« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 34

Rãzvrãtirea lui Core

        Judecãtile aduse asupra israelitilor au reusit pentru un timp sã tinã în frâu cârtirile si nesupunerea lor, dar spiritul rãzvrãtirii era încã în inimã si, în cele din urmã, a adus cele mai amare roade. Rãzvrãtirile de mai înainte fuseserã numai tulburãri ale poporului, nãscându-se din pornirea de moment a multimii atâtate; acum însã se formã o conspiratie cu rãdãcini adânci, rezultat al unui plan hotãrât de a rãsturna autoritatea conducãtorilor rânduiti de Însusi Dumnezeu.  Core, initiatorul acestei miscãri, era un levit din familia lui Chehat si vãr cu Moise; era un om capabil si cu influentã. Cu toate cã era rânduit sã slujeascã la cortul întâlnirii, ajunsese sã fie nemultumit de pozitia sa si aspira la demnitatea preotiei. Faptul cã slujba preoteascã, ce îi revenea mai înainte primului nãscut al fiecãrei familii, i-a fost datã lui Aaron si familiei lui a dat nastere la gelozie si nemultumire si, pentru un timp, Core s-a împotrivit pe ascuns autoritãtii lui Moise si Aaron, cu toate cã nu îndrãznise sã se avânte la un act de revoltã. În cele din urmã, el a conceput îndrãznetul plan de a rãsturna atât autoritatea civilã, cât si pe cea religioasã. A reusit sã gãseascã repede simpatizanti. Lângã corturile lui Core si ale chehatitilor, pe latura de miazãzi a tabernacolului, se afla tabãra semintiei lui Ruben, corturile lui Datan si Abiram, doi printi ai acestei semintii, fiind vecine cu cel al lui Core. Acesti printi s-au alãturat imediat planurilor lui ambitioase. Fiind coborâtori din cel mai mare fiu al lui Iacov, ei pretindeau cã autoritatea civilã li se cuvine lor, fiind hotãrâti sã împartã cu Core onorurile preotiei.

Starea sufleteascã a poporului înlesnea planurile lui Core. În amãrãciunea dezamãgirii, vechile îndoieli, gelozia si ura au revenit si au fost îndreptate plângeri din nou împotriva rãbdãtorului lor conducãtor. Israelitii pierdeau întruna din vedere faptul cã se aflau sub cãlãuzire divinã. Ei uitau cã Îngerul legãmântului era Conducãtorul lor nevãzut, cã, învãluitã în stâlpul de nor, prezenta Domnului Hristos mergea înaintea lor si cã Moise primea de la El toate îndrumãrile.  Ei nu erau dispusi sã se supunã sentintei teribile care spunea cã trebuie sã moarã în pustie si, de aceea, erau gata sã se agate de orice pretext pentru a crede cã nu Dumnezeu, ci Moise era acela care îi conducea si care le-a hotãrât soarta. Strãduintele cele mai bune ale celui mai blând om de pe suprafata pãmântului n-au putut sã potoleascã rãzvrãtirea acestui popor; si, cu toate cã semnele dezaprobãrii lui Dumnezeu fatã de stricãciunea lor de mai înainte le stãteau încã în fatã - dovadã rândurile lor rãrite si prin numãrul celor ce lipseau, ei n-au pus la inimã lectia aceasta. Din nou au fost biruiti de ispitã.  Viata umilã de pãstor a lui Moise fusese mult mai linistitã si mai fericitã decât pozitia sa actualã de conducãtor al acestei mari multimi, cu un spirit atât de turbulent. Si totusi, Moise nu a îndrãznit sã aleagã. În locul toiagului de pãstor, i s-a dat un toiag al puterii, pe care nu-l putea lãsa din mânã pânã când Dumnezeu nu-l elibera de povara rãspunderii.  Acela care citeste tainele tuturor inimilor stia ceea ce urmãreau Core si cei ce i se alãturaserã si i-a dat poporului Sãu avertizãri si sfaturi care sã-l facã în stare sã scape de înselãciunea acestor uneltitori de rele. Ei vãzuserã judecata lui Dumnezeu cãzând asupra Mariei, din cauza geloziei si murmurãrii împotriva lui Moise. Domnul declarase cã Moise era mai mare decât un profet. „Cu el vorbesc gurã cãtre gurã". „De aceea", a adãugat El, „pentru ce nu v-ati temut sã vorbiti împotriva robului Meu Moise?" (Numeri 12,8). Instructiunile acestea nu erau date numai pentru Aaron si Maria, ci pentru tot Israelul.  Core si tovarãsii lui de conspiratie erau bãrbati favorizati cu manifestãri deosebite ale puterii si mãretiei lui Dumnezeu. Ei fãceau parte din numãrul acelora care s-au suit cu Moise pe munte si au vãzut slava dumnezeiascã. Dar de la data aceea a avut loc o schimbare. O ispitã, la început slabã, fusese hrãnitã în inimã, ispitã ce se întãrise pe mãsurã ce era încurajatã, pânã când mintea lor ajunsese sã fie controlatã de Satana, iar ei se avântarã în lucrarea lor de nemultumire. Spunând cã sunt foarte mult interesati de prosperitatea poporului, la început ei îsi sopteau unul altuia nemultumirea, apoi au spus-o bãrbatilor de frunte din Israel. Insinuãrile lor au fost atât de repede primite, încât se avântarã si mai departe si, în cele din urmã, au ajuns sã creadã cu adevãrat cã sunt mânati de râvnã pentru Dumnezeu.  Ei au izbutit sã înstrãineze astfel douã sute cincizeci de printi, bãrbati de renume din mijlocul adunãrii. Cu acesti sustinãtori puternici si cu influentã, ei se simteau ca si siguri cã vor putea face o schimbare radicalã în conducere si vor aduce îmbunãtãtiri mari felului de administratie al lui Moise si Aaron.  Gelozia a dat nastere la urã, iar ura la rãzvrãtire. Ei au pus în discutie problema dreptului lui Moise la o autoritate si onoare asa de mare, pânã când au ajuns sã se uite la el ca la unul care ocupa o pozitie vrednicã de invidiat, pe care oricine dintre ei putea sã o ocupe tot asa de bine ca si el. S-au înselat, gândind cã Moise si Aaron si-au luat cu de la sine putere pozitiile pe care le detineau. Cei nemultumiti spuneau cã acesti conducãtori se înãltaserã mai presus de adunarea Domnului, luând asupra lor preotia si cârmuirea, dupã familia lor, nu erau îndreptãtiti sã se aseze mai presus de ceilalti din Israel; ei nu erau mai sfinti decât poporul si ar fi trebuit sã fie destul pentru ei sã fie pe aceeasi treaptã cu fratii lor, care erau deopotrivã favorizati de prezenta si protectia deosebitã a lui Dumnezeu.

Lucrarea urmãtoare a conspiratorilor a fost cu poporul. Pentru cei gresiti si care meritã mustrare, nimic nu este mai plãcut decât sã primeascã mângâiere si laudã. Si astfel, Core si cei ce i se alãturaserã au câstigat atentia si sprijinul adunãrii. Acuzatia de cârtire adusã poporului, care a atras asupra lui mânia lui Dumnezeu, a fost declaratã ca fiind o gresealã. Ei spuneau cã adunarea nu avea nici o vinã, deoarece nu cerea nimic altceva decât drepturile ce i se cuveneau; dar cã Moise era un conducãtor pretentios, cã mustrase poporul, numindu-i pãcãtosi, când, de fapt, ei erau un popor sfânt si Domnul era în mijlocul lor.  Core a trecut în revistã istoria cãlãtoriilor lor prin pustie, unde fuseserã trecuti prin locuri grele si multi pieriserã din pricina cârtelilor si neascultãrii lor. Cei ce-i ascultau au ajuns sã creadã cã necazurile lor ar fi putut fi evitate în mod clar, dacã Moise ar fi luat o altã cale. Concluzia lor era cã toate nenorocirile i se datorau lui si cã rãmânerea lor departe de Canaan era o consecintã a gresitei conduceri a lui Moise si Aaron; cã, dacã Core ar fi conducãtorul lor si dacã i-ar îmbãrbãta, scotând în evidentã faptele lor bune, în loc sã le mustre pãcatele, ar avea o cãlãtorie linistitã si prosperã; în loc de a peregrina încoace si încolo prin pustie, ar porni direct spre tara fãgãduintei.  În aceastã lucrare de nemultumire, între elementele ce aduceau dezbinare, în adunare era o mai mare unire si armonie decât mai înainte. Succesul lui Core în mijlocul poporului fãcea sã-i sporeascã încrederea si-l întãrea în credinta cã, dacã nu era tinutã în frâu uzurparea autoritãtii de cãtre Moise avea sã fie fatalã pentru libertãtile poporului Israel; el mai pretindea, de asemenea, cã Dumnezeu îi fãcuse cunoscut acest lucru si îl autorizase sã facã o schimbare în conducere înainte de a fi prea târziu. Dar multi nu erau gata sã primeascã acuzatiile aduse de Core împotriva lui Moise. Amintirea muncii sale pline de rãbdare si sacrificiu de sine le-a venit în minte si constiinta li s-a tulburat. Prin urmare, era necesar sã-i punã în seamã un motiv egoist pentru interesul sãu profund fatã de Israel; a fost repetatã vechea acuzatie, si anume cã el îi adusese acolo ca sã piarã în pustie si astfel sã poatã pune mâna pe averile lor.  Pentru un timp, aceastã lucrare s-a fãcut în tainã. Însã, îndatã ce miscarea a ajuns sã prindã suficientã putere ca sã asigure o rupturã pe fatã, Core si-a fãcut aparitia în fruntea partidei, acuzându-i public pe Moise si Aaron de uzurparea autoritãtii la care Core si asociatii lui erau la fel de îndreptãtiti. În afarã de aceasta, se mai aducea acuzatia cã poporul fusese lipsit de libertate si independentã. „Destul", au spus conspiratorii, „toatã adunarea, toti sunt sfinti, si Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vã ridicati voi mai presus de adunarea Domnului?"  Moise nu se asteptase la acest complot adânc înrãdãcinat si, atunci când a înteles îngrozitoarea lui semnificatie, a cãzut cu fata la pãmânt într-o rugãciune tãcutã înaintea lui Dumnezeu. Apoi, s-a sculat plin de întristare, dar calm si puternic. Cãlãuzirea divinã îi fusese asiguratã. Chiar „mâine", a spus el, „Domnul va arãta cine este al Lui si cine este sfânt si-l va lãsa sã se apropie de El". Proba avea sã fie amânatã pânã a doua zi, pentru ca toti sã poatã avea timp sã se gândeascã. Apoi, aceia care aspirau la preotie trebuia sã vinã fiecare cu o cãdelnitã si sã ardã tãmâie la cortul întâlnirii, în prezenta adunãrii lui Israel. Legea era foarte clarã, si anume cã numai cei care fuseserã consacrati pentru slujba aceasta sfântã puteau sluji în sanctuar. Chiar si preotii Nadab si Abihu fuseserã nimiciti, pentru cã au îndrãznit sã aducã „foc strãin", nesocotind astfel porunca divinã. Cu toate acestea, Moise si-a provocat acuzatorii - dacã îndrãzneau sã pãseascã într-o situatie asa de primejdioasã, sã punã problema înaintea lui Dumnezeu.  Despãrtindu-i pe Core si pe confratii sãi leviti, Moise a spus: „Prea putin lucru este oare pentru voi cã Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunarea lui Israel, lãsându-vã sã vã apropiati de El, ca sã fiti întrebuintati la slujba cortului Domnului si sã vã înfãtisati înaintea adunãrii ca sã-I slujiti? V-a lãsat sã vã apropiati de El pe tine si pe toti fratii tãi, pe copiii lui Levi, si acum mai voiti si preotia? De aceea te aduni tu si ceata ta împotriva Domnului! Cãci cine este Aaron, ca sã cârtiti împotriva lui?"  Datan si Abiram nu luaserã o pozitie atât de îndrãzneatã cum fãcuse Core; si, sperând cã ei au fost, poate, atrasi în aceastã conspiratie fãrã sã fie în totul stricati, Moise i-a chemat sã vinã la el, ca sã audã personal din gura lor acuzatiile pe care i le aduceau. Dar ei n-au vrut sã vinã si, în mod obraznic, au refuzat sã-i recunoascã autoritatea. Rãspunsul lor, rostit în auzul întregii adunãri, a fost: „N-ajunge cã ne-ai scos dintr-o tarã unde curge lapte si miere, ca sã ne faci sã murim în pustie, de vrei sã mai si stãpânesti peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o tarã unde curge lapte si miere, si ce bine ne-ai mai dat în stãpânire ogoare si vii! Crezi cã poti sã iei ochii oamenilor? Nu ne suim!"  În felul acesta, pentru a descrie locul robiei, ei au folosit acelasi limbaj prin care Domnul descrisese mostenirea fãgãduitã. Ei l-au acuzat pe Moise cã pretinde cã lucreazã sub cãlãuzire divinã, folosind aceasta ca un mijloc de a-si întãri autoritatea; si au declarat cã nu vor mai admite sã fie condusi, asemenea unor orbi, când spre Canaan, când spre pustie, dupã cum se potriveste mai bine planurilor sale ambitioase. Astfel, cel ce fusese ca un pãrinte plin de bunãtate si un pãstor rãbdãtor a fost înfãtisat în cel mai negru caracter al unui tiran si uzurpator. Neintrarea în Canaan, ca pedeapsã pentru propriile lor pãcate, a fost o acuzatie pusã asupra lui.  Era clar cã simpatia poporului era de partea celor nemultumiti; dar Moise n-a fãcut nici un efort pentru a se apãra. În prezenta adunãrii, el a apelat în mod solemn la Dumnezeu, ca martor al curãtiei motivelor sale si al dreptãtii comportamentului sãu, implorându-L sã fie judecãtorul sãu.  A doua zi dimineata, cei douã sute cincizeci de printi, în frunte cu Core, s-au prezentat cu cãdelnitele. Ei au fost introdusi în curtea cortului întâlnirii, în timp ce poporul se strânsese afarã sã astepte rezultatul. Nu Moise a fost acela care a strâns adunarea lui Israel pentru a vedea înfrângerea lui Core si a grupului sãu, ci cei rãzvrãtiti, în oarba lor încumetare, au strâns-o pentru a fi martorã a biruintei lor. O mare parte din adunare era pe fatã de partea lui Core, a cãrui nãdejde foarte mare era cã va izbuti sã-l înfrângã pe Moise.  Pe când erau astfel adunati înaintea lui Dumnezeu, „slava Domnului s-a arãtat întregii adunãri". Avertizarea divinã a fost transmisã lui Moise si Aaron. „Despãrtiti-vã din mijlocul acestei adunãri, si-i voi topi într-o clipã". Dar ei au cãzut cu fetele la pãmânt si s-au rugat: „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricãrui trup! Un singur om a pãcãtuit si sã Te mânii împotriva întregii adunãri?"  Core se retrãsese din adunare pentru a li se alãtura lui Datan si Abiram, atunci când Moise, însotit de cei saptezeci de bãtrâni, a venit cu o ultimã avertizare adresatã acelora care n-au vrut sã vinã la el. Multimea îl urmã, dar mai înainte de a-si face cunoscutã solia, Moise, prin poruncã divinã, porunci poporului: „Depãrtati-vã de corturile acestor oameni rãi si nu vã atingeti de nimic din ce este al lor, ca sã nu pieriti o datã cu pedepsirea lor pentru toate pãcatele lor". Avertizarea a fost ascultatã, cãci apãsarea unei imediate judecãti divine era asupra tuturor. Capii rãscoalei s-au vãzut pãrãsiti de aceia pe care îi înselaserã, dar cerbicia lor era de nezdruncinat. Ei stãteau cu familiile la usa corturilor lor, ca o sfidare a avertizãrii divine.  În Numele Dumnezeului lui Israel, Moise a declarat în auzul adunãrii: „Iatã cum veti cunoaste cã Domnul m-a trimis sã fac toate aceste lucruri si cã nu lucrez din capul meu. Dacã oamenii acestia vor muri cum mor toti oamenii si dacã vor avea aceeasi soartã ca toti oamenii, nu m-a trimis Domnul; dar dacã Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacã pãmântul îsi va deschide gura ca sã-i înghitã cu tot ce au, asa încât se vor pogorî de vii în locuinta mortilor, atunci veti sti cã oamenii acestia au hulit pe Domnul."

Ochii tuturor copiilor lui Israel erau atintiti asupra lui Moise, în timp ce, plini de groazã, stãteau în asteptarea evenimentului. Când el a terminat de vorbit, pãmântul s-a despicat în douã si cei rãzvrãtiti au fost înghititi de vii cu tot ceea ce aveau si „au pierit din mijlocul adunãrii". Poporul a fugit, condamnându-se ca pãrtas la acest pãcat.  Dar judecata lui Dumnezeu nu era încã încheiatã. Un foc a iesit din nor si i-a mistuit pe cei douã sute cincizeci de printi care aduceau tãmâie. Acesti oameni care nu se rãzvrãteau prima datã nu au fost nimiciti o datã cu principalii autori ai conspiratiei. Lor li s-a îngãduit sã vadã sfârsitul acestora si sã aibã ocazia sã se pocãiascã, dar ei simpatizau cu cei rãzvrãtiti si au împãrtãsit soarta lor.  Chiar si atunci când Moise i-a cerut poporului Israel sã fugã de nimicirea ce stãtea sã vinã, judecata divinã ar fi putut sã fie opritã, dacã Core si ceata lui s-ar fi pocãit si ar fi cerut iertare. Dar stãruinta lor încãpãtânatã le-a pecetluit soarta. Întreaga adunare era pãrtasã la vina lor, cãci toti, într-o mãsurã mai mare sau mai micã, au simpatizat cu ei. Si totusi, Dumnezeu, în marea Lui milã, a fãcut o deosebire între conducãtorii rãzvrãtirii si aceia pe care acestia îi conduseserã. Acelora care s-au lãsat înselati li s-a dat timp pentru pocãintã. Li s-au dat dovezi zdrobitoare cã erau gresiti si cã Moise avea dreptate. Iar manifestarea deosebitã a puterii lui Dumnezeu a înlãturat orice îndoialã.

Domnul Isus, Îngerul care mergea înaintea evreilor, a cãutat sã-i scape de la nimicire. Iertarea era gata sã le fie datã. Judecata lui Dumnezeu era acum foarte aproape si apela la ei în vederea pocãintei. O interventie specialã, irezistibilã, a Cerului fãcuse ca rãzvrãtirea lor sã se opreascã. Acum, dacã aveau sã rãspundã la interventia providentei lui Dumnezeu, puteau fi salvati. Dar, în timp ce fugeau de judecatã, din cauza fricii de nimicire, rãzvrãtirea lor nu era vindecatã. Ei s-au întors în noaptea aceea la corturile lor îngroziti, dar nu pocãiti.  Ei fuseserã lingusiti de Core si oamenii lui pânã când au început ei însisi sã creadã cã, în adevãr, erau oameni foarte buni, cã fuseserã înselati si cã Moise profitase de pe urma lor. Dacã aveau sã admitã cã Core si gruparea lui gresiserã, iar Moise a avut dreptate, atunci ar fi fost obligati sã primeascã drept cuvânt al lui Dumnezeu sentinta cã trebuia sã moarã în pustie. Dar nu erau dispusi sã se supunã acestei hotãrâri si au încercat sã creadã cã Moise i-a înselat. Ei au nutrit speranta cã era pe cale sã se stabileascã o nouã ordine a lucrurilor, în care lauda avea sã înlocuiascã mustrarea si o viatã usoarã urma sã ia locul nelinistii si conflictului. Oamenii care pieriserã le spuseserã cuvinte lingusitoare si pretinseserã cã au fatã de ei mare interes si iubire, iar poporul a tras concluzia cã Core si tovarãsii lui au fost oameni buni si cã Moise fusese, prin anumite mijloace, cauza nimicirii lor.  Nu este posibilã pentru oameni o mai mare insultã la adresa lui Dumnezeu decât aceea de a dispretui si respinge mijloacele pe care El doreste sã le foloseascã pentru mântuirea lor. Israelitii nu numai cã fãcuserã acest lucru, dar plãnuiserã sã-l omoare atât pe Moise, cât si pe Aaron. Si cu toate acestea, ei n-au simtit nevoia de a cãuta iertarea lui Dumnezeu pentru pãcatul lor întristãtor. Acea noapte a încercãrii n-a fost petrecutã în pocãintã si mãrturisire, ci în nãscocirea unui mod de a se opune dovezilor ce îi arãtau a fi cei mai mari pãcãtosi. Ei nutreau încã urã fatã de oamenii alesi de Dumnezeu si s-au hotãrât sã se opunã autoritãtii lor. Satana era prezent ca sã le perverteascã judecata si sã-i ducã la nimicire, ca pe niste orbi.  Tot Israelul fugise speriat la strigãtul pãcãtosilor ce coborau de vii în locuinta mortilor, cãci îsi ziceau: „Sã fugim ca sã nu ne înghitã pãmântul". Dar, „a doua zi, toatã adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise si a lui Aaron, zicând: ‘Voi ati omorât pe poporul Domnului’". Ei erau gata sã treacã la acte de violentã împotriva conducãtorilor lor credinciosi si plini de sacrificiu de sine.  Manifestarea puterii divine a fost vãzutã în norul de deasupra cortului întâlnirii si din nor o voce le-a vorbit lui Moise si Aaron, spunând: „Dati-vã la o parte din mijlocul acestei adunãri si-i voi topi într-o clipã".  Vinovãtia pãcatului nu era asupra lui si, de aceea, Moise nu s-a temut si nu s-a grãbit sã plece si sã lase adunarea poporului Israel sã piarã. Moise a zãbovit si, în aceastã teribilã crizã, a dat pe fatã adevãratul interes pe care îl are pãstorul pentru turma ce i-a fost datã în grijã. El a mijlocit înaintea lui Dumnezeu ca mâna Lui sã nu-l nimiceascã cu totul pe poporul pe care El Si l-a ales. Prin mijlocirea sa, bratul rãzbunãrii a fost oprit, pentru ca neascultãtorul si rãzvrãtitul Israel sã nu fie nimicit cu totul.  Dar slujitorul mâniei Domnului pornise; urgia îsi fãcea lucrarea mortii. La sfatul fratelui sãu, Aaron a luat cãdelnita si s-a grãbit sã meargã în mijlocul adunãrii pentru a „face ispãsire pentru ei". „S-a asezat între cei morti si cei vii, si urgia a încetat". O datã cu fumul de tãmâie, în cortul întâlnirii se înãltau la Dumnezeu si rugãciunile lui Moise; si urgia a fost opritã, dar nu mai înainte ca paisprezece mii de oameni din Israel sã piarã, ca dovadã a vinovãtiei murmurãrii si rãzvrãtirii.  A fost datã o nouã dovadã a faptului cã preotia fusese stabilitã în familia lui Aaron. Prin poruncã divinã, fiecare semintie a trebuit sã pregãteascã câte un toiag pe care sã-si scrie numele sãu. Numele lui Aaron a fost scris pe toiagul semintiei lui Levi. Toiegele au fost puse în cortul întâlnirii, „înaintea mãrturiei". Înflorirea unuia dintre toiege avea sã fie semnul cã Domnul a ales acea semintie pentru slujba preotiei. A doua zi, „iatã cã toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, fãcuse muguri, înflorise si copsese migdale". Toiagul a fost arãtat poporului si apoi pus în cortul întâlnirii, ca o mãrturie pentru generatiile ce aveau sã vinã. Aceastã minune a clarificat problema preotiei.  A fost pe deplin stabilit faptul cã Moise si Aaron au vorbit având o autoritate divinã, iar poporul era obligat sã creadã, sã primeascã adevãrul neplãcut - si anume cã aveau sã moarã în pustie. „Iatã", au zis ei, „cã murim, pierim, pierim cu totii". Au mãrturisit faptul cã au pãcãtuit, rãzvrãtindu-se împotriva conducãtorilor lor si au recunoscut cã Core si gruparea sa au suferit pe drept pedeapsa lui Dumnezeu.  În rãscoala lui Core se vede la lucru, într-o mãsurã mai micã, acelasi spirit care a dus la rãzvrãtirea lui Satana în ceruri. Mândria si ambitia l-au fãcut pe Lucifer sã ridice plângeri împotriva conducerii lui Dumnezeu si sã caute sã rãstoarne ordinea ce fusese stabilitã în ceruri. De la cãdere, tinta sa a fost aceea de a însãmânta în mintea oamenilor acelasi spirit de invidie si nemultumire, aceeasi ambitie pentru locuri de frunte si onoare. În felul acesta a lucrat el asupra mintii lui Core, Datan si Abiram, pentru a trezi în ei dorinta de înãltare de sine si pentru a pune în miscare invidia, neîncrederea si rãzvrãtirea. Satana i-a fãcut sã-L lepede pe Dumnezeu si conducerea sa, prin lepãdarea oamenilor numiti de El. Si, cu toate cã în cârtirea lor împotriva lui Moise si Aaron Îl huleau pe Dumnezeu, erau atât de amãgiti, încât se credeau fãrã vinã, si-i priveau pe aceia care le mustrau cu credinciosie pãcatele ca fiind mânati de Satana.  Mai existã oare aceleasi rele ce au stat la temelia ruinei lui Core? Mândria si ambitia sunt rãspândite foarte mult; si, atunci când sunt nutrite, deschid usa invidiei si luptei dupã întâietate; sufletul se înstrãineazã atunci de Dumnezeu si, fãrã sã-si dea seama, este atras în rândurile lui Satana. Asemenea lui Core si tovarãsilor lui, multi, chiar din rândul celor ce-si zic urmasi ai Domnului Hristos, gândesc, plãnuiesc si lucreazã cu atâta râvnã la înãltarea de sine, încât, pentru a câstiga simpatia si sprijinul poporului, sunt gata sã perverteascã adevãrul, sã falsifice si sã-i prezinte în mod gresit pe slujitorii lui Dumnezeu si chiar sã le punã în seamã motive josnice si egoiste, motive pe care, de fapt, le nutresc în propriile lor inimi. Repetând în mod stãruitor neadevãruri si fãcând aceasta chiar împotriva dovezilor, ajung si ei în cele din urmã sã creadã cã sunt adevãrate. În timp ce se strãduiesc sã nimiceascã încrederea poporului în oamenii rânduiti de Dumnezeu, ei cred în adevãr cã s-au angajat într-o lucrare bunã si cã Îi fac chiar un serviciu lui Dumnezeu.  Evreii nu erau dispusi sã se supunã dispozitiilor si restrictiilor Domnului. Ei erau nelinistiti când li se puneau îngrãdiri si nu erau dispusi sã primeascã mustrarea. Aceasta era taina cârtirilor lor împotriva lui Moise. Dacã ar fi fost lãsati liberi sã facã ce le plãcea, ar fi fost mai putine plângeri împotriva conducãtorului lor. În tot cursul istoriei bisericii, slujitorii lui Dumnezeu au avut de dat piept cu acelasi spirit.

Îngãduinta fatã de pãcat face ca oamenii sã-i dea lui Satana intrare liberã în mintea lor; astfel, ei merg de la o treaptã a nelegiuirii la alta. Lepãdarea luminii întunecã mintea si împietreste inima, astfel încât este usor pentru ei sã facã un pas mai departe în pãcat si sã lepede o luminã si mai puternicã pânã când, în cele din urmã, obiceiurile lor rele ajung bine înrãdãcinate. Pãcatul nu li se mai pare ceva pãcãtos. Acela care, în mod credincios, predicã Cuvântul lui Dumnezeu, condamnând astfel pãcatele lor, prea adesea ajunge sã aibã parte de ura lor. Nevoind sã îndure durerea si sacrificiul trebuincios pentru a se produce o schimbare, ei se întorc împotriva slujitorului lui Dumnezeu si socotesc mustrãrile lui ca fiind nemeritate si aspre. Asemenea lui Core, ei spun cã poporul nu este vinovat; cel ce mustrã este cauza tuturor tulburãrilor. Si, adormindu-si constiinta cu aceastã înselãciune, cei gelosi si cei nemultumiti se unesc pentru a semãna discordia în bisericã si a slãbi mâinile acelora care vor sã o zideascã.

Fiecare pas înainte fãcut de aceia pe care Dumnezeu îi cheamã sã conducã lucrarea Lui trezeste bãnuieli; fiecare faptã este gresit interpretatã de cei invidiosi si de cãutãtorii de greseli. Asa a fost pe timpul lui Luther, al lui Wesley si al altor reformatori. Si asa este si astãzi.  Core n-ar fi urmat calea pe care a luat-o, dacã ar fi stiut cã toate îndrumãrile si mustrãrile adresate lui Israel veneau de la Dumnezeu. Dar el ar fi trebuit sã stie acest lucru. Dumnezeu dãduse dovezi îndestulãtoare cã El îl conduce pe Israel. Dar Core si tovarãsii sãi au respins lumina pânã când au orbit atât de mult, încât nici cele mai izbitoare manifestãri ale puterii lui Dumnezeu n-au fost îndestulãtoare pentru a-i convinge; ei le-au pus pe toate pe seama unor mijloace omenesti sau satanice. Acelasi lucru a fost fãcut de popor, care, în ziua imediat urmãtoare nimicirii lui Core si a cetei lui, a venit la Moise si Aaron, zicând: „Voi ati omorât pe poporul Domnului". Fãrã a tine seama de faptul cã avuseserã cele mai convingãtoare dovezi ale neplãcerii lui Dumnezeu fatã de purtarea lor în nimicirea oamenilor care îi amãgiserã, ei au îndrãznit sã punã judecãtile Lui pe seama lui Satana, declarând cã prin puterea celui rãu Moise si Aaron au pricinuit moartea unor oameni buni si sfinti. Aceastã faptã le-a pecetluit soarta. Ei sãvârsiserã pãcatul împotriva Duhului Sfânt, un pãcat prin care inima omului este într-adevãr împietritã fatã de influenta harului divin. „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului", a spus Domnul Isus Hristos, „va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat" (Mat.12,32). Aceste cuvinte au fost rostite de Mântuitorul nostru când faptele cele bune pe care le sãvârsise prin puterea lui Dumnezeu au fost puse de iudei pe seama lui Beelzebul. Prin mijlocirea Duhului Sfânt, Dumnezeu comunicã cu omul; si aceia care, în mod deliberat, leapãdã mijlocirea aceasta, ca fiind de la Satana, taie canalul de legãturã dintre suflet si cer.  Dumnezeu lucreazã prin manifestarea Duhului Sãu ca sã-l mustre si sã-l convingã pe pãcãtos; si dacã lucrarea Duhului este lepãdatã, în cele din urmã Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru acel suflet. Ultimul mijloc al harului divin este folosit. Pãcãtosul rupe astfel orice legãturã cu Dumnezeu, iar pãcatul nu are nici un leac ca sã se vindece singur. Nu mai existã o rezervã de putere, prin care Dumnezeu sã poatã lucra pentru a-l convinge si converti pe pãcãtos. „Lãsati-l în pace" (Osea 4,17) - este porunca divinã. Atunci „nu mai rãmâne nici o jertfã pentru pãcate, ci doar o asteptare înfricosatã a judecãtii si vãpaia unui foc care va mistui pe cei rãzvrãtiti" (Evr.10,26-27).

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA