« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 32

Legea si legãmintele

  La data creãrii lor, Adam si Eva aveau cunostintã de Legea lui Dumnezeu; ei cunosteau cerintele pe care ea le avea de la ei; preceptele ei erau scrise în inimile lor. Când omul a decãzut prin cãlcarea Legii, aceasta nu a fost schimbatã, ci a fost rânduit un sistem de îndreptare a lucrurilor, care sã-l aducã pe om înapoi, la ascultare. A fost datã fãgãduinta unui Mântuitor, si jertfele rânduite a fi aduse arãtau spre moartea Domnului Hristos, ca fiind Marea Jertfã pentru pãcat. Dacã Legea lui Dumnezeu n-ar fi fost cãlcatã, atunci n-ar fi fost moarte si n-ar fi fost nevoie de un Mântuitor; în consecintã, n-ar fi fost nevoie nici de jertfã.  Adam i-a învãtat pe urmasii sãi Legea lui Dumnezeu si ea a fost transmisã din tatã în fiu de-a lungul generatiilor urmãtoare. Dar, cu toate mãsurile pline de bunãvointã, luate pentru mântuirea oamenilor, putini au fost aceia care au primit-o si au ascultat de ea. Prin neascultare, lumea a devenit atât de stricatã, încât a fost nevoie sã fie curãtitã de nelegiuirea ei prin potop. Legea a fost pãstratã de Noe si familia sa, iar, la rândul sãu, Noe i-a învãtat pe urmasii sãi Cele Zece Porunci. Deoarece oamenii s-au îndepãrtat iarãsi de Dumnezeu, Domnul l-a ales pe Avraam, despre care a spus: "Avraam a ascultat de porunca Mea si a pãzit ce i-am cerut, a pãzit poruncile Mele, orânduirile Mele si legile Mele" (Gen. 26,5). Lui i-a fost dat ritualul circumciziunii, care era un semn cã aceia care îl primeau erau consacrati slujirii lui Dumnezeu - un angajament cã ei se vor tine departe de idolatrie si cã vor asculta de Legea lui Dumnezeu. Nerespectarea de cãtre urmasii lui Avraam a acestui angajament, asa cum se vede din înclinatia lor de a încheia aliante cu pãgânii si de a adopta practicile lor, a fost cauza rãmânerii si robiei lor în Egipt. Dar, datoritã legãturilor lor cu idolatrii si supunerii impuse cu forta de egipteni, preceptele divine au ajuns sã fie si mai mult înjosite datoritã amestecului cu învãtãturile stricate si crude ale pãgânismului. De aceea, când i-a scos din Egipt, Domnul a coborât pe Muntele Sinai învãluit în slavã si înconjurat de îngerii Sãi si, într-o mãretie înfricosatã, a rostit Legea Sa în auzul întregului popor.  Dar nici chiar atunci El n-a încredintat preceptele Sale memoriei unui popor care era gata sã uite cerintele Sale, ci le-a scris pe table de piatrã. El dorea sã ia de la israeliti orice posibilitate de a amesteca traditiile pãgâne cu preceptele Sale sfinte si de a confunda cerintele Sale cu obiceiuri sau forme omenesti. Dar nu S-a limitat numai sã le dea preceptele Decalogului. Poporul dovedise cã se lasã asa de usor amãgit, încât Dumnezeu nu voia sã lase nepãzitã nici o usã pe care putea veni ispita. Lui Moise i s-a poruncit sã scrie, atunci când îi spunea Dumnezeu, rânduieli si legi prin care se dãdeau lãmuriri si amãnunte în legãturã cu ceea ce se cerea. Îndrumãrile acestea, cu privire la îndatoririle israelitilor fatã de Dumnezeu si unul fatã de celãlalt, cum si fatã de strãin, erau doar principiile Celor Zece Porunci, dezvoltate si redate în asa fel, încât nimeni sã nu poatã gresi. Ele aveau scopul de a apãra sfintenia Celor Zece Porunci, sãpate pe tablele de piatrã.  Dacã omul ar fi pãzit Legea lui Dumnezeu, asa cum i-a fost datã lui Adam dupã cãderea sa, pãstratã apoi de Noe si pãzitã de Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziunii. Si dacã urmasii lui Avraam ar fi pãstrat legãmântul al cãrui semn era circumciziunea, n-ar fi fost niciodatã dusi în idolatrie si n-ar fi fost nevoie pentru ei sã îndure o viatã de robie în Egipt; ar fi pãstrat Legea lui Dumnezeu în minte si n-ar fi fost nevoie ca ea sã fie vestitã pe Sinai sau sãpatã pe tablele de piatrã. Iar dacã poporul ar fi trãit principiile Celor Zece Porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumãri date lui Moise.  Sistemul jertfelor încredintat lui Adam a fost, de asemenea, pervertit de cãtre urmasii sãi. Superstitia, idolatria, cruzimea si desfrâul au denaturat serviciul simplu si plin de însemnãtate pe care îl rânduise Dumnezeu. Prin îndelungata legãturã cu idolatrii, poporul Israel a amestecat multe obiceiuri idolatre în închinarea lui; de aceea Domnul le-a dat la Sinai învãtãturi precise cu privire la serviciul jertfelor. Dupã terminarea cortului întâlnirii, El a vorbit cu Moise din norul de slavã de deasupra milostivitorului si i-a dat îndrumãri amãnuntite cu privire la sistemul jertfelor si formelor de închinare practicate la sanctuar. Legea ceremonialã i-a fost datã astfel lui Moise si a fost scrisã de acesta într-o carte. Dar Legea Celor Zece Porunci, rostitã pe Sinai, a fost scrisã de Dumnezeu Însusi pe table de piatrã si pãstratã cu sfintenie în chivot.  Sunt multi aceia care încearcã sã amestece aceste douã sisteme, folosind textele care vorbesc despre legea ceremonialã pentru a dovedi cã Legea moralã a fost desfiintatã; dar aceasta înseamnã a strica Scripturile. Deosebirea dintre cele douã sisteme este cuprinzãtoare si lãmuritã. Sistemul ceremonial consta din simboluri care Îl preînchipuiau pe Hristos, jertfa si preotia Lui. Aceastã lege ritualã, cu jertfele si rânduielile ei, trebuia sã fie îndeplinitã de evrei pânã când preînchipuirea întâlnea realitatea în moartea Domnului Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care ridicã pãcatele lumii. Atunci trebuia sã înceteze toate jertfele. Aceasta este legea, sau zapisul cu poruncile lui, "care stãtea împotriva noastrã si ne era potrivnic" si pe care l-a nimicit, pironindu-l pe cruce" (Col.2,14). Dar cu privire la Legea Celor Zece Porunci, psalmistul declarã: "Cuvântul Tãu, Doamne, dãinuieste în veci în ceruri" (Psalmul 119,89). Si Însusi Domnul Hristos spune: "Sã nu credeti cã am venit sã stric Legea" Cãci adevãrat vã spun", fãcând ca declaratia Sa sã iasã si mai mult în evidentã, "câtã vreme nu va trece cerul si pãmântul, nu va trece o iotã sau o frânturã de slovã din Lege, pânã nu se va împlini tot" (Mat.5,17-18). Aici, El ne învatã nu numai care fuseserã cerintele Legii lui Dumnezeu si care erau aceste cerinte atunci, ci si cã aceste cerinte vor dura cât vor fi cerul si pãmântul. Legea lui Dumnezeu este tot atât de neschimbãtoare, ca si tronul Sãu. Ea îsi va pãstra cerintele fatã de omenire în toate veacurile.  Cu privire la Legea proclamatã pe Sinai, Neemia spune: "Te-ai pogorât pe muntele Sinai, le-ai vorbit din înãltimea cerurilor si le-ai dat porunci drepte, legi adevãrate, învãtãturi si orânduiri minunate" (Neemia 9,13). Iar Pavel, "apostolul neamurilor", declarã: "Legea este negresit, sfântã, si porunca este sfântã, dreaptã si bunã" (Rom.7,12). Aceasta nu poate fi altã lege decât Decalogul, cãci Legea este aceea care spune "sã nu poftesti" (vers.7).  În timp ce a pus capãt legii chipurilor si umbrelor, moartea Mântuitorului nu a scutit pe nimeni de obligatia fatã de Legea moralã. Dimpotrivã, însusi faptul cã a fost necesar ca Hristos sã moarã pentru a putea face ispãsire pentru cãlcarea acelei Legi dovedeste cã ea este neschimbãtoare.  Aceia care pretind cã Domnul Hristos a venit pentru a desfiinta Legea lui Dumnezeu si a înlãtura Vechiul Testament vorbesc despre era iudaicã, ca despre o erã de întunecime, înfãtisând religia evreilor ca fiind alcãtuitã numai din forme si ceremonii. Dar pãrerea aceasta este gresitã. În toate paginile istoriei sacre, unde sunt consemnate raporturile lui Dumnezeu cu poporul Sãu ales, sunt urme vii ale marelui EU SUNT. Niciodatã Dumnezeu n-a dat fiilor oamenilor o mai deschisã manifestare a puterii si slavei Sale decât atunci când a fost recunoscut drept singurul conducãtor al poporului Israel si i-a dat poporului Sãu Legea. Aici se afla sceptrul care nu era purtat de o mânã omeneascã; iar faptele deosebit de mari ale Împãratului nevãzut al lui Israel erau nespus de grandioase si înspãimântãtoare.  În toate aceste revelatii ale prezentei divine, slava lui Dumnezeu s-a manifestat prin Domnul Hristos. Nu numai la venirea Sa, ci de-a lungul tuturor veacurilor, dupã cãderea omului si dupã ce s-a dat fãgãduinta mântuirii, "Dumnezeu era în Hristos, împãcând lumea cu Sine" (2 Cor.5,19). Domnul Hristos era temelia si centrul sistemului jertfelor, atât în vremea patriarhilor, cât si în epoca iudaicã. De la cãderea în pãcat a primilor nostri pãrinti, n-au mai fost legãturi directe între Dumnezeu si om. Tatãl a dat lumea în mâinile Domnului Hristos, ca prin lucrarea Sa de mijlocire sã-l poatã mântui pe om si sã apere si sã îndreptãteascã autoritatea si sfintenia Legii lui Dumnezeu. Toate legãturile dintre cer si neamul omenesc cãzut s-au realizat prin Domnul Hristos. Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care li S-a descoperit patriarhilor. Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov si Moise au înteles Evanghelia. Ei au asteptat mântuirea prin Înlocuitorul si Garantul omenirii. Acesti oameni sfinti din vechime aveau comuniune cu Mântuitorul care urma sã vinã în lumea noastrã, în corp omenesc; iar unii dintre ei au vorbit cu Hristos si cu îngerii cerului fatã cãtre fatã.  Domnul Hristos nu a fost numai conducãtorul poporului evreu în pustie - Îngerul în care era Numele lui Dumnezeu si care, învãluit în stâlpul de nor, mergea înaintea multimii - ci si Acela care i-a dat lui Israel Legea.11 În mijlocul slavei înfricosãtoare de la Sinai, Domnul Hristos a proclamat în auzul întregului popor Cele Zece Porunci ale Legii Tatãlui Sãu. El a fost Acela care i-a dat lui Moise Legea, sãpatã pe tablele de piatrã.  Domnul Hristos a fost Acela care i-a vorbit poporului Sãu prin profeti. Apostolul Petru, scriind bisericii crestine, spune cã profetii "care au proorocit despre harul care vã era pãstrat vouã, au fãcut din mântuirea aceasta tinta cercetãrilor si cãutãrii lor stãruitoare. Ei cercetau sã vadã ce vreme si ce împrejurãri avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos si slava de care aveau sã fie urmate" (1 Petru 1,10-11). Vocea lui Hristos este cea care ne vorbeste prin Vechiul Testament. "Mãrturia lui Hristos este Duhul proorociei" (Apoc. 19,10).  În învãtãturile pe care le dãdea pe când Se afla personal în mijlocul oamenilor, Domnul Isus îndrepta mintile oamenilor cãtre Vechiul Testament. El le spunea iudeilor: "Cercetati Scripturile, pentru cã socotiti cã în ele aveti viata vesnicã, dar tocmai ele mãrturisesc despre Mine" (Ioan 5,39). Pe vremea aceea, cãrtile Vechiului Testament erau singura parte existentã a Bibliei. Si Fiul lui Dumnezeu a mai declarat: "Au pe Moise si pe profeti; sã asculte de ei". Si a adãugat: "Dacã nu ascultã pe Moise si pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacã ar învia cineva din morti" (Luca 16,29.31).  Legea ceremonialã a fost datã de Domnul Hristos. Chiar si dupã ce nu mai trebuia pãstratã, Pavel le-o înfãtisa iudeilor în adevãrata pozitie si valoare, arãtând locul pe care îl avea în planul de mântuire si legãtura ei cu lucrarea Domnului Hristos; si marele apostol arãta cã legea aceasta era mãreatã, vrednicã de divinul ei Dãtãtor. Serviciul solemn de la sanctuar preînchipuia marile adevãruri care urmau sã fie descoperite de-a lungul generatiilor ce aveau sã vinã. Norul de tãmâie ce se înãlta o datã cu rugãciunile poporului Israel reprezenta neprihãnirea Lui, singura care poate face ca rugãciunea pãcãtosului sã fie vrednicã de primit înaintea lui Dumnezeu; victima însângeratã de pe altarul jertfelor mãrturisea despre un Rãscumpãrãtor ce avea sã vinã; iar din Sfânta Sfintelor, semnul vizibil al prezentei lui Dumnezeu strãlucea cu putere. În felul acesta, prin veacurile de întuneric si apostazie, credinta a fost pãstratã vie în inimile oamenilor, pânã când a sosit timpul pentru venirea lui Mesia cel fãgãduit.  Isus a fost lumina poporului Sãu - Lumina lumii - înainte de a veni pe pãmânt în corp omenesc. Prima razã de luminã, care a strãpuns întunericul în care pãcatul învãluise omenirea, a venit de la Domnul Hristos. Si de la El a venit orice razã strãlucitoare a cerului care a cãzut asupra locuitorilor pãmântului. În planul de mântuire, Domnul Hristos este Alfa si Omega - Cel dintâi si Cel de pe urmã.  De când Mântuitorul Si-a vãrsat sângele pentru iertarea pãcatelor si S-a înãltat la cer, "ca sã Se înfãtiseze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evr.9,24), s-a revãrsat luminã de la crucea Golgotei si din locurile sfinte ale Sanctuarului ceresc.

 Dar lumina aceasta mai clarã, ce ne-a fost datã, n-ar trebui sã ne facã sã o dispretuim pe aceea care, în vremurile de la început, a fost primitã prin simbolurile care vesteau venirea Mântuitorului. Evanghelia lui Hristos revarsã luminã asupra sistemului iudaic si dã importantã legii ceremoniale. Pe mãsurã ce se descoperã adevãruri noi, iar ceea ce era cunoscut de la început ajunge sã fie pus într-o luminã mai clarã, caracterul si scopurile lui Dumnezeu sunt date pe fatã în purtarea Lui cu poporul ales. Fiecare nouã razã de luminã pe care o primim ne aduce o mai clarã întelegere a planului de mântuire, care este aducerea la îndeplinire a vointei divine cu privire la mântuirea omului. Vedem astfel o nouã frumusete si o nouã fortã în Cuvântul inspirat si studiem paginile lui cu un interes mai profund si mai captivant.

  Sunt multi care sustin cã Dumnezeu a pus un zid de despãrtire între evrei si ceilalti oameni, cã grija si iubirea Sa, care au fost în mare mãsurã retrase de la restul omenirii, au fost concentrate asupra poporului Israel. Dar Dumnezeu n-a conceput ca poporul Sãu sã înalte un zid de despãrtire între el si semeni. Inima Iubirii infinite era deschisã tuturor locuitorilor pãmântului. Desi ei L-au lepãdat, El cãuta fãrã încetare sã li se descopere si sã-i facã pãrtasi la iubirea si harul Sãu. Binecuvântarea Sa a fost datã poporului Sãu ales, pentru ca, la rândul lui, el sã fie o binecuvântare pentru altii.  Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, l-a fãcut sã prospere si l-a onorat; iar credinciosia patriarhului a fost o luminã pentru oamenii din toate tãrile pe unde a peregrinat. Avraam nu s-a izolat de oamenii din jurul sãu. El a cultivat relatii de prietenie cu domnitorii natiunilor înconjurãtoare, dintre care unii îl tratau cu mare respect, iar cinstea, altruismul, vitejia si bunãvointa lui reprezentau caracterul lui Dumnezeu. În Mesopotamia, Canaan, Egipt si chiar înaintea locuitorilor Sodomei, Dumnezeul cerului a fost descoperit prin reprezentantul Sãu.

Astfel, Dumnezeu li S-a descoperit egiptenilor si tuturor natiunilor legate de aceastã puternicã împãrãtie, prin Iosif. De ce a ales oare Dumnezeu sã-l înalte atât de mult pe Iosif în mijlocul egiptenilor? El ar fi putut sã foloseascã o altã cale pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale fatã de fiii lui Iacov; dar a dorit sã facã din Iosif o luminã si l-a asezat în palatul împãratului, pentru ca lumina cerului sã poatã ajunge la cei de departe si la cei de aproape. Prin întelepciunea si dreptatea sa, prin curãtia si bunãvointa vietii sale zilnice, prin devotamentul lui fatã de interesele poporului - si poporul acela era poporul unei natiuni idolatre - Iosif a fost un reprezentant al lui Hristos. În binefãcãtorul, cãtre care tot Egiptul se întorcea cu recunostintã si laude, acel popor pãgân trebuia sã vadã iubirea Creatorului si Rãscumpãrãtorului lui. Si în Moise, de asemenea, Dumnezeu a asezat o luminã lângã tronul celei mai mari împãrãtii a pãmântului, pentru ca toti aceia care ar fi voit sã-L poatã afla pe viul si adevãratul Dumnezeu. Si toatã aceastã luminã le-a fost datã egiptenilor mai înainte ca mâna lui Dumnezeu sã se întindã asupra lor cu judecãtile Sale.  Cu prilejul eliberãrii poporului Israel din Egipt, cunoasterea puterii lui Dumnezeu s-a rãspândit în lung si-n lat. Rãzboinicii cetãtii Ierihon tremurau: "De când am auzit lucrul acesta", spunea Rahav, "ni s-a tãiat inima si toti ne-am pierdut nãdejdea înaintea voastrã; cãci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri si jos pe pãmânt" (Iosua 2,11). La sute de ani dupã exod, preotii filistenilor îi aminteau poporului lor despre plãgile cãzute asupra Egiptului, avertizându-l ca nu cumva sã se împotriveascã Dumnezeului lui Israel.  Dumnezeu l-a chemat pe Israel, l-a binecuvântat si l-a înãltat, nu pentru ca prin ascultarea de Lege numai ei sã primeascã favoarea Lui si sã devinã primitori exclusivi ai binecuvântãrilor Sale, ci ca sã Se descopere prin ei tuturor locuitorilor pãmântului. În vederea îndeplinirii acestui scop, El le-a poruncit sã se pãstreze deosebiti de natiunile idolatre din jurul lor.  Idolatria si toate pãcatele ce veneau pe urmele ei erau o urâciune înaintea lui Dumnezeu si El a poruncit poporului Sãu sã nu se amestece cu celelalte popoare - "sã nu te iei dupã popoarele acestea în purtarea lor" (Ex.23,24) si sã-L uite pe Dumnezeu. El le-a interzis cãsãtoria cu idolatrii, ca nu cumva inimile lor sã se depãrteze de El. Era tot atât de trebuincios atunci, cum este si astãzi, ca poporul lui Dumnezeu sã fie curat, "neîntinat de lume". El trebuia sã se pãstreze neatins, liber de spiritul acesteia, pentru cã ea este vrãjmasã adevãrului si neprihãnirii. Dar Dumnezeu nu intentiona ca poporul Sãu, într-o exclusivistã îndreptãtire de sine, sã se izoleze de lume, astfel încât sã nu poatã avea vreo influentã asupra ei.  Asemenea Învãtãtorului lor, urmasii Domnului Hristos din fiecare veac trebuie sã fie lumina lumii. Mântuitorul spunea: "O cetate asezatã pe un munte nu poate sã rãmânã ascunsã. Si oamenii nu aprind lumina ca s-o punã sub obroc, ci o pun în sfesnic si lumineazã tuturor celor din casã", adicã din lume. Si El adaugã: "Tot asa sã lumineze si lumina voastrã înaintea oamenilor, ca ei sã vadã faptele voastre bune si sã slãveascã pe Tatãl vostru, care este în ceruri" (Matei 5,14-16). Aceasta este tocmai ce au fãcut Enoh, Noe, Avraam, Iosif si Moise. Este tocmai ceea ce dorea Dumnezeu sã facã poporul Israel.  Inima lor, rea de necredintã, aflatã sub controlul lui Satana, i-a fãcut sã ascundã lumina, în loc s-o facã sã lumineze asupra popoarelor înconjurãtoare; a fost acelasi spirit bigot care i-a determinat fie sã urmeze obiceiurile nelegiuite ale pãgânilor, fie sã se tinã deoparte, într-o atitudine plinã de mândrie, ca si cum iubirea si purtarea de grijã a lui Dumnezeu erau numai pentru ei.  Dupã cum Biblia ne prezintã douã legi - una neschimbãtoare si vesnicã, iar cealaltã trecãtoare, provizorie - tot astfel sunt douã legãminte. Legãmântul harului a fost fãcut întâia datã cu omul în Eden, când, dupã cãdere, s-a dat o fãgãduintã divinã - cã sãmânta femeii urma sã zdrobeascã capul sarpelui. Legãmântul acesta le oferea tuturor oamenilor iertare si sprijinul harului lui Dumnezeu pentru ascultare viitoare prin credinta în Hristos. Li se fãgãduia, de asemenea, viata vesnicã, cu conditia credinciosiei fatã de Legea lui Dumnezeu. În felul acesta, patriarhii au primit nãdejdea mântuirii.  Acelasi legãmânt a fost reînnoit fatã de Avraam în fãgãduinta: "Toate neamurile pãmântului vor fi binecuvântate în sãmânta ta" (Gen.22,18). Aceastã fãgãduintã arãta spre Domnul Hristos. Asa a înteles-o Avraam (vezi Gal.3,8.16) si si-a pus încrederea în Domnul Hristos pentru iertarea pãcatelor. Credinta aceasta i-a fost socotitã ca neprihãnire. Legãmântul cu Avraam mentinea, de asemenea, autoritatea Legii lui Dumnezeu. Domnul S-a arãtat lui Avraam si i-a zis: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; umblã înaintea Mea si fii fãrã prihanã" (Gen.17,1). Mãrturia lui Dumnezeu cu privire la servul Sãu credincios a fost: "Avraam a ascultat de porunca Mea si a pãzit ce i-am cerut, a pãzit poruncile Mele, orânduirile Mele si legile Mele" (Gen.26,5). Si Domnul i-a spus: "Voi pune legãmântul Meu între Mine si tine si sãmânta ta dupã tine, din neam în neam; acesta va fi un legãmânt vesnic, în puterea cãruia Eu voi fi Dumnezeul tãu si al semintei tale dupã tine" (Gen.17,7).  Desi acest legãmânt a fost fãcut cu Adam si reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase în chip de fãgãduintã a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare fãcutã cu privire la mântuire; fusese primit prin credintã; si cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos, a fost numit un legãmânt nou. Legea lui Dumnezeu stãtea la baza acestui legãmânt, care în principiu era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu vointa divinã, asezându-i într-o pozitie în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu.  Un alt contract - numit în Scripturã "vechiul legãmânt" - a fost încheiat între Dumnezeu si Israel, la Sinai, si a fost apoi ratificat prin sângele jertfei. Legãmântul avraamic a fost ratificat prin sângele Domnului Hristos si a fost numit "al doilea" sau "noul" legãmânt, deoarece sângele cu care a fost sigilat a fost vãrsat dupã sângele primului legãmânt. Faptul cã noul legãmânt era valabil în zilele lui Avraam reiese în mod clar din aceea cã a fost confirmat atunci atât prin fãgãduintã, cât si prin jurãmântul lui Dumnezeu, cele "douã lucruri care nu se pot schimba si în care este cu neputintã ca Dumnezeu sã mintã" (Evrei 6,18).  Dar, dacã legãmântul avraamic continea fãgãduinta mântuirii, de ce s-a mai fãcut un alt legãmânt la Sinai? În robie, poporul pierduse în mare mãsurã cunoasterea de Dumnezeu si a principiilor legãmântului avraamic. Eliberându-i din Egipt, Dumnezeu a cãutat sã le descopere puterea si mila Sa, pentru ca ei sã fie fãcuti sã-L iubeascã si sã aibã încredere în El. I-a dus la Marea Rosie, unde, fiind urmãriti de egipteni, scãparea pãrea cã este imposibilã. Aceasta pentru ca ei sã-si poatã da seama de totala lor neputintã, de nevoia lor de ajutor dumnezeiesc, cum si de faptul cã El lucrase izbãvirea lor. În felul acesta, ei au fost umpluti de iubire si recunostintã fatã de Dumnezeu si de încredere în puterea Lui de a-i ajuta. El Si-i alipise de Sine, ca Eliberator al lor din robia trecãtoare.  Dar mai era un adevãr, mult mai mare, care trebuia sã fie înscris în mintea lor. Trãind în mijlocul idolatriei si al coruptiei, ei nu aveau o conceptie dreaptã cu privire la sfintenia lui Dumnezeu, la pãcãtosenia fãrã margini a inimii lor, la faptul cã în ei însisi nu aveau nici un pic de putere pentru a da ascultare Legii lui Dumnezeu, precum si la nevoia lor dupã un Mântuitor. Toate acestea trebuia sã le învete.  Dumnezeu i-a adus la Sinai, unde Si-a descoperit slava, le-a dat Legea Sa si fãgãduinta unor mari binecuvântãri, cu conditia ascultãrii: "Dacã veti asculta glasul Meu si dacã veti pãzi legãmântul Meu" Îmi veti fi o împãrãtie de preoti si un neam sfânt" (Ex. 19,5.6). Poporul nu si-a dat seama de pãcãtosenia inimii lor si de faptul cã, fãrã Hristos, era imposibil pentru ei sã tinã Legea lui Dumnezeu; si, în mod pripit, au încheiat un legãmânt cu Dumnezeu. Având impresia cã sunt în stare sã realizeze propria lor neprihãnire, au declarat: "Vom face si vom asculta tot ce a zis Domnul" (Ex.24,7). Ei au fost martori ai proclamãrii Legii într-o mãretie înspãimântãtoare si au tremurat de groazã înaintea muntelui; si, cu toate acestea, n-au trecut decât câteva sãptãmâni si au rupt legãmântul cu Dumnezeu, s-au plecat pânã la pãmânt si s-au închinat înaintea unui chip cioplit. Ei nu mai puteau nãdãjdui în bunãvointa lui Dumnezeu pe temeiul unui legãmânt pe care îl cãlcaserã; si acum, vãzându-si pãcãtosenia lor si nevoia de iertare, au fost adusi în situatia de a-si da seama de nevoia lor dupã un Mântuitor, descoperit în legãmântul avraamic si preînchipuit în jertfele aduse. Acum, prin credintã si iubire, au fost legati de Dumnezeu ca Izbãvitor al lor din robia pãcatului. Acum erau pregãtiti sã pretuiascã binecuvântãrile noului legãmânt.

Conditiile "vechiului legãmânt" erau: ascultã si vei trãi. "Sã le împlineascã omul, ca sã trãiascã prin ele" (Ezechiel 20,11; Leviticul 18,5); dar "blestemat sã fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia si cine nu le va face" (Deut.27,26). "Noul legãmânt" a fost întemeiat pe "fãgãduinte mai bune" - fãgãduinta iertãrii pãcatelor si a harului lui Dumnezeu de a înnoi inima si a o aduce în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu. "Iatã legãmântul pe care-l voi face cu casa lui Israel, dupã zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înlãuntrul lor, o voi scrie în inima lor" le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pãcatul lor" (Ier. 31,33-34).  Aceeasi Lege care a fost sãpatã pe tablele de piatrã este scrisã de Duhul Sfânt pe tablele inimii. În loc sã încercãm sã realizãm propria noastrã neprihãnire, noi primim neprihãnirea Domnului Hristos. Sângele Sãu face ispãsire pentru pãcatele noastre. Ascultarea Lui este primitã ca fiind a noastrã. Apoi, inima renãscutã prin Duhul Sfânt va aduce "roadele Duhului". Prin harul lui Hristos, vom trãi în ascultare de Legea lui Dumnezeu, scrisã acum în ini-mile noastre. Având Duhul lui Hristos, vom umbla asa cum a umblat El. Prin profet, El declarã despre Sine: "Vreau sã fac voia Ta, Dumnezeule! Si Legea Ta este în fundul inimii mele" (Ps.40,8). Iar când era în mijlocul oamenilor, El a spus: "Tatãl Meu nu M-a lãsat singur, pentru cã totdeauna fac ce-I este plãcut" (Ioan 8,29).  Apostolul Pavel aratã lãmurit legãtura dintre credintã si Lege în cadrul noului legãmânt. El zice: "Fiindcã suntem îndreptãtiti prin credintã, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos". "Deci, prin credintã desfiintãm noi Legea? Nicidecum, noi întãrim Legea.". "Cãci lucru cu neputintã Legii, întrucât firea pãmânteascã o fãcea fãrã putere" - ea nu putea sã-l îndreptãteascã pe om, pentru cã, în natura sa pãcãtoasã, el nu putea sã tinã Legea - "Dumnezeu a osândit pãcatul în firea pãmânteascã, trimitând, din pricina pãcatului, pe Însusi Fiul Sãu într-o fire asemãnãtoare cu a pãcatului, pentru ca porunca Legii sã fie împlinitã în noi, care trãim nu dupã îndemnurile firii pãmântesti, ci dupã îndemnurile Duhului" (Rom.5,1; 3,31; 8,3.4).  Lucrarea lui Dumnezeu este aceeasi în toate timpurile, desi sunt diferite trepte de dezvoltare si diferite manifestãri ale puterii Sale, pentru a putea face fatã nevoilor oamenilor din diferite timpuri. Începând cu prima fãgãduintã a Evangheliei, coborând prin timpurile patriarhale si iudaice si ajungând pânã în vremurile noastre, are loc o desfãsurare progresivã a scopurilor urmãrite de Dumnezeu în planul de mântuire. Mântuitorul preînchipuit în ritualurile si ceremoniile legii iudaice este acelasi cu Cel descoperit în Evanghelie. Norii care învãluiau fiinta Sa divinã s-au dat la o parte; ceata si umbrele au dispãrut si Isus, Rãscumpãrãtorul lumii, Se descoperã. El, care a proclamat Legea pe Sinai si care i-a dat lui Moise preceptele legii ceremoniale, este acelasi care a rostit Predica de pe Munte. Marile principii ale iubirii lui Dumnezeu, pe care le-a prezentat ca temelie a Legii si profetilor, sunt numai o repetare a ceea ce i-a spus prin Moise, poporului evreu: "Ascultã, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Sã iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu, cu toatã inima ta, cu tot sufletul tãu si cu toatã puterea ta". "Sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti" (Deut.6,4.5; Lev.19,18). În ambele dispensatiuni, Învãtãtorul este acelasi. Cerintele lui Dumnezeu sunt aceleasi. Cãci toate pornesc de la Cel, "în care nu este nici schimbare, nici umbrã de mutare" (Iacov 1,17).

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA