« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 34

Cele douãsprezece iscoade

        La unsprezece zile dupã ce a plecat de la Horeb, oastea evreilor a tãbãrât la Cades, în pustia Paran, care nu era prea departe de hotarele tãrii fãgãduite. În locul acesta, poporul a propus sã se trimitã iscoade care sã cerceteze tara. Lucrul acesta a fost adus de Moise înaintea Domnului si s-a dat îngãduinta, cu sfatul sã fie ales, pentru scopul acesta, câte unul dintre fruntasii fiecãrei semintii. Oamenii au fost alesi dupã instructiunile date si Moise le-a spus sã meargã si sã vadã cum era tara, asezarea si avantajele ei naturale, oamenii care locuiau acolo - dacã erau puternici sau slabi, putini sau multi; sã ia de asemenea seama la natura pãmântului si la productivitatea lui si sã aducã din roadele tãrii.

Ei s-au dus, au cercetat toatã tara, intrând pe la hotarul de miazãzi si mergând pânã la capãtul de miazãnoapte. Dupã o absentã de patruzeci de zile, s-au întors. Poporul Israel nutrea mari sperante si astepta cu mare nerãbdare. Vestea întoarcerii iscoadelor a trecut de la semintie la semintie si a fost salutatã cu bucurie. Poporul s-a grãbit sã-i întâmpine pe solii care scãpaserã cu bine din primejdiile periculoasei lor actiuni. Iscoadele au adus din roadele de acolo, ca dovadã a fertilitãtii pãmântului. Era în timpul când se coceau strugurii si au adus un ciorchine de strugure atât de mare, încât trebuia sã fie purtat de doi oameni. Au mai adus smochine si rodii, care cresteau acolo din belsug.  Poporul se bucura cã avea sã intre în stãpânirea unei tãri atât de bune si a ascultat cu multã luare aminte raportul ce i se aducea lui Moise, ca sã nu scape nici un cuvânt. „Ne-am dus în tara în care ne-ai trimis", au început iscoadele; „cu adevãrat, este o tarã unde curge lapte si miere, si iatã-i roadele". Poporul era plin de înflãcãrare; ar fi fost gata sã asculte de glasul Domnului si sã porneascã imediat sã ia tara în stãpânire. Dar, dupã ce au descris frumusetea si rodnicia tãrii, toate iscoadele, în afarã de douã, au început sã povesteascã pe larg greutãtile si primejdiile ce se aflau înaintea israelitilor dacã ar fi pornit la cucerirea Canaanului. Au început sã enumere natiunile puternice asezate în diferite pãrti ale tãrii; au spus cã cetãtile aveau ziduri foarte mari, cã poporul care locuia în ele era foarte puternic si cã va fi imposibil sã cucereascã tara. Au mai spus, de asemenea, cã au vãzut acolo uriasi, fii ai lui Anac, si cã era zadarnic sã te gândesti cã tara va putea fi cuceritã.  Tabloul s-a schimbat acum. Nãdejdea si curajul au fãcut loc unei deznãdejdi lase, în timp ce iscoadele dãdeau pe fatã simtãmintele inimilor lor necredincioase, care erau pline de descurajarea insuflatã de Satana. Necredinta lor a aruncat o umbrã tristã asupra adunãrii si puterea cea mare a lui Dumnezeu, manifestatã de atâtea ori în sprijinul natiunii alese, a fost uitatã. Copiii lui Israel n-au mai stat sã cugete; nu s-au gândit la faptul cã Acela care-i adusese pânã aici le va da în mod sigur tara. Ei nu si-au mai amintit cât de minunat îi eliberase Dumnezeu de asupritorii lor, croindu-le un drum prin mare si nimicind ostile lui faraon care îi urmãreau. Ei L-au lãsat pe Dumnezeu în afara preocupãrilor lor si s-au purtat ca si când ar fi trebuit sã depindã numai de puterea bratelor lor.  În necredinta lor, au limitat puterea lui Dumnezeu si au dovedit neîncredere în bratul care i-a cãlãuzit în sigurantã pânã aici. Ei au repetat vechea lor gresealã, de a cârti împotriva lui Moise si a lui Aaron. „Prin urmare, acesta este sfârsitul marilor noastre sperante", au spus ei. „Aceasta este tara pentru stãpânirea cãreia am fãcut tot drumul din Egipt pânã aici, ca s-o luãm în stãpânire". Ei i-au învinuit pe conducãtorii lor cã însealã poporul si vor sã aducã nenorociri asupra lui Israel.  Poporul era disperat în dezamãgirea si deznãdejdea lui. S-a auzit un vaiet ca de moarte, ce se amesteca cu murmurele neîntelese ale vocilor. Întelegând situatia, plin de curaj în a lua apãrarea cuvântului lui Dumnezeu, Caleb a fãcut tot ce i-a stat în putere pentru a înfrânge influenta rea a tovarãsilor sãi necredinciosi. O clipã, poporul a tãcut ca sã asculte cuvintele sale pline de nãdejde si curaj cu privire la tara cea bunã. El n-a tãgãduit ce se spusese pânã atunci - zidurile erau înalte si canaanitii erau puternici. Dar Dumnezeu îi fãgãduise poporului Israel aceastã tarã. „Haidem sã ne suim si sã punem mâna pe tarã", spuse Caleb în mod stãruitor, „cãci vom fi biruitori".  Dar ceilalti zece, întrerupându-l, au zugrãvit piedicile în culori si mai negre decât la început. „Nu putem sã ne suim împotriva poporului acestuia, cãci este mai mare decât noi", au spus ei… „Toti aceia pe care i-am vãzut acolo sunt oameni de staturã înaltã. Apoi am vãzut în ea uriasi, pe fiii lui Anac, care se trag din neamul uriasilor; înaintea noastrã si fatã de ei parcã eram niste lãcuste".  Oamenii acestia, dupã ce au pornit pe o cale rea, s-au ridicat cu încãpãtânare împotriva lui Iosua si Caleb, împotriva lui Moise si împotriva lui Dumnezeu. Fiecare pas înainte îi fãcea si mai hotãrâti. Erau porniti sã descurajeze orice efort de a lua în stãpânire Canaanul. Ei au sucit adevãrul pentru a sprijini influenta lor dãunãtoare. „Este o tarã care mãnâncã pe locuitorii ei", au zis ei. Acest raport nu era numai rãu, ci si mincinos. Nu se potrivea cu restul raportului. Iscoadele declaraserã cã tara era roditoare si prosperã si poporul de staturã uriasã, lucruri ce ar fi fost cu neputintã, dacã climatul ar fi fost asa de nesãnãtos, încât sã se poatã spune despre tarã cã „mãnâncã pe locuitorii ei". Dar atunci când îsi lasã inima în voia necredintei, oamenii se aseazã sub controlul lui Satana si nimeni nu poate spune pânã unde îi poate duce el.  „Toatã adunarea a ridicat glasul si a început sã tipe; si poporul a plâns în noaptea aceea". Curând a urmat revoltã si nesupunere fãtisã; deoarece Satana ajunsese sã aibã deplina stãpânire, iar poporul se pãrea cã-si pierduse ratiunea. Îi blestemau pe Moise si Aaron, uitând cã Dumnezeu auzea vorbirea lor rea si cã, învãluit în stâlpul de nor, Îngerul prezentei Sale era martor al revãrsãrii teribile a mâniei lor. În amãrãciunea lor, au strigat: „De ce n-a lãsat Domnul sã fi murit noi în tara Egiptului, sau de ce n-a lãsat Domnul sã fi murit noi în pustia aceasta?" Atunci simtãmintele ini-mii lor s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu: „Pentru ce ne duce Domnul în tara aceasta, în care vom cãdea ucisi de sabie, iar nevestele noastre si copilasii nostri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine sã ne întoarcem în Egipt?" Si si-au zis unii altora: „Sã ne alegem o cãpetenie si sã ne întoarcem în Egipt". În felul acesta, îl acuzau nu numai pe Moise, ci si pe Dumnezeu Însusi de înselãciune, cã le-ar fi fãgãduit o tarã pe care nu erau în stare s-o ia în stãpânire. Ei au mers pânã acolo, încât sã numeascã un conducãtor care sã-i ducã înapoi în tara suferintelor si robiei de care fuseserã scãpati prin bratul tare al Celui atotputernic.  În umilintã si amãrãciune, Moise si Aaron au cãzut cu fata la pãmânt înaintea întregii adunãri a copiilor lui Israel, nestiind ce sã facã sã-i întoarcã de la planul lor pripit si necugetat. Caleb si Iosua au încercat sã linisteascã tulburarea. Cu hainele sfâsiate în semn de durere si indignare, ei s-au aruncat în mijlocul poporului si glasurile lor rãsunãtoare se auzeau pe deasupra furtunii vaietelor si durerii lor rãzvrãtite. „Tara pe care am strãbãtut-o noi ca s-o iscodim este o tarã foarte bunã, minunatã. Dacã Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va aduce în tara aceasta si ne-o va da; este o tarã în care curge lapte si miere. Numai nu vã rãzvrãtiti împotriva Domnului si nu vã temeti de oamenii din tara aceea, cãci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin; Domnul este cu noi, nu vã temeti de ei".  Canaanitii umpluserã mãsura nelegiuirii si Domnul nu voia sã-i mai rabde. Protectia Lui fiind retrasã, ei urmau sã fie o pradã usoarã. Prin legãmântul lui Dumnezeu, tara îi fusese datã lui Israel. Dar s-a primit raportul fals al iscoadelor necredincioase si prin aceasta întreaga adunare a fost dusã în rãtãcire. Trãdãtorii si-au fãcut lucrarea. Dacã numai doi oameni ar fi adus raportul cel rãu, iar ceilalti zece i-ar fi încurajat sã ia tara în stãpânire în Numele Domnului, si atunci ei ar fi primit sfatul celor doi, neluându-i în seamã pe cei zece, din cauza necredintei lor pãcãtoase. Dar nu erau decât doi care sustineau ce era drept, în timp ce toti cei zece erau de partea rãzvrãtirii.  Iscoadele necredincioase îi învinuiau în gura mare pe Caleb si Iosua si cineva a strigat cã trebuie sã fie omorâti cu pietre. Gloata nebunã a pus mâna pe pietre cu care sã-i omoare pe bãrbatii acestia credinciosi. S-au aruncat asupra lor cu tipete de nebunie, când deodatã pietrele le-au cãzut din mâini. Au amutit si au început sã tremure de spaimã. Dumnezeu intervenise pentru a opri planurile lor ucigase. Slava prezentei Sale, asemenea unei flãcãri arzãtoare, luminã cortul întâlnirii. Tot poporul a vãzut semnul acesta de la Domnul. Cineva mai puternic decât ei Se descoperea si nimeni n-a îndrãznit sã se mai împotriveascã. Iscoadele care aduseserã raportul rãu se încovoiarã lovite de groazã si, abia suflând, îsi cãutarã drumul spre corturile lor.

Moise s-a sculat si a intrat în sfântul locas. Domnul i-a spus: „Îi voi lovi cu ciumã si-i voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mare". Dar Moise se rugã din nou pentru poporul sãu. Nu se putea învoi ca ei sã fie nimiciti, iar el sã ajungã un neam mare. Apelând la mila lui Dumnezeu, el zise: „Sã se arate puterea Domnului în mãrimea ei, cum ai spus când ai zis: ‘Domnul este încet la mânie si bogat în bunãtate…’ Iartã deci fãrãdelegea poporului acestuia, dupã mãrimea îndurãrii Tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt pânã aici".  Domnul a fãgãduit sã-l crute pe Israel de o nimicire imediatã, dar din cauza necredintei si lasitãtii lor, El nu putea sã-Si manifeste puterea de a-i supune pe vrãjmasii lor. De aceea, în îndurarea Lui, le-a poruncit sã se înapoieze cãtre Marea Rosie, ca fiind singura cale sigurã.  În rãzvrãtirea lui, poporul a strigat: „Dacã ar fi voit Domnul sã fi murit în pustia aceasta". Acum, aceastã rugãciune avea sã fie împlinitã. Domnul declarã: „Voi face întocmai cum ati vorbit în auzul urechilor Mele. Trupurile voastre moarte vor cãdea în pustia aceasta. Voi toti, a cãror numãrãtoare s-a fãcut de la vârsta de douãzeci de ani în sus… nu veti intra în tara pe care jurasem cã vã voi da-o s-o locuiti… Pe copilasii vostri, însã, despre care ati zis cã vor fi de jaf, îi voi face sã intre în ea, ca sã cunoascã tara pe care ati nesocotit-o voi". Despre Caleb, El a zis: „Iar pentru cã robul Meu Caleb a fost însufletit de un alt duh si a urmat în totul calea Mea, îl voi face sã intre în tara în care s-a dus, si urmasii lui o vor stãpâni". Dupã cum iscoadele au petrecut patruzeci de zile în cãlãtoria lor, tot astfel ostile lui Israel aveau sã pribegeascã patruzeci de ani în pustie.  Când Moise i-a fãcut cunoscutã poporului hotãrârea dumnezeiascã, furia s-a schimbat în jale. Oamenii erau constienti de faptul cã pedeapsa era dreaptã. Cele zece iscoade necredincioase, lovite de urgia lui Dumnezeu, au pierit acolo, înaintea ochilor întregului Israel; si, în soarta lor, poporul citi propriul lui destin.  Pãrea acum cã se pocãiesc în mod sincer de purtarea lor pãcãtoasã; dar lor le pãrea mai degrabã rãu de urmãrile umblãrii lor rele decât de faptul cã-si dãdeau seama cã fuseserã nerecunoscãtori si neascultãtori. Când au înteles cã Domnul nu-Si schimbã hotãrârea, din nou li s-a trezit încãpãtânarea lor si au spus cã nu vor sã se întoarcã în pustie. Poruncindu-le sã se retragã din tara vrãjmasilor lor, Dumnezeu a pus la probã aparenta lor supunere si s-a dovedit cã nu era realã. Erau constienti cã au pãcãtuit mult prin faptul cã îngãduiserã furiei sã-i stãpâneascã si cã încercaserã sã ucidã iscoadele care îi îndemnau sã asculte de Dumnezeu; dar au fost cuprinsi de groazã când si-au dat seama cã fãcuserã o gresealã teribilã, ale cãrei consecinte aveau sã se dovedeascã a fi dezastruoase pentru ei. Inima lor era neschimbatã si n-aveau nevoie decât de un motiv care sã le prilejuiascã o izbucnire asemãnãtoare. Acesta se prezentã când Moise, cu autoritatea datã de Dumnezeu, le porunci sã se întoarcã în pustie.  Pentru Moise, Aaron, Caleb si Iosua, hotãrârea cã Israel nu trebuia sã intre în Canaan decât peste patruzeci de ani a fost o dezamãgire amarã; si totusi, ei au primit decizia divinã fãrã sã murmure. Dar aceia care s-au plâns de felul cum Se purtase Dumnezeu cu ei si care au spus cã se întorc în Egipt au plâns si s-au vãitat când le-au fost luate binecuvântãrile pe care le dispretuiserã. S-au întristat fãrã rost, iar acum Dumnezeu le dãdea motiv sã plângã. Dacã s-ar fi jelit pentru pãcatul lor atunci când le-a fost arãtat cu credinciosie, aceastã sentintã n-ar fi fost pronuntatã, dar ei se jeleau pentru cã sufereau pedeapsa; întristarea lor nu era pocãintã si astfel nu se putea obtine o schimbare a sentintei.  Noaptea a fost petrecutã în plânset, dar o datã cu dimineata a venit o nãdejde. Ei s-au hotãrât sã-si rãscumpere lipsa de curaj. Când Domnul le-a spus sã se suie si sã ia tara în stãpânire, au refuzat; iar acum, când le-a spus sã se retragã, erau tot atât de rebeli. S-au hotãrât sã punã mâna pe tarã si s-o ia în stãpânire; poate cã Dumnezeu va primi lucrarea lor si Îsi va schimba planul cu privire la ei.  Dumnezeu fãcuse ca intrarea lor în tara aceea, la timpul rânduit de El sã fie pentru ei un privilegiu si o datorie; dar, din pricina nepãsãrii lor încãpãtânate, îngãduinta aceea fusese retrasã. Satana îsi ajunsese tinta, împiedicându-i sã intre în Canaan si acum îi zorea sã facã exact lucrul pe care Dumnezeu le spunea sã nu-l mai facã si pe care ei refuzaserã sã-l facã atunci când Dumnezeu îl cerea. În felul acesta, marele înselãtor a câstigat biruinta, fãcându-i sã se rãzvrãteascã pentru a doua oarã. Ei nu si-au pus încrederea în puterea lui Dumnezeu care sã lucreze împreunã cu strãduintele lor spre a ajunge în stãpânirea Canaanului; dar acum, ei se sprijineau pe propria lor putere pentru a îndeplini lucrarea independent de ajutorul divin: „Am pãcãtuit împotriva Domnului", au strigat ei; „ne vom sui si ne vom bate, cum ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru" (Deuteronom 1,41). Atât de teribil îi orbise neascultarea! Domnul nu le poruncise niciodatã „sã se suie si sã se lupte". Nu era planul Sãu acela ca ei sã punã stãpânire pe tarã prin rãzboi, ci printr-o strictã ascultare de poruncile Sale.  Desi inimile lor erau neschimbate, poporul a fost adus în situatia de a-si mãrturisi pãcãtosenia si nebunia rãzvrãtirii manifestate atunci când iscoadele au adus raportul. Acum ei au vãzut valoarea binecuvântãrii pe care o lepãdaserã cu atâta grabã. Au mãrturisit cã necredinta lor a fost aceea care i-a despãrtit de Canaan. „Am pãcãtuit", au zis ei, recunoscând cã vina era la ei, si nu la Dumnezeu, pe care cu atâta rãutate Îl învinuiserã cã nu-Si împlineste fãgãduintele fãcute. Cu toate cã mãrturisirea n-a izvorât dintr-o adevãratã pocãintã, ea a slujit la apãrarea dreptãtii lui Dumnezeu, arãtând cã El era îndreptãtit sã Se poarte astfel cu ei.  Dumnezeu mai lucreazã încã într-un mod asemãnãtor pentru a-Si glorifica Numele, fãcându-i pe oameni sã recunoascã dreptatea Sa. Când aceia care mãrturisesc cã-L iubesc se plâng de felul în care Se poartã Dumnezeu cu ei, în providenta Sa, sau dispretuiesc fãgãduintele Lui si se lasã în voia ispitei, unindu-se cu îngerii cei rãi pentru a-I înfrânge planurile, adesea Domnul conduce în asa fel evenimentele, încât acesti oameni sunt adusi acolo în situatia cã, desi n-au fãcut o adevãratã pocãintã, sã fie convinsi de pãcatul lor si sã fie constrânsi sã recunoascã vinovãtia purtãrii lor, cum si dreptatea si bunãtatea lui Dumnezeu în felul în care Se poartã cu ei. Astfel, Dumnezeu pune la lucru elemente contrarii care sã scoatã la ivealã lucrãrile întunericului. Si, cu toate cã spiritul care a îndemnat la umblarea cea rea nu s-a schimbat pe deplin, se fac mãrturisiri care apãrã onoarea lui Dumnezeu si îi îndreptãtesc pe credinciosii Lui slujitori care au adus mustrare, dar care au fost vorbiti de rãu si cãrora li s-a arãtat împotrivire. Asa va fi când mânia lui Dumnezeu se va revãrsa în cele din urmã. Când „Domnul vine cu zecile de mii de sfinti ai Sãi, ca sã facã o judecatã împotriva tuturor", „va încredinta pe toti cei nelegiuiti de toate faptele nelegiuite" (Iuda 14.15). Fiecare pãcãtos va fi fãcut sã recunoascã faptul cã osândirea lui este îndreptãtitã.

Fãrã a tine seama de hotãrârea divinã, israelitii s-au pregãtit sã porneascã la cucerirea Canaanului. Echipati cu armurã si cu arme de luptã, erau, dupã aprecierea lor, cu totul pregãtiti pentru luptã; dar înaintea lui Dumnezeu si a îndureratilor Sãi slujitori, ei erau întristãtor de nepregãtiti. Când, dupã aproape patruzeci de ani, le-a spus israelitilor sã se suie si sã ia Ierihonul, Domnul le-a fãgãduit cã va merge cu ei. Chivotul cuprinzând Legea Sa era purtat în fruntea ostirii. Conducãtorii rânduiti pentru aceasta trebuia sã îndrume miscãrile lor, sub supravegherea divinã. Cu o astfel de cãlãuzire, nu li se putea întâmpla nici un rãu. Dar acum, împotriva poruncii lui Dumnezeu si a interzicerii solemne a conducãtorilor lor fãrã chivot, si fãrã Moise, ei au plecat sã dea piept cu ostile vrãjmase.  Trâmbita a sunat si Moise a alergat dupã ei, avertizându-i: „Pentru ce cãlcati porunca Domnului? Nu veti izbuti! Nu vã suiti, cãci Domnul nu este în mijlocul vostru. Cãci Amalecitii si Canaanitii sunt înaintea voastrã si veti cãdea ucisi de sabie".  Canaanitii auziserã de puterea aceea tainicã, ce pãrea cã ocroteste acest popor, si de minunile sãvârsite pentru ei si au strâns acum o oaste mare ca sã-i alunge pe invadatori. Oastea atacatoare nu avea nici un conducãtor. Nu s-a înãltat nici o rugãciune ca Dumnezeu sã le dea izbândã. Ei au pornit cu gândul disperat fie sã-si schimbe soarta, fie sã moarã în luptã. Desi nedeprinsi la luptã, erau multi si înarmati si sperau ca, printr-un atac puternic prin surprindere, sã înfrângã orice rezistentã. Plini de îndrãznealã, ei l-au provocat pe inamic, care nu îndrãznea sã-i atace.

Canaanitii au tãbãrât pe un platou stâncos, la care se putea ajunge numai pe poteci greu accesibile, un urcus drept si primejdios. Numãrul nespus de mare al evreilor nu putea face decât ca înfrângerea lor sã fie si mai teribilã. Se târau încet pe potecile de munte, expunându-se loviturilor de moarte ale vrãjmasilor de sus. Stânci masive erau prãvãlite si veneau la vale, provocând un zgomot asurzitor, însemnându-si calea cu sângele celor ucisi. Cei care au ajuns în vârf, istoviti de urcus, au fost respinsi cu sãlbãticie si dati înapoi cu pierderi mari. Câmpul mãcelului era plin de trupurile celor morti. Oastea lui Israel a fost cu desãvârsire înfrântã. Nimicirea si moartea au fost rezultatul acestei încercãri rãzvrãtite.  Constrânsi în cele din urmã sã se recunoascã înfrânti, supravietuitorii „s-au întors si au plâns înaintea Domnului; dar Domnul nu le-a ascultat glasul" (Deuteronom 1,45). Prin biruinta lor rãsunãtoare, vrãjmasii lui Israel, care asteptaserã cu fricã apro-pierea acelei mari ostiri, au prins curaj sã li se împotriveascã. Acum considerau ca fiind neadevãrate toate vestile pe care le auziserã cu privire la lucrãrile minunate pe care Dumnezeu le sãvârsise pentru poporul Sãu si credeau cã n-au de ce sã se teamã. Aceastã primã înfrângere a lui Israel, care le-a dat canaanitilor curaj si hotãrâre, a sporit foarte mult greutãtile cuceririi. Israelitilor nu le mai rãmânea altceva de fãcut decât sã dea înapoi din fata vrãjmasilor lor victoriosi si sã meargã în pustie, stiind cã aici trebuie sã fie mormântul unei generatii întregi.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA