã numai ei aveau dreptul sã locu-iascã pe pãmânt si sã înceapã sã-i alunge pe toti ceilalti. Li se poruncise ca în toate legãturile lor cu edomitii sã se fereascã sã le facã vreo nedreptate. Trebuia sã cadã la întelegere prin bunã învoialã cu ei, sã cumpere toate câte le trebuia de-ale mâncãrii si tot ce luau sã plãteascã fãrã întârziere. Pentru ca Israel sã se încreadã si mai mult în Dumnezeu si sã asculte de cuvântul Lui, i s-a reamintit: „Domnul, Dumnezeul tãu, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale si n-ai dus lipsã de nimic." (Deut.2,7). Ei nu depindeau de edomiti, deoarece aveau un Dumnezeu care era bogat în mijloace pentru a le veni în ajutor. Ei nu trebuia sã caute sã scoatã de la ei nici prin putere, nici prin viclenie, ceva ce nu era al lor, ci, în toatã purtarea lor, trebuia sã punã în aplicare principiul legii divine: „Sã iubesti pe aproapele tãu, ca pe tine însuti".  Dacã ar fi trecut prin tinutul lui Edom, asa cum avea de gând Dumnezeu, trecerea aceasta le-ar fi folosit nu numai lor, ci ar fi fost o binecuvântare si pentru locuitorii tãrii, cãci li s-ar fi dat un prilej sã-l cunoascã pe poporul lui Dumnezeu si serviciul lor divin, sã vadã cum Dumnezeul lui Iacov dã prosperitate acelora care Îl iubesc si se tem de El. Dar necredinta lui Israel a împiedicat toate acestea. Ca rãspuns la cererile lor, Dumnezeu dãduse poporului apã, dar îngãduise ca necredinta sã aducã asupra lor pedeapsa. Din nou a trebuit sã strãbatã locuri pustii si sã-si astâmpere setea la izvorul minune, de care nu ar mai fi avut nevoie, dacã s-ar fi încrezut în El.  De aceea, multimile lui Israel se întoarserã iarãsi spre miazãzi si pornirã pe drumul prin pustiul uscat, care li se pãrea si mai trist dupã ce priviserã un timp pajistile verzi de pe dealurile si vãile lui Edom. Peste lanturile de munti se înãlta, pe deasupra acelor pustietãti, muntele Hor, al cãrui vârf avea sã fie locul mortii si înmormântãrii lui Aaron. Când israelitii au ajuns la muntele acesta, lui Moise i s-a dat porunca: „Ia pe Aaron si pe fiul sãu Eleazar, si suie-i pe muntele Hor. Dezbracã-l pe Aaron de vesmintele lui si îmbracã-l pe fiul sãu Eleazar cu ele. Acolo va fi adãugat Aaron la poporul lui si va muri." (Numeri 20,22-29).  Cei doi bãtrâni si cu cel mai tânãr au urcat împreunã pe înãltimea muntelui. Capetele lui Moise si Aaron erau albe de zãpada celor o sutã douãzeci de ierni. Viata lor lungã si plinã de evenimente fusese caracterizatã de cele mai serioase încercãri si de cele mai mari onoruri care au fost date vreodatã omului. Ei erau bãrbati înzestrati cu mari daruri naturale si toate fortele lor se dezvoltaserã, crescuserã si se înnobilaserã prin legãtura lor cu Cel Infinit. Ei îsi cheltuiserã viata într-o activitate neegoistã pentru Dumnezeu si pentru semenii lor; fata lor dãdea dovadã de o mare putere intelectualã, statornicie, intentii nobile si o puternicã iubire.  Moise si Aaron stãtuserã multi ani umãr la umãr, în grijile si ostenelile lor. Împreunã, dãduserã piept, cu multe primejdii si se împãrtãsiserã cu binecuvântãrile vãdite ale lui Dumnezeu; acum venise timpul sã se despartã. Înaintau foarte încet, deoarece fiecare clipã a rãmânerii în compania celuilalt era foarte pretioasã. Urcusul era abrupt si obositor; si, cum se opreau deseori pentru a se odihni, îsi povesteau despre trecut si viitor. Înaintea lor, cât puteau vedea cu ochii, li se înfãtisa scena pribegiei lor prin pustiu. Jos, pe câmpie, erau strânse în tabãrã numeroasele cete ale lui Israel, cãrora acesti doi bãrbati alesi le consacraserã cea mai mare parte a vietii lor, pentru binele cãrora ei simtiserã un interes atât de viu si jertfiserã atât de mult. Undeva, dincolo de muntele lui Edom, era calea care ducea spre pãmântul fãgãduintei - pãmânt de ale cãrui binecuvântãri Moise si Aaron nu aveau sã se bucure. Nici un sentiment de rãzvrãtire nu si-a gãsit loc în inima lor, nici un cuvânt de nemultumire nu a iesit de pe buzele lor; totusi, pe fata lor plutea o solemnã tristete, când se gândeau la lucrul care îi despãrtise de mostenirea pãrintilor lor.

Lucrarea lui Aaron pentru Israel se încheiase. Cu patruzeci de ani mai înainte, la vârsta de optzeci si trei de ani, Dumnezeu îl chemase sã se uneascã cu Moise în marea si însemnata lui lucrare. El conlucrase cu fratele sãu la scoaterea din Egipt a fiilor lui Israel. El tinuse sus mâinile marelui conducãtor, când oastea lui Israel se lupta împotriva lui Amalec. Îi fusese îngãduit sã se urce pe muntele Sinai pentru a se înfãtisa lui Dumnezeu si pentru a vedea slava divinã. Domnul trecuse asupra familiei lui Aaron preotia si-l onorase cu sfânta consacrare ca mare preot. El îl sustinuse în slujba cea sfântã prin înspãimântãtoarele manifestãri ale judecãtii divine în nimicirea lui Core si a cetei lui. Prin mijlocirea lui Aaron fusese opritã plaga. Când cei doi fii ai lui au fost ucisi pentru cã au dispretuit porunca lãmuritã a lui Dumnezeu, el nu s-a rãzvrãtit si nici mãcar nu a murmurat. Si totusi viata lui cea nobilã a fost pãtatã. Aaron a sãvârsit un pãcat greu când, la muntele Sinai, a cedat cerintei poporului si a fãcut vitelul de aur si un altul, când s-a unit cu Maria în invidie si a murmurat împotriva lui Moise. Iar împreunã cu Moise L-a jignit pe Dumnezeu la Cades, când nu a ascultat de porunca de a vorbi stâncii pentru a le da apã.  Dumnezeu voise ca acesti mari conducãtori ai lui Israel sã fie reprezentanti ai Domnului Hristos. Aaron purta pe pieptul lui numele lui Israel. El fãcea cunoscut poporului vointa lui Dumnezeu. El intra în Ziua Ispãsirii în locul prea sfânt „nu fãrã sânge" ca mijlocitor pentru întreg Israelul. El iesea, dupã ce sãvârsea lucrarea aceasta, pentru a binecuvânta poporul, dupã cum Domnul Hristos va veni atunci când se va sfârsi lucrarea Sa de mijlocire, pentru a-l binecuvânta pe poporul Sãu care asteaptã. Caracterul ales si serviciul sfânt, ca reprezentant al Marelui nostru Preot, au fãcut ca pãcatul lui Aaron sã fie atât de mare la Cades.  Cu adâncã durere, Moise scoase vesmintele sacre cu care era îmbrãcat Aaron si-l îmbrãcã cu ele pe Eleazar, care a fost fãcut în felul acesta urmas al lui, prin rânduialã dumnezeiascã.

Din pricina pãcatului sãu la Cades, lui Aaron i s-a retras privilegiul de a sluji în Canaan ca mare preot, de a aduce cea dintâi jertfã pe pãmântul fãgãduit si de a sfinti astfel mostenirea lui Israel. Moise trebuia sã continue sã-si poarte rãspunderea de conducãtor al poporului chiar pânã la granitele Canaanului. El urma sã vadã doar de departe pãmântul fãgãduit, însã fãrã sã punã piciorul pe el. Dacã acesti servi ai lui Dumnezeu, când au stat în fata stâncii, la Cades, ar fi îndurat încercarea fãrã sã murmure atunci când ea a fost adusã asupra lor, cât de cu totul altul ar fi fost viitorul lor! O faptã rea rãmâne totdeauna faptã rea. Este posibil ca lucrarea unei vieti întregi sã nu poatã niciodatã îndrepta ce s-a stricat într-o singurã clipã de ispitã sau de nechibzuintã.  Lipsa din tabãrã a celor doi mari conducãtori si faptul cã ei fuseserã însotiti de Eleazar care, dupã cum era prea bine cunoscut, trebuia sã fie urmasul lui Aaron în sfânta lui slujbã, au trezit un simtãmânt de neliniste, iar întoarcerea lor era asteptatã cu nerãbdare. Când poporul a privit în jur si a cercetat marea adunare, si-a dat seama cã mai toti adultii care pãrãsiserã Egiptul pieriserã în pustie. Toti au avut o presimtire rea când si-au adus aminte de judecata datã împotriva lui Moise si Aaron. Unii si-au dat seama de rostul cãlãtoriei tainice spre vârful muntelui Hor si îngrijorarea lor pentru conducãtor a fost si mai mare din cauza unor amare amintiri si a remuscãrilor.  În cele din urmã au putut zãri siluetele lui Moise si a lui Eleazar, cum coborau încet de pe munte; dar Aaron nu era cu ei. Eleazar purta vesmintele de mare preot ca semn cã intrase în slujba sfântã, în locul tatãlui sãu. Când tot poporul s-a adunat cu inima îndureratã în jurul conducãtorului sãu, Moise a povestit cã Aaron se sfârsise pe bratele lui, pe muntele Hor, si cã l-au înmormântat acolo. Adunarea a izbucnit în strigãte de jale, pentru cã toti îl iubeau, cu toate cã atât de des îi pricinuiserã durere. „Si, când toatã adunarea a vãzut cã Aaron murise, toatã casa lui Israel a plâns pe Aaron treizeci de zile." (Numeri 20,29).  Cu privire la înmormântarea marelui preot al lui Israel, Sfânta Scripturã dã urmãtorul raport: „Acolo a murit Aaron si a fost îngropat" (Deut.10,6). Ce contrast izbitor între înmormântarea aceasta, care s-a fãcut dupã porunca hotãrâtã a lui Dumnezeu, si obiceiurile din zilele noastre! În timpurile de astãzi, slujbele de înmormântare a unei persoane ce detine o înaltã pozitie sunt fãcute adesea un prilej de ceremonii exagerate si impresionante. Când a murit Aaron, unul dintre cei mai de seamã oameni din câti au trãit vreodatã, au fost de fatã numai doi din cei mai apropiati prieteni ai sãi pentru a fi martori ai mortii lui si pentru a participa la înmormântarea sa. Iar mormântul acela singuratic de pe muntele Hor a fost pentru totdeauna ascuns de privirea lui Israel. Dumnezeu nu este onorat prin ceremoniile grandioase care se fac adesea în cinstea celor morti si prin cheltuielile exagerate care se fac pentru a da înapoi tãrânii trupul lor.  Întreaga adunare a simtit durere pentru Aaron, dar nici unul nu a ajuns sã simtã pierderea aceasta atât de dureros ca Moise. Moartea lui Aaron i-a amintit cu putere lui Moise cã si moartea lui era aproape; dar, oricât de scurtã ar mai fi fost rãmânerea lui pe pãmânt, el a simtit cu putere pierderea tovarãsului sãu nedezlipit - singurul care împãrtãsise cu el atâtia ani bucuriile si durerile, nãdejdile si temerile sale. De acum înainte, Moise trebuia sã lucreze singur; dar stia cã Dumnezeu este prietenul sãu si pe El s-a sprijinit cu atât mai mult.  Curând dupã ce au pãrãsit muntele Hor, israelitii au suferit o înfrângere în lupta cu Arad, unul dintre domnitorii canaanitilor. Dar, când au cãutat cu toatã inima sprijinul lui Dumnezeu, li s-a dat ajutor si vrãjmasii lor au fost înfrânti. În loc ca biruinta aceasta sã le insufle recunostintã si sã-l facã pe popor sã simtã cât de mult depindea de Dumnezeu, aceasta i-a fãcut sã se îngâmfe si sã fie încrezuti. Curând au cãzut în vechile lor obiceiuri de a murmura. Acum erau nemultumiti deoarece ostirilor lui Israel nu li se îngãduise sã înainteze spre Canaan imediat dupã rãzvrãtirea lor, la auzul vestilor aduse de iscoade cu aproape patruzeci de ani în urmã. Ei considerau îndelungata lor rãmânere în pustie o zadarnicã amânare si erau de pãrere cã si atunci i-ar fi putut înfrânge tot asa de lesne pe vrãjmasii lor ca si acum.  În timp ce îsi urmau cãlãtoria spre miazãzi, drumul lor trecea printr-o vale fierbinte, nisipoasã, lipsitã de orice umbrã si de orice plantã. Drumul pãrea lung si greu si ei sufereau de obosealã si sete. Din nou n-au fost în stare sã suporte încercarea credintei si a rãbdãrii. Prin faptul cã priveau mereu la partea întunecoasã a experientei lor, ei se despãrteau mai mult si tot mai mult de Dumnezeu. Ei pierduserã din vedere faptul cã, dacã n-ar fi murmurat atunci când n-au mai avut apã la Cades, ar fi fost crutati de drumul în jurul Edomului. Dumnezeu avusese planuri mai bune pentru ei. Inimile lor ar fi trebuit sã fie pline de recunostintã fatã de Acela care pedepsise atât de blând pãcatele lor. În loc de a face acest lucru, ei îsi închipuiau cã, dacã Dumnezeu si Moise nu s-ar fi împotrivit, ei ar fi fost pânã acum stãpâni pe pãmântul fãgãduit. Dupã ce au intrat singuri în greutãti, fãcându-si singuri viata mai grea decât dorise Dumnezeu, acum aruncau asupra Lui vina necazurilor lor. În felul acesta, nutreau gânduri rele în inimã cu privire la felul în care Dumnezeu Se purta cu ei si, în cele din urmã, au ajuns sã fie nemultumiti de orice. Egiptul li se pãrea mai luminos si mai vrednic de dorit decât tara cãtre care-i conducea Dumnezeu.

Deoarece nutreau un spirit de nemultumire, israelitii erau porniti sã afle cusur chiar si în binecuvântãrile date lor: „Si au vorbit împotriva lui Dumnezeu si împotriva lui Moise: ‘Pentru ce ne-ati scos din Egipt, ca sã murim în pustie? Cãci nu este nici pâine, nici apã si ni s-a scârbit sufletul de aceastã hranã proastã‘". (Numeri 21,5).  Moise prezentã cu credinciosie înaintea poporului mãrimea acestui pãcat. Numai puterea lui Dumnezeu îi apãrase în „acea pustie mare si grozavã, unde erau serpi înfocati si scorpioni, în locuri uscate si fãrã apã." (Deut.8,15). În fiecare zi a cãlãtoriilor lor fuseserã pãziti printr-o minune a milostivirii divine. Pe tot drumul pe care îi cãlãuzise Dumnezeu, au gãsit apã ca sã-i învioreze pe cei însetati, pâine din cer ca sã-si astâmpere foamea, pace si sigurantã sub norul umbros în timpul zilei si stâlpul de foc în timpul noptii. Îngerii i-au ajutat în timp ce urcau înãltimile stâncoase sau potecile gloduroase ale pustiei. Cu toate greutãtile pe care le înduraserã, nimeni nu era slãbit în rândurile lor. Picioarele nu li se umflaserã în lungile lor cãlãtorii si nici hainele nu se învechiserã pe ei… Dumnezeu fãcuse ca fiarele sãlbatice si serpii veninosi din pãduri si pustie sã asculte de ei. Si acum, când, cu toate aceste dovezi de iubire din partea Lui, poporul încã stãruia sã se mai plângã, Dumnezeu voia sã tragã la o parte mâna Sa apãrãtoare, pânã vor ajunge sã pretuiascã purtarea Lui de grijã plinã de milã si se vor întoarce la El cu cãintã si umilintã.  Pentru cã fuseserã apãrati de puterea divinã, ei nu recunoscuserã nenumãratele primejdii care îi înconjurau din toate pãrtile. În nerecunostinta si necredinta lor, ei se asteptaserã sã fie loviti cu moartea, si iatã cã Domnul lãsã sã vinã moartea peste ei. Serpii veninosi, care fãceau ca pustiul sã fie nesigur, erau numiti serpi înfocati din cauza grozãviei muscãturii lor, care aducea fãrã întârziere o aprindere grozavã a corpului si o moarte grabnicã. În clipa în care mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu s-a tras înapoi de la Israel, multi din popor au fost atacati de aceste animale veninoase.  În toatã tabãra domneau acum spaima si confuzia. Aproape în fiecare cort se aflau morti sau muribunzi. Nimeni nu mai era în sigurantã. Adesea, linistea noptii era sfâsiatã de strigãte care anuntau noi victime. Toti erau la lucru, sã-i ajute pe cei în suferintã sau sã-i apere pe aceia care încã nu fuseserã atinsi. De astã datã, nici un murmur n-a mai iesit de pe buzele lor. Când erau comparate cu suferinta prezentã, încercãrile si greutãtile de mai înainte pãreau neînsemnate, ca sã se mai gândeascã la ele.  Poporul se umili acum în fata lui Dumnezeu. Ei au venit la Moise cu mãrturisiri si rugãminti stãruitoare. „Am pãcãtuit", au zis ei, „cãci am vorbit împotriva Domnului si împotriva ta." (Numeri 21,7-9). Numai cu putin înainte, îl acuzaserã cã este cel mai mare vrãjmas al lor, cauza tuturor nenorocirilor si suferintelor lor. Dar, chiar atunci când cuvintele le erau pe buze, stiau cã acuzatia era nedreaptã; si, de îndatã ce s-a ivit un necaz real, au dat fuga la el, singurul care putea sã mijloceascã pentru ei la Dumnezeu. „Roagã-te Domnului", rãsuna strigãtul lor, „ca sã depãrteze acesti serpi de la noi."

Moise a primit poruncã de la Dumnezeu sã facã un sarpe de aramã, asemãnãtor cu cei vii, si sã-l înalte în mijlocul poporului. El a fãcut întocmai, si se rãspândi prin tabãrã vestea îmbucurãtoare cã toti cei care fuseserã muscati puteau sã trãiascã dacã priveau la sarpele de aramã. Multi muriserã deja si, când Moise a înãltat sarpele pe o prãjinã, unii n-au voit sã creadã cã numai privind la sarpele de metal aveau sã se vindece; acestia au pierit în necredinta lor. Totusi, au fost multi care au crezut în mãsura aceasta, rânduitã de Dumnezeu. Tati, mame, frati, surori se grãbeau sã ajute celor suferinzi si prietenilor lor care erau pe moarte, sã-si îndrepte privirea stinsã cãtre sarpe. Când acestia, cu toate cã erau istoviti si gata sã moarã, reuseau sã priveascã o singurã datã la chipul acela, se fãceau cu desãvârsire sãnãtosi.  Oamenii stiau bine cã nu era nici o putere în sarpele de aramã, ca sã facã o schimbare atât de mare în aceia care priveau la el. Puterea de vindecare venea numai de la Dumnezeu. În întelepciunea Sa, El a ales calea aceasta pentru a-Si face cunoscutã puterea. Prin mijlocul acesta simplu, El i-a fãcut pe israeliti sã vadã cã si-au atras singuri necazurile acestea, prin pãcatele lor. În acelasi timp, au primit asigurarea cã nu aveau de ce sã se teamã atâta timp cât ascultau de Dumnezeu, cãci El era gata sã-i apere.  Înãltarea sarpelui de aramã trebuia sã-i aducã lui Israel o învãtãturã însemnatã. Ei nu se puteau salva singuri de sub puterea ucigãtoare a otrãvii din rãnile lor. Numai Dumnezeu putea sã-i vindece. Si, cu toate acestea, ei trebuia sã dea pe fatã credintã în mijloacele rânduite de El. Ca sã trãiascã, trebuia sã priveascã. Credinta îi fãcea sã fie bine primiti de Dumnezeu si, prin faptul cã priveau la sarpe, îsi dovedeau credinta. Ei stiau cã nu este nici o putere în sarpe, dar acesta era un simbol al Domnului Hristos; si astfel nevoia credintei în meritele Lui a fost prezentatã mintii lor. Mai înainte, multi dintre ei aduseserã jertfe si crezuserã cã prin aceasta si-au ispãsit cu îndestulare pãcatele. Ei nu se încredeau în Mântuitorul ce trebuia sã vinã, pe care aceste jertfe doar Îl preînchipuiau. Domnul dorea acum sã le arate cã jertfele lor nu aveau mai multã putere în ele însele decât sarpele de aramã, ci, tot asa, aveau rostul sã le îndrepte gândurile la Domnul Hristos, care era Jertfa cea mare pentru pãcat.  „Si, dupã cum a înãltat Moise sarpele în pustie, tot asa trebuie sã fie înãltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viata vesnicã." (Ioan 3,14-15). Toti cei care au trãit vreodatã pe pãmânt au simtit împunsãtura „sarpelui cel vechi, numit Diavolul si Satana." (Apocalips 12,9). Efectele fatale ale pãcatului pot fi înlãturate numai prin mijloacele rânduite de Dumnezeu. Israelitii îsi salvau viata privind la sarpele care fusese înãltat. Aceastã privire cerea credintã. Ei trãiau pentru cã credeau în Cuvântul lui Dumnezeu si pentru cã îsi puneau încrederea în mijlocul rânduit pentru însãnãtosirea lor. Tot astfel, pãcãtosul trebuie sã priveascã la Domnul Hristos si sã trãiascã. El primeste iertarea prin credinta în jertfa ispãsitoare. Spre deosebire de preînchipuirile lipsite de putere si viatã, Domnul Hristos are în Sine Însusi putere si tãrie sã-l vindece pe pãcãtosul pocãit.  În timp ce pãcãtosul nu se poate mântui pe sine, are totusi ceva de fãcut pentru a obtine mântuirea. „Pe Cel ce vine la Mine", zice Domnul Hristos, „nu-l voi izgoni afarã." (Ioan 6,37). Dar noi trebuie sã venim la El; si dacã ne cãim de pãcatele noastre, trebuie sã credem cã El ne primeste si ne iartã. Credinta este un dar de la Dumnezeu, dar puterea de a o folosi este a noastrã. Credinta este mâna cu care sufletul apucã mila si îndurarea date în dar de Dumnezeu.  Nimic altceva decât neprihãnirea Domnului Hristos nu ne poate da dreptul la binecuvântãrile legãmântului harului. Sunt multi aceia care de mult timp doresc si încearcã sã obtinã aceste binecuvântãri, dar nu le primesc, pentru cã nutresc gândul cã pot face ceva pentru a fi vrednici de ele. Ei nu-si îndepãrteazã privirea de la eul lor, ca sã creadã cã Domnul Hristos este un Mântuitor atotîndestulãtor. Nu trebuie sã credem cã propriile noastre merite ne vor mântui; numai Domnul Hristos este nãdejdea mântuirii noastre. „În nimeni altul nu este mântuire; cãci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care trebuie sã fim mântuiti." (Fapte 4,12).  Dacã ne încredem pe deplin în Dumnezeu, dacã ne încredem în meritele Domnului Isus ca într-un Mântuitor ce iartã pãcatele, vom primi tot ajutorul pe care-l cãutãm. Nimeni sã nu priveascã la sine, ca si cum ar avea puterea sã se mântuiascã singur. Domnul Hristos a murit pentru noi, pentru cã noi eram lipsiti de puterea de a face aceasta. În El este nãdejdea noastrã, îndreptãtirea si neprihãnirea noastrã. Când ne vedem pãcãtosenia, sã nu ne descurajãm si sã nu ne temem ca si când n-am avea Mântuitor sau ca si cum El nu ar avea fatã de noi gânduri de îndurare. Chiar acum El ne invitã sã venim la El în neputinta noastrã, pentru a fi mântuiti.

Multi israeliti nu vedeau nici un ajutor în mijlocul rânduit pentru ei de Dumnezeu. Mortii si muribunzii zãceau de jur împrejurul lor si stiau cã fãrã ajutor ceresc pieirea este sigurã; dar ei au continuat sã se plângã de rãnile, durerile si moartea lor sigurã, pânã li s-a dus puterea si ochii li s-au întepenit, în timp ce ar fi putut sã fie vindecati într-o clipã. Dacã suntem constienti de trebuintele noastre, nu trebuie sã irosim puterile, plângându-ne de ele. Dacã ne dãm seama de starea noastrã deznãdãjduitã fãrã Domnul Hristos, nu trebuie sã cedãm descurajãrii, ci sã ne încredem în meritele unui Mântuitor rãstignit si înviat. Priveste si trãieste! Domnul Isus Si-a dat cuvântul. El îi va mântui pe toti câti vin la El. Chiar dacã milioane de suflete care au nevoie sã fie vindecate vor respinge mila Sa, nici unul dintre cei care se încred în meritele Sale nu va fi lãsat sã piarã.

Multi nu vor sã-L primeascã pe Domnul Hristos pânã nu li se lãmureste toatã taina planului de mântuire. Ei refuzã privirea prin credintã, desi vãd cã mii privesc si simt eficacitatea privirii la crucea Domnului Hristos. Multi rãtãcesc prin labirintul filosofiei, pentru a cãuta temeiuri si dovezi pe care niciodatã nu le vor afla, în timp ce leapãdã dovezile pe care Dumnezeu a avut plãcerea sã le dea. Ei refuzã sã trãiascã în lumina Soarelui neprihãnirii pânã nu li se lãmureste de ce lumineazã. Toti aceia care stãruiesc pe calea aceasta nu vor ajunge niciodatã la cunostinta adevãrului. Dumnezeu nu va da niciodatã la o parte orice motiv de îndoialã. El dã dovezi îndestulãtoare pe care sã ne putem sprijini credinta, si, dacã nu le primim pe acestea, sufletul rãmâne în întuneric. Dacã aceia care erau muscati de serpi ar fi stat sã se îndoiascã si sã punã întrebãri înainte de a consimti sã priveascã, ar fi pierit. Este datoria noastrã ca mai întâi sã privim si numai dupã aceea privirea credintei ne va da viatã.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA