« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 37

Stânca lovitã

      Din stânca lovitã de Moise pentru prima datã la Horeb a curs un suvoi de apã dãtãtoare de viatã, care l-a înviorat pe Israel în pustie. În timpul tuturor peregrinãrilor lor, ori de câte ori era nevoie, li se dãdea apã, printr-o minune a îndurãrii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apa nu curgea dupã ei de la Horeb. Ori de câte ori, în cãlãtoriile lor, aveau nevoie de apã, acolo, din despicãtura stâncii, apa tâsnea în suvoi lângã tabãra lor.  Hristos era Acela care, prin puterea cuvântului Sãu, fãcea ca suvoiul rãcoritor de apã sã curgã spre Israel: „Si toti au bãut aceeasi apã duhovniceascã, pentru cã beau dintr-o stâncã duhovniceascã ce venea dupã ei; si stânca era Hristos" (1 Corinteni 10,4). El era izvorul tuturor binecuvântãrilor, atât al celor trecãtoare, cât si al celor spirituale. Hristos, Stânca cea adevãratã, a fost cu ei în toate peregrinãrile lor. „Si nu vor suferi de sete în pustiurile în care-i va duce; ci va face sã curgã pentru ei apã din stâncã, va despica stânca si va curge apã" (Isaia 48,21). „A deschis stânca, si au curs ape, care s-au vãrsat ca un râu în locurile uscate" (Psalmul 105,41).  Stânca lovitã Îl preînchipuia pe Domnul Hristos si, prin acest simbol, suntem învãtati cele mai pretioase adevãruri spirituale. Dupã cum din stânca lovitã se revãrsa apa dãtãtoare de viatã, tot astfel de la Hristos, „lovit de Dumnezeu", „strãpuns pentru pãcatele noastre", „zdrobit pentru fãrãdelegile noastre" (Isaia 53,4.5), curge suvoiul mântuirii pentru neamul omenesc pierdut. Dupã cum stânca a fost lovitã o singurã datã, „tot asa Hristos, S-a adus jertfã o singurã datã, ca sã poarte pãcatele multora" (Evrei 9,28). Mântuitorul nostru nu trebuia sã Se jertfeascã a doua oarã; iar aceia care cautã binecuvântãrile harului Sãu au nevoie numai sã cearã acestea în Numele lui Isus, revãrsându-si astfel dorinta ini-mii în rugãciune plinã de cãintã. O astfel de rugãciune va aduce înaintea Domnului ostirilor rãnile lui Isus si atunci din nou va curge sângele dãtãtor de viatã, simbolizat prin revãrsarea apei dãtãtoare de viatã pentru Israel.  Revãrsarea apei din stâncã în pustie era sãrbãtoritã de israeliti dupã asezarea lor în Canaan, cu manifestãri de mare bucurie. În timpul Domnului Hristos, sãrbãtoarea aceasta ajunsese cea mai impresionantã ceremonie. Ea avea loc cu ocazia Sãrbãtorii corturilor, când erau adunati la Ierusalim oameni din toatã tara. În fiecare dintre cele sapte zile ale acestei sãrbãtori, preotii ieseau însotiti de muzicã si de corul levitilor pentru a scoate apã într-un vas de aur din apa Siloamului. Ei erau urmati de multimea credinciosilor, toti cei care puteau sã se apropie de apã si sã bea din ea, în timp ce rãsuna cântecul de sãrbãtoare: „Veti scoate apã cu bucurie din izvoarele mântuirii" (Isaia 12,3). Apoi, apa scoasã de preoti era purtatã la templu în mijlocul sunetului trâmbitelor si al cântãrii pline de solemnitate: „Picioarele mi se opresc în portile tale, Ierusalime" (Psalmul 122,2). În timp ce cântecele de laudã rãsunau, iar multimea îsi alãtura glasul într-un cor triumfal, acompaniat de cântecul instrumentelor si al trâmbitelor care sunau cu putere, apa era vãrsatã pe altarul arderii de tot.  Mântuitorul S-a folosit de slujba aceasta simbolicã pentru a îndrepta mintea oamenilor la binecuvântãrile pe care El a venit sã le aducã. „În ziua de pe urmã, care era ziua cea mare a praznicului", vocea Sa a fost auzitã în tonuri ce rãsunau prin curtile templului: „’Dacã înseteazã cineva, sã vinã la Mine si sã bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apã vie, cum zice Scriptura’. Spunea cuvintele acestea despre Duhul", declara Ioan, „pe care aveau sã-L primeascã cei ce vor crede în El" (Ioan 7,37-39). Apa înviorãtoare, tâsnind într-un pãmânt pustiu si secetos, face ca pustia sã înfloreascã si curge ca sã dea viatã celor ce pier; ea este un simbol al harului divin pe care numai Domnul Hristos îl poate da si care curãtã, reînvioreazã si dã putere sufletului, ca apa vie. Acela în care locuieste Hristos are în el un izvor de har si putere ce nu seacã niciodatã. Domnul Isus face plinã de bucurie viata tuturor acelora care-L cautã în adevãr si le lumineazã cãrarea. Primitã în inimã, iubirea Sa va da nastere la fapte bune pentru viata vesnicã. Ea aduce binecuvântãri nu numai aceluia în sufletul cãruia izvorãste, ci râul de apã vie se va revãrsa în cuvinte si fapte de neprihãnire spre a-i înviora pe cei însetati din jurul sãu.  În convorbirea Sa cu femeia samariteancã la fântâna lui Iacov, Mântuitorul S-a folosit de acelasi tablou. „Dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încã apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apã, care va tâsni în viata vesnicã" (Ioan 4,14). Domnul Hristos combinã cele douã simboluri. El este Stânca, El este Apa vie.  Tablourile acestea frumoase si pline de adânci întelesuri sunt prezente în toatã Biblia. Cu veacuri înainte de venirea Domnului Hristos, Moise arãta spre El ca fiind Stânca mântuirii lui Israel (Deuteronom 32,15); psalmistul a cântat despre El ca fiind „Izbãvitorul meu", „Stânca puterii mele", „Stânca pe care n-o pot ajunge, cãci este prea înaltã pentru mine", „o Stâncã de adãpost pentru mine", „Stânca inimii mele", „Stânca mea de adãpost". În cântecele lui David, harul Sãu este înfãtisat de asemenea ca fiind „ape de odihnã" „printre pãsuni verzi", pe marginea cãrora Pãstorul ceresc Îsi conduce turma. Si iarãsi, „si-i adãpi din suvoiul desfãtãrilor Tale", „cãci la Tine este izvorul vietii" (Psalmul 19,14; 62,7; 61,2; 71,3; 73,26; 94,22; 23,2; 36,8.9). Iar înteleptul declarã: „Izvorul întelepciunii este ca un suvoi care curge întruna" (Proverbe 18,4). Pentru Ieremia, Domnul Hristos este „izvorul apelor vii" (Ieremia 2,13). Pentru Zaharia, este „un izvor pentru pãcat si necurãtie" (Zaharia 13,1).  Isaia Îl descrie ca fiind „Stânca veacurilor" si ca „umbra unei stânci mari într-un pãmânt ars de soare" (Isaia 26,4; 32,2). Tot el ne prezintã fãgãduinta pretioasã ce face sã aducã în mod viu în minte izvorul de apã vie ce a curs pentru Israel: „Cei nenorociti si cei lipsiti cautã apã, si nu este; li se usucã limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi pãrãsi". „Cãci voi turna ape peste pãmântul însetat si râuri peste pãmântul uscat". „Cãci în pustie vor tâsni ape si în pustietate pâraie". Este adresatã invitatia: „Voi toti cei însetati, veniti la ape" (Isaia 41,17; 44,3; 35,6; 55,1). Si în paginile de încheiere ale Cuvântului Sfânt, se face auzitã invitatia aceasta. Râul de apã al vietii, „limpede ca si cristalul", porneste de la tronul lui Dumnezeu si al Mielului; si chemarea harului rãsunã de-a lungul veacurilor: „Si celui ce îi este sete, sã vinã; cine vrea, sã ia apa vietii fãrã platã" (Apocalips 22,17).  Chiar înainte ca multimea lui Israel sã ajungã la Cades, râul dãtãtor de viatã, care atâtia ani tâsnise chiar lângã tabãra lor, încetã sã mai curgã. Scopul lui Dumnezeu era acela de a-l pune încã o datã la încercare pe poporul Sãu. El dorea sã vadã dacã se vor încrede în purtarea Lui de grijã sau vor da pe fatã aceeasi necredintã ca si pãrintii lor.  În fata lor se aflau colinele Canaanului. O cãlãtorie de câteva zile avea sã-i aducã la hotarele tãrii fãgãduite. Se aflau la o micã depãrtare de Edom, care apartinea urmasilor lui Esau si prin care trecea drumul rânduit lor spre Canaan. Moise primise porunca: „Întoarceti-vã spre miazãnoapte. Dã urmãtoarea poruncã poporului: ‘Acum aveti sã treceti prin hotarele fratilor vostri, copiii lui Esau, care locuiesc în Seir. Ei se vor teme de voi; dar sã vã pãziti bine. Sã nu vã încãierati cu ei; cãci nu vã voi da în tara lor nici mãcar o palmã de loc; muntele Seir l-am dat în stãpânire lui Esau. Sã cumpãrati de la ei cu pret de argint hrana pe care o veti mânca; si sã cumpãrati de la ei cu pret de argint chiar si apa pe care o veti bea’" (Deuteronom 2,3-6). Porunca aceasta ar fi trebuit sã fie de ajuns spre a explica pentru ce a încetat sã li se mai dea apã; ei erau de acum gata sã treacã printr-o tarã bine udatã si roditoare, în drumul lor direct spre tara Canaanului. Dumnezeu le fãgãduise o trecere lipsitã de incidente prin Edom si ocazia de a cumpãra hranã si suficientã apã pentru a fi de ajuns întregii multimi. Încetarea curgerii miraculoase a apei ar fi trebuit sã fie deci un motiv de bucurie, un semn cã pribegia prin pustie a luat sfârsit. Dacã n-ar fi fost orbiti de necredintã, ar fi putut întelege acest lucru. Dar ei au fãcut, din ceea ce ar fi trebuit sã fie o dovadã a împlinirii fãgãduintei lui Dumnezeu, o ocazie de îndoialã si cârtire. Se pãrea cã poporul pãrãsise orice sperantã cã Dumnezeu avea sã-l ducã în stãpânirea Canaanului si a început sã plângã dupã „binecuvântãrile" pustiei.  Înainte ca Dumnezeu sã le îngãduie sã intre în Canaan, ei trebuia sã arate cã se încred în fãgãduinta Lui. Alimentarea cu apã a încetat înainte ca ei sã ajungã în Edom. Acum era pentru ei ocazia, si aceasta pentru un scurt timp, sã umble prin credintã si nu prin vedere. Dar cea dintâi încercare a dat loc la acelasi spirit rãzvrãtit si nerecunoscãtor care fusese dat pe fatã de pãrintii lor. De îndatã ce strigãtul dupã apã s-a auzit în tabãrã, ei au uitat mâna care de atâtia ani se îngrijise de nevoile lor si, în loc sã se îndrepte spre Dumnezeu dupã ajutor, au murmurat împotriva Lui si, în disperarea lor, au spus: „Ce bine ar fi fost sã fi murit noi când au murit fratii nostri înaintea Domnului" (Numeri 20,1-13); cu alte cuvinte, ei ar fi dorit sã se fi numãrat printre cei ce au fost nimiciti cu prilejul rãscoalei lui Core.  Strigãtele lor erau îndreptate împotriva lui Moise si Aaron: „Pentru ce ati adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca sã murim în ea, noi si vitele noastre? Pentru ce ne-ati scos din Egipt si ne-ati adus în acest loc, unde nu este nici loc de semãnat, nici smochin, nici vitã, nici rodiu, nici apã de bãut?"  Conducãtorii s-au dus la usa cortului întâlnirii si au cãzut cu fetele la pãmânt. Din nou „s-a arãtat slava lui Dumnezeu", si Moise a primit porunca: „Ia toiagul si cheamã adunarea, tu si fratele tãu Aaron. Sã vorbiti stâncii acesteia în fata lor, si ea vã va da apã. Sã le scoateti apã din stâncã si sã adãpi adunarea si vitele lor."  Cei doi frati au mers înaintea multimii, Moise având în mâna sa toiagul Domnului. Ei erau acum oameni în vârstã. Multã vreme rãbdaserã rãzvrãtirea si încãpãtânarea poporului Israel; dar acum, spre sfârsit, pânã si rãbdarea lui Moise a cedat: „Ascultati, rãzvrãtitilor", a strigat el, „vom putea noi oare sã vã scoatem apã din stânca aceasta?"; si, în loc sã-i vorbeascã stâncii, asa cum îi poruncise Domnul, el a lovit-o de douã ori cu toiagul.  Apa a tâsnit cu îmbelsugare spre a satisface setea multimii. Dar se fãcuse un mare rãu. Moise a vorbit cu un spirit iritat; cuvintele lui erau mai degrabã expresia patimii omenesti decât indignarea sfântã pentru cã Dumnezeu fusese dezonorat. „Ascultati, voi, rãzvrãtitilor", a spus el. Acuzatia aceasta era adevãratã, dar nici adevãrul nu trebuie rostit cu patimã sau nerãbdare. Când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise sã punã asupra lui Israel vina pentru rãzvrãtire, chiar pentru el cuvintele fuseserã dureroase, iar pentru ei greu de suportat; si, cu toate acestea, Dumnezeu l-a sustinut în transmiterea soliei. Dar, când cu de la sine putere si-a luat asupra sa sarcina de a-i acuza, el L-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu si nu a fãcut decât rãu poporului. Lipsa sa de rãbdare si stãpânire de sine era vãditã. În felul acesta i s-a dat ocazie poporului sã se întrebe dacã actiunile si comportarea lui din trecut fuseserã sub conducerea lui Dumnezeu sau nu si astfel sã-si scuze propriile pãcate. Atât Moise, cât si ei Îl ofensaserã pe Dumnezeu. Purtarea lui, spuneau ei, merita de la început sã fie supusã criticii si condamnãrii. Acum ei au gãsit pretextul pe care-l cãutau pentru a respinge toate mustrãrile pe care Dumnezeu le trimitea prin slujitorul Sãu.  Moise a dat dovadã de neîncredere în Dumnezeu. „Vom putea noi oare sã vã scoatem apã?", întrebã el, ca si când Domnul n-ar face ceea ce a fãgãduit. „N-ati crezut în Mine", le-a spus Domnul celor doi frati, „ca sã Mã sfintiti înaintea copiilor lui Israel." În timpul când apa a lipsit, chiar si credinta lor în împlinirea fãgãduintei lui Dumnezeu s-a clãtinat din cauza cârtirii si rãzvrãtirii poporului. Prima generatie a fost condamnatã sã piarã în pustie din cauza necredintei; si, cu toate acestea, acelasi spirit s-a dat pe fatã si în copiii lor. Oare nici acestia nu vor primi fãgãduinta? Obositi si descurajati, Moise si Aaron n-au fãcut nici un efort sã punã stavilã curentului declansat de sentimentele poporului. Dacã ei însisi ar fi dat pe fatã o credintã nesovãielnicã în Dumnezeu, ar fi înfãtisat lucrurile înaintea poporului într-o astfel de luminã, încât sã-l facã în stare sã treacã cu bine aceastã încercare. Printr-o exercitare promptã si hotãrâtã a autoritãtii cu care fuseserã învestiti, în calitate de conducãtori, ei ar fi putut sã aducã la tãcere cârtirea poporului. Era datoria lor sã depunã orice efort ce le stãtea în putere pentru a face ca situatia sã fie mai bunã, mai înainte de a-I cere lui Dumnezeu sã facã ce avea de fãcut pentru ei. Dacã cârtirile de la Cades ar fi fost aduse la tãcere cu promptitudine, ce sir lung de rele ar fi fost curmat!  Prin actiunea sa pripitã, Moise a fãcut fãrã efect puterea lectiei pe care Dumnezeu a vrut sã le-o dea. Stânca, fiind un simbol al Domnului Hristos, fusese lovitã o datã, dupã cum si Domnul Hristos avea sã fie adus jertfã o singurã datã. A doua oarã nu era nevoie decât sã vorbeascã stâncii, dupã cum si noi nu trebuie decât sã cerem binecuvântãrile cerului în Numele Domnului Isus. Datoritã celei de-a doua loviri a stâncii, s-a stricat semnificatia acestui frumos tablou al Domnului Hristos.  Mai mult chiar, Moise si Aaron si-au asumat o putere ce Îi apartinea numai lui Dumnezeu. Nevoia de o interventie divinã fãcea ca ocazia aceea sã fie un prilej de mare solemnitate, iar conducãtorii lui Israel ar fi trebuit sã-l foloseascã pentru a-i inspira poporului temerea de Dumnezeu si a-i întãri credinta în puterea si bunãvointa Lui. Când, plini de mânie, au strigat: „Vom putea noi oare sã vã scoatem apã din stânca aceasta?", ei s-au asezat în locul lui Dumnezeu, ca si când puterea ar fi fost la ei, oameni supusi acelorasi slãbiciuni si patimi omenesti. Obosit de continua murmurare si rãzvrãtire a poporului, Moise Îl pierduse din vedere pe Atotputernicul sãu Ajutor si, fãrã puterea divinã, fusese lãsat sã-si pãteze raportul vietii prin manifestarea slãbiciunii omenesti. Omul care ar fi putut sta nepãtat, hotãrât si plin de lepãdare de sine pânã la încheierea lucrãrii sale a fost rãpus în cele din urmã. Dumnezeu fusese dezonorat în ochii adunãrii poporului Israel, când ar fi trebuit sã fie onorat si preamãrit.  Cu prilejul acesta, Dumnezeu n-a pronuntat nici o judecatã asupra acelora care prin purtarea lor nelegiuitã i-au provocat atât de mult pe Moise si Aaron. Toatã dezaprobarea a cãzut asupra conducãtorilor. Aceia care stãteau ca reprezentanti ai lui Dumnezeu nu L-au onorat. Moise si Aaron s-au simtit ei însisi jigniti, pierzând din vedere faptul cã poporul nu cârtea împotriva lor, ci împotriva lui Dumnezeu. Datoritã faptului cã au privit la ei si s-au lãsat dusi de propriile resentimente, au cãzut în pãcat fãrã sã-si dea seama si n-au mai putut sã-i arate poporului vinovãtia lui cea mare înaintea lui Dumnezeu.  Amarã si plinã de umilintã a fost judecata rostitã fãrã întârziere. „Atunci Domnul a zis lui Moise: ‘Pentru cã n-ati crezut în Mine, ca sã Mã sfintiti înaintea copiilor lui Israel, nu voi veti duce adunarea aceasta în tara pe care i-o dau’". Ei trebuia sã moarã împreunã cu rãzvrãtitul Israel înainte de trecerea Iordanului. Dacã Moise si Aaron ar fi nutrit un spirit de înãltare de sine sau ar fi manifestat un spirit pãtimas în fata avertizãrii si mustrãrii divine, vinovãtia lor ar fi fost mult mai mare. Dar ei nu s-au fãcut vinovati de un pãcat cu voia, în mod deliberat, ci au fost biruiti de o ispitã neasteptatã, iar cãinta lor a fost imediatã si din toatã inima. Domnul a primit pocãinta lor, desi, datoritã rãului pe care pãcatul lor îl putea provoca în mijlocul poporului, nu putea sã anuleze pedeapsa.  Moise nu si-a tãinuit pedeapsa, ci i-a spus poporului cã, deoarece nu I-a dat lui Dumnezeu slava cuvenitã, el nu va putea sã-i conducã în tara fãgãduitã. Le-a cerut sã ia aminte la pedeapsa severã, pronuntatã în dreptul sãu, si sã judece apoi cum priveste Dumnezeu cârtirea lor, punând numai asupra unui om pedeapsa care - din cauza pãcatelor lor - ar fi trebuit sã vinã asupra lor. El le-a spus cã I-a cerut cu insistentã lui Dumnezeu sã revinã asupra acestei hotãrâri, dar fusese refuzat. „Dar Domnul S-a mâniat pe mine, din pricina voastrã, a spus el, si nu m-a ascultat" (Deuteronom 3,26).

De fiecare datã când venea câte o împrejurare mai grea sau treceau printr-o încercare, israelitii erau gata sã-l învinovãteascã pe Moise cã i-a scos din Egipt, ca si când Dumnezeu n-ar fi avut nimic de a face cu aceastã problemã. În tot timpul cãlãtoriilor lor, atunci când se plângeau de greutãtile drumului si cârteau împotriva conducãtorilor lor, Moise le spunea: „Nemultumirile voastre se îndreaptã împotriva lui Dumnezeu. Nu eu, ci El v-a eliberat". Dar cuvintele pripite rostite în fata stâncii, „vom putea noi oare sã vã scoatem apã?", erau de fapt o recunoastere a acuzatiilor lor, întãrindu-i astfel în necredintã si îndreptãtindu-le cârtirile. Domnul voia sã îndepãrteze pentru totdeauna gândul acesta din mintea lor, neîngãduindu-i lui Moise sã intre în tara fãgãduitã. În aceasta aveau dovada de netãgãduit cã nu Moise era conducãtorul lor, ci Îngerul cel puternic, despre care Domnul a spus: „Iatã, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca sã te ocroteascã pe drum si sã te ducã la locul pe care l-am pregãtit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui si ascultã glasul Lui … cãci Numele Meu este în El" (Exod 23,20-21).  „Domnul S-a mâniat si pe mine, din pricina voastrã" (Deuteronom 1,37), a spus Moise. Ochii tuturor copiilor lui Israel erau atintiti asupra lui Moise si pãcatul sãu a aruncat un blam asupra lui Dumnezeu, care îl alesese drept conducãtor al poporului Sãu. Pãcatul lui era cunoscut de întreaga adunare; dacã Dumnezeu l-ar fi trecut cu vederea, s-ar fi lãsat impresia cã necredinta si nerãbdarea, în situatii de mari provocãri, pot fi scuzate la cei ce sunt în pozitii de rãspundere. Dar, când s-a fãcut cunoscut cã datoritã unui singur pãcat Moise si Aaron nu aveau sã intre în Canaan, poporul a stiut cã Dumnezeu nu cautã la fata omului si cã, în mod sigur, îl va pedepsi pe cel vinovat.  Istoria poporului Israel trebuia sã fie scrisã pentru a fi de învãtãturã si avertizare generatiilor viitoare. Oamenii din toate vremurile ce aveau sã vinã trebuia sã-L vadã pe Dumnezeul cerurilor ca pe un conducãtor nepãrtinitor care, în nici o situatie, nu îndreptãteste pãcatul. Dar putini sunt aceia care îsi dau seama de pãcãtosenia fãrã mãsurã a pãcatului. Oamenii se mângâie cu gândul cã Dumnezeu este prea bun pentru a-l pedepsi pe pãcãtos. Dar, în lumina istoriei Bibliei, este clar faptul cã bunãtatea lui Dumnezeu si iubirea Sa Îl obligã sã Se poarte fatã de pãcat ca fatã de un rãu care este fatal pãcii si fericirii Universului.  Nici chiar cinstea si credinciosia lui Moise n-au putut abate plata pentru greseala lui. Dumnezeu iertase marile abateri ale poporului, dar nu putea trata pãcatul conducãtorilor asa cum îl trata pe al celor condusi. El îl onorase pe Moise mai presus de oricare alt om de pe suprafata pãmântului. El îi descoperise slava Sa si prin el îi fãcuse cunoscute lui Israel orânduirile Sale. Faptul cã Moise se bucurase de o luminã si de o cunoastere atât de mare fãcea ca pãcatul lui sã fie cu atât mai grav. Credinciosia doveditã în trecut nu poate ispãsi nici o singurã faptã rea. Cu cât sunt mai mari lumina si privilegiile date unui om, cu atât mai mare este rãspunderea sa si cu atât mai gravã îi este cãderea si mai teribilã pedeapsa.  Dupã felul în care privesc oamenii lucrurile, Moise nu se fãcuse vinovat de o mare nelegiuire; pãcatul sãu era un pãcat obisnuit. Psalmistul spune cã „Moise a vorbit în mod usuratic cu buzele" (Psalmul 106,33). Dupã judecata omeneascã, putea pãrea un lucru lipsit de importantã; dar dacã S-a purtat atât de sever fatã de acest pãcat fãcut de cel mai credincios si mai onorat slujitor al Sãu, Dumnezeu nu-l va scuza nici la altii. Spiritul înãltãrii de sine, înclinatia de a-i critica si a-i condamna pe fratii nostri sunt neplãcute înaintea lui Dumnezeu. Aceia care se complac în aceste rele aruncã îndoialã asupra lucrãrii lui Dumnezeu si le dau celor sceptici o scuzã pentru necredinta lor. Cu cât mai importantã este pozitia cuiva si cu cât mai mare este influenta sa, cu atât mai mare este necesitatea ca el sã cultive rãbdare si umilintã.  Dacã copiii lui Dumnezeu, în mod deosebit aceia care se aflã în pozitii de rãspundere, pot fi fãcuti sã-si atribuie lor slava ce I se cuvine lui Dumnezeu, atunci Satana jubileazã. A câstigat biruinta. De fapt, asa a cãzut el. În felul acesta el izbuteste cel mai bine sã-i ispiteascã pe unii, spre ruina lor. Pentru a ne pune în gardã împotriva siretlicurilor lui, Dumnezeu ne-a dat în Cuvântul Sãu atât de multe lectii spre a ne învãta despre primejdia înãltãrii de sine. Nu existã nici un impuls al naturii noastre, nici o capacitate a mintii sau vreo înclinatie a inimii care sã nu aibã nevoie sã stea clipã de clipã sub controlul Duhului lui Dumnezeu. Nu existã nici o binecuvântare pe care Dumnezeu o dã omului, nici o încercare prin care El îi îngãduie sã treacã si pe care Satana sã nu poatã si sã nu vrea sã le foloseascã pentru a ispiti, a chinui si a nimici sufletul, dacã i se dã chiar si cel mai mic prilej. De aceea, oricât de mare ar fi lumina spiritualã, oricât ne-am bucura de gratia si binecuvântarea divinã, trebuie sã umblãm totdeauna smeriti înaintea Domnului, cerând în credintã ca Dumnezeu sã cãlãuzeascã fiecare gând si sã controleze fiecare impuls al inimii.  Toti aceia care mãrturisesc a trãi în sfintenie au cea mai sfântã datorie de a-si pãzi spiritul si de a exercita stãpânirea de sine chiar si în cele mai mari provocãri. Povara asezatã asupra lui Moise era foarte mare; putini oameni vor fi vreodatã încercati atât de greu cum a fost el; si totusi, faptul acesta n-a constituit o scuzã pentru pãcatul sãu. Dumnezeu a luat mãsuri îndestulãtoare pentru poporul Sãu; si, dacã se va baza pe puterea Sa, el nu va deveni niciodatã o jucãrie a împrejurãrilor. Ispita cea mai puternicã nu poate scuza pãcatul. Oricât de mare ar fi povara ce apasã asupra sufletului, pãcatul este propria noastrã faptã. Nu stã nici în puterea pãmântului si nici a iadului sã constrângã pe cineva sã fãptuiascã rãul. Satana ne atacã în punctele noastre slabe, dar nu trebuie sã ne lãsãm înfrânti. Oricât de sever si de neasteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu Se îngrijeste sã ne dea ajutor, si în puterea Sa noi putem birui.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA