« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 36

În pustie 

        Timp de aproape patruzeci de ani, copiii lui Israel sunt pierduti din vedere în întunericul desertului. „Vremea", spunea Moise, „cât au tinut cãlãtoriile noastre de la Cades-Barnea pânã la trecerea pârâului Zered a fost de treizeci si opt de ani; pânã a pierit din mijlocul taberei tot neamul oamenilor de rãzboi, cum le jurase Domnul. Mâna Domnului a fost împotriva lor, ca sã-i nimiceascã din mijlocul taberei, pânã ce au pierit" (Deuteronom 2,14.15).  În decursul acestor ani, i se reamintea mereu poporului cã se afla sub mustrare divinã. În rãzvrãtirea de la Cades, ei L-au lepãdat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a lepãdat pentru vremea aceea pe ei. Pentru cã se dovediserã necredinciosi legãmântului Sãu, nu aveau sã primeascã semnul legãmântului, ritualul circumciziunii. Dorinta lor de a se întoarce în tara robiei arãta cã sunt nevrednici de libertate, si orânduirea Pastelui, instituitã pentru a sãrbãtori eliberarea din sclavie, nu trebuia sã fie tinutã.  Cu toate acestea, continuarea slujbelor la sanctuar dovedea faptul cã Dumnezeu nu uitase în totul pe poporul Sãu, +si, în îndurarea Lui, încã Se îngrijea de nevoile lor. „Domnul, Dumnezeul tãu, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale", spunea Moise, reamintindu-le istoria peregrinãrilor lor, „si ti-a cunoscut cãlãtoria în aceastã mare pustie. Iatã, de patruzeci de ani Domnul, Dumnezeul tãu, este cu tine si n-ai dus lipsã de nimic" (Deuteronom 2,7). Iar imnul levitilor, raportat de Neemia, înfãtiseazã în mod viu grija lui Dumnezeu pentru poporul Israel, chiar în acesti ani, când au fost lepãdati si alungati: „În îndurarea Ta fãrã margini, nu i-ai pãrãsit în pustie si stâlpul de nor n-a încetat sã-i cãlãuzeascã ziua pe drum, iar stâlpul de foc sã le lumineze noaptea drumul pe care aveau sã-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tãu cel bun, ca sã-i facã întelepti. N-ai depãrtat mana Ta de la gura lor si le-ai dat apã sã-si potoleascã setea. Patruzeci de ani ai avut grijã sã-i hrãnesti în pustie si n-au dus grijã de nimic, hainele nu li s-au învechit si picioarele nu li s-au umflat" (Neemia 9,19-21).  Peregrinarea prin pustie n-a fost poruncitã numai ca o pedeapsã rostitã asupra rãzvrãtitilor si cârtitorilor, ci trebuia sã slujeascã la disciplinarea generatiei ce avea sã vinã, pregãtind-o pentru intrarea în tara fãgãduintei. Moise le-a spus: „Domnul, Dumnezeul tãu, te mustrã cum mustrã un om pe copilul lui", „ca sã te smereascã si sã te încerce, ca sã-ti cunoascã pornirile inimii si sã te vadã dacã ai sã pãzesti sau nu poruncile Lui. Astfel… te-a lãsat sã suferi de foame si te-a hrãnit cu manã, pe care nici tu n-o cunosteai si nici pãrintii tãi n-o cunoscuserã, ca sã te învete cã omul nu trãieste numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului" (Deuteronom 8,5.2.3).  „El l-a gãsit într-un tinut pustiu, într-o singurãtate plinã de urlete înfricosate; l-a înconjurat, l-a îngrijit si l-a pãzit ca lumina ochilor Lui". „În toate necazurile lor, n-au fost fãrã ajutor si Îngerul care este înaintea Fetei Lui i-a mântuit; El Însusi i-a rãscumpãrat, în dragostea si îndurarea Lui, si necurmat i-a sprijinit si i-a purtat în zilele din vechime" (Deuteronom 32,10; Isaia 63,9).  Cu toate acestea, singurul raport al vietii lor din pustie nu este alcãtuit decât din dovezi ale rãzvrãtirii lor împotriva Domnului. Rãzvrãtirea lui Core a avut ca rezultat nimicirea a paisprezece mii de oameni din Israel. Si au mai fost cazuri izolate care dovedeau acelasi spirit de dispret fatã de autoritatea divinã.  Odatã, fiul unei femei israelite si al unui egiptean, unul din multimea pestritã care iesise împreunã cu Israel din Egipt, a pãrãsit locul sãu din tabãrã si a intrat în partea israelitilor, pretinzând dreptul de a-si ridica acolo cortul. Lucrul acesta era interzis de legea divinã, urmasii unui egiptean fiind exclusi din adunarea poporului pânã la a treia generatie. Între el si un israelit s-a iscat o ceartã; problema fiind adusã înaintea judecãtorilor, hotãrârea acestora a fost împotriva celui care cãlcase legea.

Înfuriat din pricina acestei decizii, el l-a blestemat pe judecãtor si, în aprinderea patimii lui, a hulit Numele lui Dumnezeu. El a fost adus imediat înaintea lui Moise. Era datã de mult porunca: „Cine va blestema pe tatãl sãu sau pe mama sa sã fie pedepsit cu moartea" (Exod 21,17). Dar nu se prevãzuse nimic cu privire la un astfel de caz. Atât de grozavã era nelegiuirea, încât s-a crezut cã este necesar sã se cearã, în mod deosebit, sfat de la Dumnezeu. Omul a fost închis pânã când avea sã fie cunoscutã vointa lui Dumnezeu. Dumnezeu Însusi a rostit sentinta - dupã cele spuse de Dumnezeu, cel ce hulise trebuia sã fie scos afarã din tabãrã si ucis cu pietre. Cei care fuseserã de fatã când s-a sãvârsit pãcatul si-au pus mâinile pe capul sãu, mãrturisind astfel în mod solemn cã învinuirea ce i se aducea era dreaptã. Apoi, tot ei au fost aceia care au aruncat primele pietre, iar cei care erau de fatã au luat si ei parte dupã aceea la executarea sentintei.

Aceastã întâmplare a fost urmatã de darea unei legi pentru cazuri asemãnãtoare: „Oricine va blestema pe Dumnezeul lui, îsi va lua pedeapsa pentru pãcatul lui. Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu moartea. Toatã adunarea sã-l ucidã cu pietre. Fie strãin, fie bãstinas, sã moarã, pentru cã a hulit Numele lui Dumnezeu" (Leviticul 24,15.16).  Sunt si dintre aceia care pun la îndoialã iubirea lui Dumnezeu si dreptatea Lui atunci când a dat o pedeapsã atât de asprã pentru cuvintele rostite în aprinderea patimii. Dar atât iubirea, cât si dreptatea Sa cer sã se arate cã izbucnirea de vorbe iesite din rãutate împotriva lui Dumnezeu constituie un mare pãcat. Pedeapsa datã trebuia sã fie o avertizare pentru altii, si anume cã Numele lui Dumnezeu trebuie sã fie privit cu respect. Dacã pãcatul acestui om ar fi rãmas nepedepsit, si altii ar fi fãcut la fel si, ca rezultat, multe vieti ar fi trebuit, în cele din urmã, sã fie sacrificate.  Multimea pestritã care a iesit din Egipt împreunã cu poporul Israel era un continuu izvor de ispitã si necazuri. Cei care o compuneau mãrturiseau cã au renuntat la idolatrie si cã se închinã adevãratului Dumnezeu; dar educatia din copilãrie si cresterea le-au modelat obiceiurile si caracterul si ei erau mai mult sau mai putin stricati de idolatrie si lipsã de respect pentru Dumnezeu. Ei au fost cei mai porniti sã înceapã cearta si erau primii care se plângeau si molipseau tabãra prin practicile lor idolatre si prin cârtirile lor împotriva lui Dumnezeu.

Curând dupã întoarcerea în pustie, a avut loc un caz de cãlcare de Sabat în împrejurãri care l-au arãtat a fi un caz de o deosebitã vinovãtie. Vestea cã Domnul îl va dezmosteni pe Israel a trezit un spirit de rãzvrãtire. Un om din popor, mâniat pentru faptul cã fusese exclus din Canaan si hotãrât sã-si dea pe fatã dispretul fatã de Legea lui Dumnezeu, se aventurã sã calce în mod fãtis porunca a patra a Decalogului, ducându-se sã adune lemne în ziua Sabatului. În timpul peregrinãrii lor în pustie, aprinderea focului în ziua a saptea a sãptãmânii fusese opritã cu strictete. Oprelistea aceasta nu avea sã fie extinsã si în tara Canaanului, unde asprimea climei fãcea adesea necesarã aprinderea focului; dar în pustie, focul nu era necesar pentru a te încãlzi. Fapta acestui om era o cãlcare voitã si premeditatã a poruncii a patra - un pãcat datorat nu necugetãrii sau necunoasterii, ci încumetãrii.  El a fost prins asupra faptului si adus înaintea lui Moise. Fusese deja vestit mai dinainte cã orice cãlcare a Sabatului va fi pedepsitã cu moartea, dar nu se fãcuse încã cunoscut cum avea sã se aplice pedeapsa aceasta. Moise a adus cazul înaintea lui Dumnezeu si i s-a dat urmãtoarea îndrumare: „Omul acesta sã fie pedepsit cu moartea, toatã adunarea sã-l ucidã cu pietre în afara taberei" (Numeri 15,35). Pãcatele hulirii si cãlcãrii de bunã voie a Sabatului erau pedepsite la fel, fiind amândouã dovezi ale dispretului fatã de autoritatea lui Dumnezeu.  În zilele noastre, sunt multi aceia care leapãdã Sabatul creatiunii ca fiind o institutie iudaicã si spun cã, dacã ar trebui sã fie tinut, atunci ar trebui aplicatã pedeapsa cu moartea pentru cãlcarea lui; dar vedem cã pãcatul hulirii a primit aceeasi pedeapsã ca si cãlcarea Sabatului. Trebuie sã tragem oare concluzia cã porunca a treia trebuie datã si ea la o parte, ca fiind obligatorie numai pentru iudei? Si totusi, argumentul scos din pedeapsa cu moartea se aplicã si la porunca a treia, la porunca a cincea si, de fapt, la toate Cele Zece Porunci, asa cum se aplicã la porunca a patra. Cu toate cã s-ar putea ca Dumnezeu sã nu pedepseascã acum cãlcarea Legii Sale cu pedepse vremelnice, Cuvântul Lui declarã totusi cã plata pãcatului este moartea; si în executarea finalã a judecãtii se va vedea cã moartea este partea acelora care au cãlcat preceptele Sale sfinte.

În tot timpul celor patruzeci de ani în pustie, în fiecare sãptãmânã i se amintea poporului, prin miracolul manei, obligatia sfântã a pãzirii Sabatului. Si totusi, nici aceasta nu i-a dus la ascultare. Cu toate cã nu s-au dedat la o cãlcare atât de fãtisã si îndrãzneatã ca cel care primise o pedeapsã atât de izbitoare, s-a dat totusi pe fatã o mare delãsare în pãzirea poruncii a patra. Dumnezeu declarã prin profetul Sãu: „Mi-au pângãrit peste mãsurã de mult Sabatele Mele" (Ezechiel 20,13.24). Si acesta este enumerat printre motivele de îndepãrtare a primei generatii de tara fãgãduintei. Si, cu toate acestea, copiii lor n-au învãtat lectia. Atât de mare a fost nepãsarea lor fatã de pãzirea Sabatului, în timpul celor patruzeci de ani de pribegie în pustie, încât chiar dacã Dumnezeu nu i-a oprit sã intre în Canaan, El a spus cã aveau sã fie împrãstiati printre pãgâni, dupã asezarea lor în tara fãgãduitã.

De la Cades, copiii lui Israel s-au întors în pustie; iar dupã ce s-a terminat timpul rãmânerii lor în desert, a venit „toatã adunarea copiilor lui Israel… în pustia Tin, în luna întâia si poporul s-a oprit la Cades" (Numeri 20,1).  Aici a murit si a fost îngropatã Maria. De la scena aceea plinã de bucurie de pe tãrmul Mãrii Rosii, când Israel a iesit cu cântec si cu joc pentru a sãrbãtori triumful Domnului, la mormântul din pustie, care a pus capãt unei vieti de peregrinaj asa a fost soarta a milioane de suflete care au iesit din Egipt cu mari sperante. Pãcatul le-a smuls chiar de la buze cupa binecuvântãrilor. Va învãta oare generatia urmãtoare aceastã lectie?

„Cu toate acestea, ei n-au încetat sã pãcãtuiascã si n-au crezut în inimile lor … Când îi lovea de moarte, ei Îl cãutau, se întorceau si se îndreptau spre Dumnezeu; îsi aduceau aminte cã Dumnezeu este Stânca lor si cã Dumnezeul Atotputernic este Izbãvitorul lor" (Psalmul 78,32-35). Dar ei nu s-au întors la Dumnezeu din sinceritate. Cu toate cã atunci când erau loviti de vrãjmasi cãutau ajutorul Lui, singurul care îi putea scãpa, totusi „inima nu le era tare fatã de El si nu erau credinciosi legãmântului. Totusi, în îndurarea Lui, El iartã nelegiuirea si nu nimiceste; Îsi opreste de multe ori mânia si nu dã drumul întregii Lui urgii. El Si-a adus deci aminte cã ei nu erau decât carne, o suflare care trece si nu se mai întoarce" (Psalmul 78,37-39).

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA