| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 33
De la Sinai la Cades
Construirea tabernacolului n-a început decât după un timp oarecare de la sosirea poporului Israel la Sinai, iar cortul cel sfânt a fost înăltat pentru întâia oară la începutul celui de-al doilea an al exodului. A urmat consacrarea preotilor, sărbătorirea Pastelor, numărătoarea poporului si completarea diferitelor aranjamente esentiale pentru sistemul religios si civil, astfel încât aproape un an a fost petrecut în tabăra de la Sinai. Aici, închinarea a luat o formă mai clară, se dăduseră legi pentru guvernarea natiunii si o organizare mai eficientă, care au influentat pregătirea lor pentru intrarea în tara Canaanului. Cârmuirea lui Israel era caracterizată prin cea mai desăvârsită organizare, minunată atât pentru că era completă, cât si pentru simplitatea ei. Ordinea manifestată atât de izbitor în perfectiunea aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu se manifesta si în sistemul organizării ebraice. Dumnezeu era centrul autoritătii si guvernării, Împăratul lui Israel. Moise era conducătorul vizibil, numit de Dumnezeu pentru aplicarea legilor în numele Său. Dintre bătrânii semintiilor s-a ales mai târziu un sfat de saptezeci, ca să-l ajute pe Moise în problemele generale ale natiunii. Apoi, veneau preotii, care Îl întrebau pe Domnul în sanctuar. Mai marii sau printii conduceau semintiile. Sub acestia erau "căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci si căpetenii peste zece"; si, în cele din urmă, dregătorii care puteau fi folositi în diferite slujbe. (Deut.1,15). Tabăra ebraică era organizată într-o ordine desăvârsită. Ea era împărtită în trei mari părti, fiecare având locul său stabilit. În mijloc era asezat cortul întâlnirii (tabernacolul), resedinta Împăratului nevăzut. În jurul acestuia erau asezati preotii si levitii. Dincolo de ei erau asezate toate celelalte semintii. Levitilor le era încredintată grija pentru sfântul locas si tot ce apartinea de el, atât în tabără, cât si în timpul călătoriei. Când tabăra se punea în miscare, ei trebuia să strângă cortul sfânt; când se ajungea la un loc de popas, ei trebuia să-l întindă. Nici unei alte persoane din vreo altă semintie nu îi era îngăduit să se apropie, sub pedeapsa cu moartea. Levitii erau împărtiti în trei grupe, descendenti ai celor trei fii ai lui Levi, si fiecăruia îi erau rânduite un loc si o lucrare deosebită. În fata cortului întâlnirii si foarte aproape de el se aflau corturile lui Moise si Aaron. Spre sud erau chehatitii, a căror datorie era să aibă grijă de chivot si de celălalt mobilier; spre nord se aflau meraritii, care aveau grijă de stâlpi, picioare, scânduri etc.; iar înapoi erau ghersonitii, în grija cărora se aflau covoarele si pânzele. Locul fiecărei semintii era de asemenea stabilit. Fiecare trebuia să meargă si să tăbărască lângă steagul său, după cum poruncise Domnul: "Copiii lui Israel au să tăbărască fiecare lângă steagul lui, sub semnele casei părintilor lui; să tăbărască în fata si împrejurul cortului întâlnirii." "Pe drum, vor tine sirul în care au tăbărât fiecare la rândul lui, după steagul lui" (Numeri 2,2.17). Multimii pestrite, care însotea poporul Israel, nu i se îngăduia să locuiască în acelasi loc cu acesta, ci trebuia să locuiască afară din tabără; iar urmasii lor trebuia să fie exclusi din adunare până la a treia gene-ratie (Deut.23,7-8). O curătenie desăvârsită si o ordine strictă trebuia să fie în toată tabăra si în împrejurimile ei. Erau impuse rânduieli sanitare categorice. Orice persoană necurată din vreun motiv oarecare nu avea voie să intre în tabără. Aceste măsuri erau absolut trebuincioase pentru păstrarea sănătătii în mijlocul multimii; era de asemenea necesar să fie mentinute o ordine si o curătenie desăvârsite, pentru ca Israel să se poată bucura de prezenta unui Dumnezeu sfânt. De aceea, El a spus: "Domnul, Dumnezeul tău, merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească si să-ti dea în mână pe vrăjmasii tăi dinaintea ta; tabăra ta va trebui deci să fie sfântă" (Deut. 23,7-8.14). În toate călătoriile lui Israel, "chivotul legământului Domnului a pornit înaintea lor" ca să le caute un loc de odihnă" (Num. 10,33). Purtat de fiii lui Chehat, chivotul sfânt, cuprinzând Legea cea sfântă a lui Dumnezeu, deschidea drumul. Înaintea lui mergeau Moise si Aaron; iar preotii, purtând trâmbite de argint, erau lângă ei. Preotii acestia primeau de la Moise îndrumări, pe care le comunicau poporului prin sunet de trâmbite. Era datoria conducătorilor fiecărei grupe de a da directive lămurite cu privire la miscările ce trebuia făcute, după indicatiile date de trâmbite. Oricine neglija să dea ascultare îndrumărilor date era pedepsit cu moartea. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii. Tot ce este în legătură cu cerul este într-o perfectă ordine; miscarea ostilor îngeresti este caracterizată de supunere si o desăvârsită disciplină. Succesul poate fi obtinut numai prin ordine si o lucrare armonioasă. Dumnezeu cere ordine si sistem în lucrarea Sa de astăzi, tot asa cum a cerut si în zilele poporului Israel. Toti aceia care lucrează pentru El trebuie să lucreze în mod inteligent, nu în chip nepăsător si la voia întâmplării. El vrea ca lucrarea Lui să fie făcută cu credintă si exactitate, pentru ca să-Si poată pune sigiliul aprobării Sale asupra ei.
Dumnezeu personal i-a condus pe israeliti în toate călătoriile lor. Locul unde trebuia asezată tabăra era arătat prin pogorârea stâlpului de nor; si, atâta timp cât trebuia să rămână în tabără, stâlpul de nor rămânea deasupra tabernacolului. Când trebuia să-si continue călătoria, acesta se ridica deasupra cortului cel sfânt. O solemnă invocatie se rostea atât la oprire, cât si la plecare. "Când pornea chivotul, Moise spunea: 'Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăstie vrăjmasii Tăi si să fugă dinaintea Fetei Tale cei ce Te urăsc'. Iar când îl asezau zicea: 'Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel'" (Num.10,35-36).
Între Sinai si Cades, care este la hotarul Canaanului, se întinde un drum de numai unsprezece zile de călătorie; si, cu perspectiva unei imediate intrări în tara cea bună, ostile lui Israel si-au reluat călătoria, atunci când norul a dat, în cele din urmă, semnalul de plecare mai departe. Dumnezeu făcuse minuni, scotându-i afară din Egipt, si la ce binecuvântări se puteau astepta acum, când făcuseră un legământ oficial, ca să-L primească pe El ca Suveran al lor, după ce fuseseră recunoscuti ca popor ales al Celui Prea Înalt! Si totusi, multi plecau fără plăcere din locul unde avuseseră tabăra atâta vreme. Ajunseseră să privească la el ca la căminul lor. La adăpostul acelor ziduri de granit, Dumnezeu Îsi strânsese poporul, deosebit de toate celelalte natiuni, pentru a-i repeta Legea Lui cea sfântă. Le plăcea să privească la muntele cel sfânt, pe ale cărui vârfuri prăpăstioase si pe ale cărui culmi pustii slava divină se manifestase de atâtea ori. Scena era asa de strâns legată de prezenta lui Dumnezeu si a sfintilor îngeri, încât li se părea că este prea sfântă spre a fi părăsită cu nepăsare si, cu atât mai mult, cu voie bună.
Cu toate acestea, la semnalul dat de trâmbite, întreaga tabără s-a pus în miscare, cu tabernacolul purtat la mijloc, si fiecare semintie în locul ce-i era rânduit, fiecare sub steagul ei. Toti ochii erau îndreptati cu nerăbdare să vadă în ce directie îi va conduce norul. Cum el se misca spre răsărit, unde se îngrămădeau numai mase de munti adunati laolaltă, negri si pustii, un simtământ de tristete si îndoială se ridică în inimile multora. Pe măsură ce înaintau, drumul se făcea mai greu. Drumul lor trecea prin strâmtori pietroase si prin pustiuri sterpe. De jur împrejurul lor era o pustietate mare si întinsă - "un pământ uscat si plin de gropi", "un pământ unde domneste seceta si umbra mortii", "un pământ pe unde nimeni nu trece si unde nu locuieste nici un om" (Ier.2,6). Trecătorile stâncoase erau pline, pretutindeni, de bărbati, femei si copii, de animale si care, de siruri lungi de turme si cirezi. Înaintarea lor nu putea fi decât înceată si obositoare; iar multimea, după îndelungata ei rămânere în tabără, nu era pregătită să înfrunte primejdiile si neplăcerile drumului. După trei zile de călătorie, se auzeau deja murmurări pe fată. Acestea au pornit de la multimea pestrită, dintre care multi nu erau pe deplin uniti cu Israel si căutau întruna pricină de ceartă. Nemultumitilor nu le plăcea directia în care mergeau si căutau mereu greseli în felul în care Moise îi conducea, cu toate că stiau bine că el, ca si ei, urma norul călăuzitor. Fiind molipsitoare, nemultumirea s-a întins repede în toată tabăra. Din nou au început să ceară să mănânce carne. Desi erau alimentati din belsug cu mană, nu erau multumiti. În timpul robiei în Egipt, israelitii fuseseră constrânsi să consume hrana cea mai simplă cu putintă; dar pofta mare de mâncare, datorită lipsurilor si muncii istovitoare, o făcea să fie gustoasă. Totusi, multi egipteni, care acum se aflau în mijlocul lor, fuseseră obisnuiti cu o dietă bogată; si acestia erau primii care se plângeau. Când s-a dat mana, chiar înainte ca poporul Israel să ajungă la Sinai, Domnul le dăduse carne, ca răspuns la plângerile lor, dar le dăduse numai pentru o zi.
Dumnezeu ar fi putut să le dea carne tot asa de usor cum le dădea si mană, dar asupra lor se pusese o restrictie, si aceasta pentru binele lor. Scopul lui Dumnezeu a fost acela de a le da hrana cea mai corespunzătoare pentru nevoile lor, în locul unei diete excitante cu care multi se deprinseseră în Egipt. Apetitul pervertit trebuia să fie adus într-o stare mai sănătoasă, pentru ca să se poată bucura de hrana dată omului la început, roadele pămâtului, pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam si Evei în Eden. Pentru acest motiv, poporul Israel a fost lipsit, într-o mare măsură, de hrana animală. Satana i-a ispitit să socotească această restrictie ca fiind nedreaptă si crudă. El i-a făcut să poftească după lucruri nepermise, deoarece a văzut că lăsarea în voia unui apetit fără frâu duce la senzualitate si, în felul acesta, poporul putea fi mult mai usor adus sub controlul său. Autorul bolii si al mizeriei îi va asalta pe oameni acolo unde va putea avea cel mai mare succes. De când a ispitit-o pe Eva să mănânce din fructul oprit, prin ispite adresate apetitului, el i-a dus, într-o mare măsură, pe oameni la păcat. Prin aceleasi mijloace, l-a făcut pe Israel să murmure împotriva lui Dumnezeu. Necumpătarea în mâncare si băutură, conducând asa cum se vede la satisfacerea pasiunilor josnice, pregăteste calea pentru ca oamenii să nesocotească toate obligatiile morale. Când au fost asaltati de ispită, ei au avut o slabă putere ca să i se împotrivească. Dumnezeu i-a scos pe israeliti din Egipt ca să-i poată aseza în tara Canaanului ca pe un popor curat, sfânt si fericit. Pentru ca să poată realiza acest plan, El i-a supus la o serie de rânduieli si la disciplină, atât pentru binele lor, cât si pentru binele urmasilor lor. Dacă ar fi fost dispusi să-si înfrângă apetitul, în ascultare de înteleptele Lui oprelisti, slăbiciunea si boala ar fi fost necunoscute printre ei. Urmasii lor ar fi avut atât putere fizică, cât si intelectuală. Ei ar fi avut o clară cunoastere a adevărului si a datoriei, o ascutită putere de a face deosebire între bine si rău si o judecată sănătoasă. Dar lipsa de bunăvointă de a se supune restrictiilor si cerintelor lui Dumnezeu i-a împiedicat, într-o mare măsură, să ajungă la treapta cea înaltă pe care El dorea ca ei s-o atingă si să primească binecuvântările pe care era gata să le reverse asupra lor. Psalmistul spune: "Au ispitit pe Dumnezeu în inima lor, cerând mâncare după poftele lor. Au vorbit împotriva lui Dumnezeu si au zis: 'Oare va putea Dumnezeu să pună o masă în pustie? Iată că El a lovit stânca, de au curs ape si s-au vărsat siroaie. Dar va putea El să dea si pâine sau să facă rost de carne poporului Său?' Domnul a auzit si S-a mâniat" (Ps.78,18-21). Cârtirile si strigătele fuseseră dese în timpul călătoriei lor de la Marea Rosie la Sinai, dar, din milă fată de nestiinta si orbirea lor, Dumnezeu nu a adus atunci judecătile Sale asupra lor pentru acest păcat. Dar, de la data aceea, El li Se descoperise la Horeb. Ei primiseră multă lumină, întrucât fuseseră martori oculari ai măretiei, puterii si îndurării lui Dumnezeu; iar necredinta si nemultumirea făceau ca vinovătia lor să fie mult mai mare. Mai mult, ei se legaseră să-L primească pe Domnul ca Împărat al lor si să se supună autoritătii Lui. Cârtirea lor era acum adevărată rebeliune si, ca atare, trebuia să fie pedepsită prompt si în mod vădit, dacă trebuia ca Israel să fie scăpat de anarhie si ruină: "S-a aprins între ei focul Domnului si a mistuit o parte din marginea taberei" (Num.11,1). Cei mai vinovati dintre nemultumiti au fost ucisi de fulgerele pornite din nor.
Plin de groază, poporul a strigat către Moise să se roage Domnului pentru ei. El a făcut lucrul acesta si focul s-a stins. În amintirea acestei judecăti divine, el a dat locului numele de Tabeera, "ardere".
Dar răul a ajuns în curând mai mare ca înainte. În loc să-i facă pe supravietuitori umiliti si pocăiti, pedeapsa aceasta teribilă părea că n-a făcut altceva decât să sporească si mai mult cârtirile lor. Pretutindeni, poporul se aduna la intrarea corturilor, plângând si văitându-se. "Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit pofta, ba chiar si copiii lui Israel au început să plângă si să zică: 'Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de pestii pe care îi mâncam în Egipt si care nu ne costau nimic, de castraveti, de pepeni, de praji, de ceapă si usturoi. Acum, ni s-a uscat sufletul; nu mai este nimic! Ochii nostri nu văd decât mana aceasta'". În felul acesta, ei îsi manifestau nemultumirea fată de hrana ce le era dată de Creatorul lor. Totusi ei aveau dovezi neîntrerupte că ea era corespunzătoare nevoilor lor, căci, cu toate greutătile pe care le îndurau, nu era nici un suferind în toate semintiile lui Israel. Inima lui Moise s-a întristat. El mijlocise ca Israel să nu fie nimicit, chiar dacă urmasii săi ar fi putut astfel ajunge o mare natiune. În iubirea sa pentru ei, el se rugase ca mai bine să fie sters numele său din cartea vietii "decât să fie lăsati să piară". Pentru ei riscase totul, si acum acesta era răspunsul. Toate necazurile lor, chiar si suferintele lor imaginare, le puneau pe seama lui; iar cârtirile lor ticăloase îi făceau îndoit de grea povara grijii si a răspunderii, sub care se clătina. În necazul său, era ispitit să nu mai aibă încredere nici în Dumnezeu. Rugăciunea lui era aproape o plângere: "Pentru ce mâhnesti Tu pe robul Tău si pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei plâng la mine zicând: 'Dă-ne carne să mâncăm!' Eu singur nu pot să port pe tot poporul acesta, căci este prea greu pentru mine."
Domnul îi ascultă rugăciunea si-i spuse să cheme saptezeci de bărbati dintre bătrânii lui Israel - oameni nu numai înaintati în vârstă, ci si cu demnitate, cu judecată sănătoasă si experientă. "Adu-i la cortul întâlnirii", zise El, "si să se înfătiseze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi pogorî si-ti voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine si-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine sarcina poporului si să n-o porti tu singur."
Domnul îi îngădui lui Moise să-i aleagă pe cei mai credinciosi si mai capabili bărbati ca să împartă răspunderea cu el. Influenta lor urma să dea ajutor ca să tină în frâu violenta poporului si să stingă răscoala; si totusi, din promovarea lor în loc de frunte aveau să rezulte, în cele din urmă, serioase rele. Ei n-ar fi fost niciodată alesi dacă Moise ar fi dovedit o credintă corespunzătoare în semnele primite cu privire la puterea si bunătatea lui Dumnezeu. Dar el a amplificat prea mult poverile si lucrarea, aproape pierzând din vedere faptul că nu era decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrase. El nu era îndreptătit nici în cea mai mică măsură să-si îngăduie un spirit de cârtire, care era blestemul lui Israel. Dacă s-ar fi sprijinit în totul pe Dumnezeu, Domnul l-ar fi călăuzit fără încetare si i-ar fi dat putere pentru orice situatie.
Moise a fost îndrumat să pregătească poporul pentru ceea ce Dumnezeu avea de gând să facă pentru ei: "Sfintiti-vă pentru mâine si aveti să mâncati carne, fiindcă ati plâns în auzul Domnului si ati zis: 'Cine ne va da carne să mâncăm? Căci noi o duceam bine în Egipt.' Domnul vă va da carne si veti mânca. Aveti să mâncati carne nu o zi, nici două zile, nici cinci zile, nici zece zile, nici douăzeci de zile, ci o lună întreagă, până vă va iesi pe nări si vă veti scârbi de ea, pentru că n-ati ascultat de Domnul care este în mijlocul vostru si pentru că ati plâns înaintea Lui zicând: 'Pentru ce am iesit noi oare din Egipt?'"
"Sase sute de mii de oameni care merg pe jos alcătuiesc poporul în mijlocul căruia sunt si eu", spuse Moise, "si Tu zici: 'Le voi da carne si vor mânca o lună întreagă'. Putem tăia oare atâtea oi si atâtia boi, ca să le ajungă? Sau nu cumva avem să prindem toti pestii mării, ca să le ajungă?" El a fost mustrat pentru lipsa de încredere: "Nu cumva s-a scurtat mâna Domnului? Vei vedea acum dacă ceea ce ti-am spus se va întâmpla sau nu". Moise a repetat adunării cuvintele Domnului si a făcut cunoscută numirea celor saptezeci de bătrâni. Cuvântul de însărcinare, pe care marele conducător l-a adresat acestor bărbati alesi, poate servi foarte bine ca model de integritate judecătorilor si legiuitorilor vremurilor moderne: "Să ascultati pe fratii vostri si să judecati după dreptate neîntelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutati la fata oamenilor în judecătile voastre; să ascultati pe cel mic ca si pe cel mare; să nu vă temeti de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate" (Deut.1,16-17).
Moise îi chemă apoi pe cei saptezeci la cortul întâlnirii: "Domnul S-a pogorât în nor si a vorbit lui Moise; a luat din duhul care era peste el si l-a pus peste cei saptezeci de bătrâni. Si îndată ce duhul s-a asezat peste ei, au început să proorocească". Asemenea apostolilor în Ziua Cincizecimii, ei au fost înzestrati cu putere de sus. I-a plăcut Domnului să-i pregătească astfel pentru lucrarea lor si să-i înalte în cinste înaintea întregii adunări, pentru ca să se aibă încredere în ei ca bărbati alesi de Dumnezeu pentru a se uni cu Moise în cârmuirea poporului Israel. Din nou s-a dovedit spiritul ales si lipsit de iubire de sine al marelui conducător. Doi dintre cei saptezeci, socotindu-se în umilintă ca nefiind vrednici pentru o pozitie atât de plină de răspundere, nu li s-au alăturat fratilor lor, la cortul întâlnirii; dar Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lor acolo unde se aflau si au început si ei să exercite darul proorociei. Făcându-i-se cunoscut lucrul acesta, Iosua dorea să oprească o asemenea abatere, de teamă ca nu cumva să ducă la dezbinare. Gelos pentru onoarea stăpânului său, el spuse: "Domnule Moise, opreste-i". Răspunsul a fost: "Esti gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Domnului să fie alcătuit din prooroci si Domnul să-Si pună Duhul Lui peste ei". Un vânt puternic bătând dinspre mare a adus mari stoluri de prepelite, "cale cam de o zi într-o parte, si cale cam de o zi în cealaltă parte, în jurul taberei. Aveau înăltimea cam de doi coti de la fata pământului" (Num.11,31). Toată ziua si toată noaptea aceea, ca si ziua următoare, poporul a muncit pentru a strânge hrana ce i-a fost dată printr-o minune. Au fost strânse cantităti imense. "Cel ce strânsese cel mai putin avea zece omeri". Tot ceea ce nu s-a putut folosi îndată a fost păstrat prin uscare la soare, astfel încât provizia, asa cum a fost făgăduit, era îndestulătoare pentru o lună întreagă. Dumnezeu le-a dat israelitilor ceea ce nu era spre cel mai mare bine al lor, si aceasta pentru că au stăruit în dorinta de a avea; ei nu fuseseră multumiti cu ceea ce le-ar fi fost cu adevărat de folos. Dorintele lor răzvrătite au fost împlinite, dar au fost lăsati să sufere urmările. Au mâncat cu lăcomie si necumpătarea lor a fost grabnic pedepsită. "Domnul a lovit poporul cu o urgie foarte mare". Un mare număr a pierit din cauza unor fierbinteli mari, în timp ce aceia care erau cei mai vinovati dintre ei, au fost loviti de îndată ce au gustat din hrana pe care o poftiseră. La Haterot, popasul următor după ce au părăsit Tabeera, pe Moise îl astepta o încercare si mai amară. Aaron si Maria au avut o pozitie de mare cinste si conducere în poporul Israel. Amândoi erau înzestrati cu darul profetic si prin poruncă divină amândoi au fost asociati cu Moise la eliberarea evreilor. "Am trimis înaintea ta pe Moise, Aaron si Maria" (Mica 6,4), sună cuvintele Domnului prin proorocul Mica. Forta caracterului Mariei s-a manifestat de timpuriu, atunci când - copil fiind - veghea lângă Nil cosuletul în care era ascuns pruncul Moise. Stăpânirea de sine si tactul ei au fost folosite de Dumnezeu pentru a salva viata eliberatorului poporului Său. Bogat înzestrată cu darul poeziei si al muzicii, Maria a luat conducerea femeilor israelite în cântec si joc pe tărmul Mării Rosii. În inima poporului si în cinste înaintea Cerului, ea venea îndată după Moise si Aaron. Dar acelasi rău care a adus la început discordie în cer a apărut si în inima acestei femei din Israel si ea n-a rămas fără un simpatizant în nemultumirea ei. La numirea celor saptezeci de bătrâni, Maria si Aaron n-au fost consultati si gelozia lor împotriva lui Moise a început să se dea pe fată. În timpul vizitei lui Ietro, în timp ce israelitii erau în drum spre Sinai, faptul că Moise a primit de îndată sfatul socrului său a trezit în Aaron si Maria teama ca influenta acestuia asupra marelui conducător să nu o întreacă pe a lor. În organizarea sfatului bătrânilor, ei au avut simtământul că pozitia si autoritatea lor au fost ignorate. Maria si Aaron n-au cunoscut niciodată povara grijii si a răspunderii care apăsa asupra lui Moise; si, cu toate acestea, pentru că fuseseră alesi să-l ajute, ei se socoteau ca având parte egală cu el la povara conducerii si considerau numirea noilor ajutoare ca nefiind necesară.
Moise îsi dădea seama ca nimeni altul de importanta marii lucrări ce-i fusese încredintate. El îsi dădea seama de propria sa slăbiciune si de aceea si-a făcut din Dumnezeu sfetnicul său. Aaron se pretuia pe sine mult mai mult si se încredea mai putin în Dumnezeu. Când i s-au încredintat răspunderi, a făcut greseli, dând dovadă de slăbiciune de caracter prin josnica lui îngăduintă în problema închinării idolatre de la Sinai. Dar Maria si Aaron, orbiti de gelozie si ambitie, au pierdut din vedere acest lucru. Aaron a fost foarte mult onorat de Dumnezeu prin faptul că familia lui fusese rânduită să îndeplinească lucrarea sfântă a preotiei; dar până si faptul acesta hrănea dorinta după înăltare de sine. "Ei au zis: 'Oare numai prin Moise vorbeste Domnul? Nu vorbeste oare si prin noi?'" (Num.12,2). Socotindu-se că sunt la fel de favorizati de Dumnezeu, considerau că au dreptul la aceeasi pozitie si autoritate. Lăsându-se cuprinsă de spiritul de nemultumire, Maria a găsit motiv de plângere în evenimente pe care Dumnezeu le condusese în mod deosebit. Căsătoria lui Moise îi displăcuse. Faptul că alesese o femeie dintr-o altă natiune, în loc să-si ia o sotie din mijlocul evreilor, a fost o ofensă pentru familie si pentru mândria sa natională. Sefora era tratată cu un dispret nu atât de bine ascuns. Cu toate că era numită "femeia etiopiană" (Num.12,1), sotia lui Moise era madianită si deci descendentă a lui Avraam. La înfătisare, ea se deosebea de evrei, deoarece culoarea pielii ei era ceva mai închisă. Cu toate că nu era israelită, Sefora era o adoratoare a adevăratului Dumnezeu. Ea avea o fire timidă si retrasă, blândă si duioasă, suferind mult la vederea durerii altora; pentru acest motiv, când era în drum spre Egipt, Moise a consimtit ca ea să se întoarcă în Madian. El dorea s-o crute de durerea de a fi martoră la judecătile ce aveau să cadă asupra egiptenilor. Când Sefora a revenit la sotul ei, în pustie, a văzut că poverile îi istoveau puterile si i-a făcut cunoscut lui Ietro temerile ei, iar acesta a sugerat măsuri pentru usurarea muncii lui. Aici era principalul motiv al antipatiei Mariei fată de Sefora. Suferind nespus din cauza închipuitei neglijări arătate fată de ea si Aaron, Maria o socotea pe sotia lui Moise ca fiind cauza, trăgând concluzia că influenta acesteia îl împiedicase pe Moise să se consfătuiască cu ei ca mai înainte. Dacă ar fi stat cu hotărâre pentru adevăr, Aaron ar fi putut împiedica răul; dar în loc să-i arate Mariei păcătosenia purtării ei, a simpatizat cu ea, a ascultat la plângerile ei, ajungând astfel să-i împărtăsească gelozia.
Acuzatiile lor au fost suportate de Moise în tăcere. Experienta câstigată în cursul anilor de muncă si asteptare în Madian, spiritul de umilintă si îndelungă răbdare dezvoltat acolo - toate acestea l-au pregătit pe Moise să întâmpine cu răbdare necredinta si cârtirile poporului si, de asemenea, mândria si invidia acelora care ar fi trebuit să fie ajutoarele lui nesovăielnice. Moise era "foarte blând, mai blând decât orice om de pe fata pământului", si, pentru aceasta, i-a fost dată întelepciune si călăuzire dumnezeiască mai presus de altii. Scriptura spune: "El face pe cei smeriti să umble în tot ce este drept. El învată pe cei smeriti calea Sa" (Ps.25,9). Cei smeriti sunt călăuziti de Domnul, pentru că primesc de învătătura, sunt gata să se lase învătati. Ei au o dorintă sinceră de a cunoaste si a face voia lui Dumnezeu. Făgăduinta Mântuitorului este: "Dacă vrea cineva să facă voia Lui", va cunoaste învătătura (Ioan 7,17). Iar prin apostolul Iacov declară: "Dacă vreunuia din voi îi lipseste întelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mâna largă si fără mustrare, si ea îi va fi dată" (Iacov 1,5). Dar făgăduinta apartine numai acelora care sunt gata să-L urmeze în totul pe Domnul. Dumnezeu nu fortează vointa nimănui; de aceea El nu-i poate călăuzi pe cei care sunt prea mândri pentru a se lăsa învătati si care tin cu tot dinadinsul să aibă propriul lor drum. Despre omul sovăielnic, care caută să facă voia lui, în timp ce spune că face voia lui Dumnezeu, este scris: "Un astfel de om să nu se astepte să primească ceva de la Domnul" (Iacov 1,7). Dumnezeu îl alesese pe Moise si asezase Duhul Său asupra lui; iar Maria si Aaron, prin murmurările lor, s-au făcut vinovati de necredintă nu numai fată de conducătorul ce fusese rânduit, ci si fată de Dumnezeu. Soptitorii răzvrătiti au fost chemati la cortul întâlnirii si pusi fată în fată cu Moise. "Domnul S-a pogorât în stâlpul de nor si a stătut la usa cortului. A chemat pe Aaron si pe Maria, si ei s-au apropiat amândoi". Pretentia lor că au darul profetic nu a fost tăgăduită; Dumnezeu putea să le vorbească în vedenii si visuri. Dar lui Moise, pe care Dumnezeu Însusi l-a numit "credincios în toată casa Mea", i se acordase o comuniune mai apropiată. Cu el, Dumnezeu vorbea gură către gură. "'Cum de nu v-ati temut să vorbiti împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?' Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Si a plecat". Norul s-a îndepărtat de la cortul întâlnirii, semn al dezaprobării lui Dumnezeu, iar Maria a fost pedepsită. Era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron a fost crutat, dar a fost aspru mustrat prin pedeapsa aplicată Mariei. Mândria lor a fost acum umilită până la pământ. Aaron si-a mărturisit păcatul si s-a rugat ca sora lui să nu fie lăsată să piară de plaga aceea ucigătoare si respingătoare. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, lepra a fost curătată. Totusi, Maria a trebuit să fie închisă timp de sapte zile afară din tabără. Numai după ce a fost scoasă din tabără, simbolul bunăvointei divine s-a asezat din nou deasupra cortului întâlnirii. Din respect pentru pozitia ei înaltă si din durere pentru lovitura ce a căzut asupra ei, întreaga tabără a rămas la Haterot asteptând înapoierea ei. Această manifestare a dezaprobării lui Dumnezeu avea rostul de a fi o avertizare pentru tot Israelul si de a pune o stavilă spiritului de nemultumire si nesupunere. Dacă nu ar fi fost pedepsite în mod vădit, invidia si nemultumirea Mariei ar fi adus urmări foarte rele. Invidia este una dintre cele mai satanice trăsături de caracter ce pot exista în inima omului si una dintre cele mai stricăcioase în efectele ei. Înteleptul zice: "Furia este fără milă si mânia năvalnică, dar cine poate sta împotriva geloziei?" (Prov.27,4). Gelozia a fost aceea care a adus tulburare în cer, iar hrănirea si manifestarea ei au dat nastere între oameni la rele ce nu pot fi zugrăvite. "Acolo unde este pizmă si duh de ceartă, este tulburare si tot felul de fapte rele" (Iacov 3,16). Nu trebuie să fie socotit ca un lucru de mică importantă faptul de a-i vorbi de rău pe altii sau de a ne face judecători ai motivelor si umblării altora. "Cine vorbeste de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbeste de rău Legea sau judecă Legea. Si dacă judeci Legea, nu esti împlinitor al Legii, ci judecător" (Iacov 4,11). Este un singur Judecător - El, Cel "care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric si va descoperi gândurile inimii" (1 Cor.4,5). Si oricine se apucă să-i judece si să-i condamne pe semenii săi uzurpă drepturile Creatorului. În mod deosebit, Biblia ne învată să ne ferim de a aduce cu usurintă acuzatii împotriva acelora pe care Dumnezeu i-a chemat să lucreze ca trimisi ai Săi. Apostolul Petru, descriind o clasă de oameni care sunt cu totul dedati păcatelor, spune: "Ca niste îndrăzneti si încăpătânati ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în putere si tărie, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor" (2 Petru 2,10-11). Iar Pavel, în învătătura sa pentru cei care sunt pusi peste biserică, spune: "Împotriva unui prezbiter să nu primesti învinuire decât din gura a doi sau trei martori" (1 Tim. 5,19). Acela care a asezat asupra oamenilor răspunderi grele, de conducători si învătători ai poporului Său, va cere socoteală poporului pentru felul în care se poartă fată de slujitorii Săi. Noi trebuie să-i onorăm pe aceia pe care Dumnezeu îi onorează. Pedeapsa dată Mariei trebuie să fie o mustrare pentru toti cei care se lasă în voia geloziei si care cârtesc împotriva acelora asupra cărora Dumnezeu asează povara lucrării Sale.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA