Capitolul 30
Cortul si serviciile lui
Porunca aceasta i-a fost comunicată lui Moise în timp ce se afla pe munte cu Dumnezeu: "Să-Mi facă un locas sfânt, si Eu voi locui în mijlocul lor" (Ex.25,8); si au fost date toate dispozitiile necesare pentru construirea tabernacolului, a cortului întâlnirii. Datorită apostaziei lor, israelitii au pierdut binecuvântarea prezentei divine si, pentru un timp, a fost imposibilă ridicarea sanctuarului pentru Dumnezeu în mijlocul lor. Dar, după ce au intrat din nou în gratia Cerului, marele conducător a purces la împlinirea poruncii divine. Oameni alesi au fost în mod special înzestrati de către Dumnezeu cu iscusintă si întelepciune, pentru construirea clădirii sfinte. Dumnezeu personal i-a dat lui Moise planul acelui edificiu, cu dispozitii speciale privind mărimea si forma, materialele care să fie folosite, cum si pentru fiecare piesă de mobilier pe care trebuia să o contină. Locasul sfânt făcut de mâini omenesti avea să fie "chipul adevăratului locas de închinare", chipul "lucrurilor care sunt în ceruri" (Evr.9,24.23) - o reprezentare în miniatură a Sanctuarului ceresc unde Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, după ce Si-a adus viata ca jertfă, avea să mijlocească în favoarea celui păcătos. Pe munte, Dumnezeu i-a dat lui Moise posibilitatea să vadă Sanctuarul ceresc si i-a poruncit să facă toate lucrurile după chipul ce i-a fost arătat. Toate aceste dispozitii au fost înregistrate cu grijă de Moise, care le-a transmis, la rându-i, conducătorilor poporului. Pentru construirea sanctuarului erau necesare pregătiri mari si costisitoare; se cerea o mare cantitate din cel mai pretios si scump metal; cu toate acestea, Dumnezeu a acceptat numai daruri de bunăvoie. "Să-l primiti pentru Mine (darul) de la orice om care-l va da cu tragere de inimă", a fost porunca divină repetată de Moise adunării poporului. Consacrarea deplină lui Dumnezeu si un spirit de sacrificiu au fost primele cerinte în lucrarea de pregătire a unui locas pentru Cel Prea Înalt. Tot poporul a răspuns cu tragere de inimă. "Toti cei cu tragere de inimă si bunăvointă au venit si au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui si pentru vesmintele sfinte. Au venit îndată bărbatii si femeile, toti cei cu tragere de inimă si au adus belciuge de nas, inele, cercei, brătări, salbe si tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului." "Toti cei ce aveau stofe (materii) vopsite în albastru, în purpuriu, în cărămiziu, in subtire si păr de capră, piei de berbeci vopsite în ros, si piei de vitel de mare, le-au adus." "Toti cei ce puteau aduce prin ridicare un prinos de argint si de aramă, au adus prinosul Domnului. Toti cei ce aveau lemn de salcâm, bun pentru lucrările rânduite pentru slujbă, l-au adus".
"Toate femeile iscusite au tors cu mâinile lor si au adus lucrul lor, si anume: tort vopsit în albastru, în purpuriu, în cărămiziu si in subtire." "Toate femeile cu tragere de inimă si iscusite au tors păr de capră." "Fruntasii poporului au adus pietre de onix si alte pietre pentru efod si pieptar, mirodenii si untdelemn pentru sfesnic, pentru untdelemnul ungerii si pentru tămâia mirositoare" (Ex.35,21-28). În timp ce ridicarea sanctuarului era în curs, poporul - tineri si bătrâni, bărbati, femei si copii continuau să-si aducă darurile, până când cei care aveau răspunderea lucrării au constatat că au destul, chiar mai mult decât puteau folosi. Si Moise a pus să se vestească prin toată tabăra: "Nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri pentru sfântul locas. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri" (Ex.36,6). Cârtirile israelitilor si pedepsele lui Dumnezeu datorate păcatelor lor au fost raportate ca o avertizare pentru generatiile următoare. Iar devotamentul si râvna lor, cum si dărnicia lor, sunt un exemplu vrednic de urmat. Toti cei care iubesc serviciul divin de închinare si de adorare a lui Dumnezeu si care pretuiesc binecuvântările prezentei Sale sfinte vor da pe fată acelasi spirit de sacrificiu în pregătirea locasului în care El să Se poată întâlni cu ei. Ei vor dori să-I aducă Domnului un dar din tot ce au mai bun. O casă construită pentru Dumnezeu nu trebuie să fie lăsată împovărată de datorii, căci El este dezonorat prin aceasta. Ar trebui să se dea cu dărnicie o sumă îndestulătoare pentru realizarea lucrării, asa încât lucrătorii să poată spune asa cum au spus constructorii sanctuarului: "Nu mai aduceti daruri". Cortul întâlnirii a fost astfel construit, ca să se poată desface în bucăti si să fie transportat de israeliti în toate peregrinările lor. Era deci mic, neavând mai mult de saptesprezece metri lungime si aproape sase metri în lătime si înăltime. Lemnul folosit pentru constructie si pentru mobilier era de salcâm, care era cel mai putin supus stricăciunii dintre toate celelalte ce se puteau găsi la Sinai. Peretii erau făcuti din scânduri drepte fixate pe niste picioare de argint cu ajutorul unor stâlpi si al unor drugi; toate erau acoperite cu aur, dând constructiei înfătisarea de aur masiv. Acoperisul era format din patru straturi de covoare: primul, partea dinăuntru, fiind de "in subtire, răsucit si din albastru, purpuriu si cărămiziu" cu heruvimi lucrati cu măiestrie" (Ex.26,1), celelalte trei straturi, unul din păr de capră, altul din piei de berbec vopsite în rosu, iar altul din piei de vitel de mare, aranjate astfel încât să ofere o desăvârsită apărare. Clădirea era împărtită în două încăperi, printr-o perdea bogată si frumos lucrată, prinsă de stâlpi îmbrăcati în aur; iar o perdea asemănătoare închidea intrarea în prima încăpere. Acestea, ca si covorul acoperitor dinăuntru, care forma tavanul, erau din culorile cele mai strălucitoare, albastru, purpuriu si cărămiziu, aranjate frumos, iar în tesătură erau cusuti cu fire de aur si de argint heruvimi, reprezentând oastea îngerească ce este în legătură strânsă cu lucrarea din Sanctuarul ceresc; ei sunt duhuri slujitoare ce slujesc poporului lui Dumnezeu de pe pământ. Cortul cel sfânt era asezat într-un loc liber, numit curte, care era împrejmuit cu pânză de in răsucit, prinsă de stâlpi de aramă. Intrarea în curtea aceasta era prin partea de la răsărit. Ea era închisă cu covoare dintr-un material pretios si lucrate frumos, desi erau inferioare celor din sanctuar. Pânzele împrejmuitoare ale curtii, fiind numai pe jumătate înalte fată de peretii tabernacolului, clădirea putea să fie bine văzută de poporul ce era afară. În curte, lângă intrare, se afla altarul de aramă pentru arderile de tot. Pe acest altar se ardeau toate jertfele aduse Domnului si mistuite de foc, iar coarnele lui erau stropite cu sângele ispăsitor. Între altar si usa sanctuarului se afla ligheanul, care era de asemenea din aramă, făcut din oglinzile care fuseseră darul de bunăvoie al femeilor lui Israel. În ligheanul acesta preotii trebuia să-si spele mâinile si picioarele ori de câte ori intrau în încăperile sfinte sau se apropiau de altar pentru a aduce Domnului o jertfă mistuită de foc. În prima despărtitură, sau locul sfânt, se aflau: masa punerii pâinilor înainte, sfesnicul, sau suportul lămpilor, si altarul tămâierii. Masa punerii pâinilor înainte se afla la nord. Împreună cu chenarul ei, ca o coroană ornamentală, masa era poleită cu aur curat. Pe ea, preotii trebuia să aseze în fiecare Sabat douăsprezece pâini, aranjate în două siruri si stropite cu tămâie. Pâinile ce erau luate de pe masă, fiind socotite sfinte, trebuia să fie mâncate de către preoti. Spre sud se afla sfesnicul cu sapte brate, cu cele sapte lămpi ale lui. Bratele lui erau împodobite cu flori frumos lucrate, care înfătisau crini, totul fiind făcut dintr-o singură bucată de aur masiv. Pentru că sfântul locas nu avea ferestre, niciodată nu se stingeau toate lămpile, ci îsi revărsau lumina zi de zi si noapte de noapte. Chiar înaintea perdelei ce despărtea Sfânta de Sfânta sfintelor si în imediata apropiere a prezentei lui Dumnezeu, se afla altarul de aur al tămâierii. Pe acest altar, preotul trebuia să ardă tămâie în fiecare dimineată si în fiecare seară; coarnele altarului erau atinse cu sângele jertfei pentru păcat si erau stropite cu sânge în ziua cea mare a ispăsirii. Focul de pe acest altar a fost aprins de Dumnezeu Însusi si era îngrijit si păstrat cu sfintenie. Zi si noapte tămâia sfântă împrăstia parfumul ei frumos mirositor în toate încăperile sfinte si în afară, până departe, în jurul cortului întâlnirii. Dincolo de perdeaua dinăuntru se afla Sfânta sfintelor, unde era concentrat serviciul simbolic al ispăsirii si mijlocirii si care alcătuia inelul de legătură dintre cer si pământ. În această încăpere se afla chivotul, o ladă din lemn de salcâm, poleită pe dinăuntru si pe dinafară cu aur si având un chenar, ca o coroană, în partea de sus. El a fost făcut ca să păstreze tablele de piatră, pe care Dumnezeu personal scrisese Cele Zece Porunci. De aceea, era numit chivotul testamentului lui Dumnezeu, deoarece Cele Zece Porunci stăteau la baza legământului, sau chivotul legământului făcut între Dumnezeu si Israel. Capacul sfântului chivot era numit tronul milei. El era făcut dintr-o bucată de aur masiv si pe el stăteau doi heruvimi de aur, unul la un capăt si altul la celălalt capăt. Câte o aripă a fiecărui înger era întinsă în sus, în timp ce aripa cealaltă era strânsă peste corp (Ezech.1,11), în semn de respect si umilintă. Pozitia heruvimilor, cu fetele îndreptate unul către celălalt si privind cu respect în jos, către chivot, reprezintă respectul cu care ostile ceresti privesc Legea lui Dumnezeu, cum si interesul lor fată de planul de mântuire. Deasupra tronului milei se afla sechina, manifestarea prezentei divine, iar dintre heruvimi, Dumnezeu făcea cunoscut voia Lui. Soliile divine erau uneori aduse la cunostinta marelui preot printr-o voce din nor. Alteori, o lumină se odihnea asupra îngerului din dreapta, ceea ce însemna aprobare sau primire, sau o umbră, un nor, se aseza pe cel din stânga, pentru a descoperi dezaprobarea sau respingerea. Legea lui Dumnezeu, cuprinsă în chivot, era marea regulă a neprihănirii si a judecătii. Legea îl osândea la moarte pe cel ce o călca, dar deasupra Legii era tronul milei, pe care se descoperea prezenta lui Dumnezeu si de unde, în virtutea ispăsirii, păcătosului ce se pocăia îi era acordată iertarea. Astfel, în lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea noastră, simbolizată prin serviciul de la sanctuar, "bunătatea si credinciosia se întâlnesc, dreptatea si pacea se sărută" (Ps. 85,10). Nici un limbaj omenesc nu poate descrie slava scenei dinăuntrul sanctuarului, peretii îmbrăcati în aur, reflectând lumina de la sfesnicul de aur, scânteierile vii ale perdelelor brodate cu bogătie, cu îngerii lor strălucitori, masa si altarul tămâierii, în măretia aurului strălucitor; dincolo de cea de-a doua perdea, chivotul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui, sechina cea sfântă, manifestarea vizibilă a prezentei lui Iehova; dar toate acestea erau numai o slabă reflectare a măririi Templului lui Dumnezeu din cer, marele centru al lucrării pentru mântuirea omului. A fost nevoie de aproape jumătate de an pentru construirea tabernacolului, a sfântului locas. Când a fost terminat, Moise a cercetat toată lucrarea constructorilor, comparând-o cu modelul ce îi fusese arătat pe munte si cu dispozitiile pe care le primise din partea lui Dumnezeu. "Moise a cercetat toate lucrările; si iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, asa le făcuseră. Si Moise i-a binecuvântat" (Ex.39,43). Cu un viu interes, multimile lui Israel s-au adunat împrejur ca să privească constructia cea sfântă. În timp ce contemplau scena cu o satisfactie plină de respect, stâlpul de nor plutea deasupra sanctuarului si, coborând, l-a învăluit. "Si slava Domnului umplea cortul" (Ex.40,34). Avea loc o descoperire a măririi divine si, pentru un timp, nici chiar Moise nu a putut intra. Cu o profundă emotie, poporul privea semnul ce arăta că lucrarea mâinilor lor a fost primită. N-a avut loc o demonstrare zgomotoasă a bucuriei. O teamă sfântă îi stăpânea pe toti. Dar bucuria inimilor lor se revărsa în lacrimi de bucurie si, în taină, ei sopteau cuvinte solemne de multumire pentru că Dumnezeu a binevoit să locuiască cu ei. Prin rânduială dumnezeiască, semintia lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult, fiecare om era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam, preotia era socotită ca fiind dreptul de întâi născut, al celui mai mare fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit semintia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această cinste deosebită, El Si-a manifestat aprobarea pentru credinciosia lor, dovedită atât prin alipirea de slujba Sa, cât si prin executarea judecătii Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-se la vitelul de aur. Cu toate acestea, preotia a fost restrânsă numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron si fiilor săi le era îngăduit să slujească înaintea Domnului; restul semintiei avea în grijă sanctuarul si mobilierul lui si trebuia să le dea ajutor preotilor în slujba lor, dar nu avea voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte, până nu erau acoperite. Potrivit cu slujba lor, preotilor le era rânduită o îmbrăcăminte specială. "Fratelui tău Aaron să-i faci haine sfinte, ca să-i slujească de cinste si podoabă" (Ex.28,2), era porunca divină dată lui Moise. Haina preotului obisnuit era din in alb, tesută dintr-o bucată. Era lungă până aproape de gleznă, strânsă la mijloc cu un cordon de in alb, brodat cu albastru, purpuriu si cărămiziu. Un turban sau o mitră de in completa îmbrăcămintea lui exterioară. La rugul ce ardea, lui Moise i s-a poruncit să-si scoată sandalele, căci pământul pe care stătea era sfânt. Tot astfel, nici preotii nu puteau intra încăltati în sanctuar. Particulele de praf lipite de încăltăminte ar fi profanat locul sfânt. Ei trebuia să-si lase încăltămintea în curte, înainte de a intra în sanctuar, si să-si spele atât mâinile, cât si picioarele înainte de a sluji în sanctuar sau la altarul jertfelor arse de foc. În felul acesta, se dădea totdeauna învătătura că orice întinăciune trebuie să fie îndepărtată de la aceia care vor să se apropie de prezenta lui Dumnezeu. Hainele marelui preot erau din materiale pretioase si lucrate cu multă măiestrie, corespunzând pozitiei lui alese. Pe lângă haina de in a preotului obisnuit, el mai purta o mantie albastră, tesută de asemenea dintr-o bucată. De jur împrejurul tivului, mantia era împodobită cu clopotei de aur si rodii de culoare albastră, purpurie si cărămizie. Peste aceasta venea un efod - o haină mai scurtă, tesută din fir de aur, albastru, purpuriu, cărămiziu si alb; era tinut strâns legat de corp cu un brâu făcut din aceleasi culori si lucrat cu măiestrie. Efodul era fără mâneci, iar pe umerii lui, brodati cu fir de aur, erau prinse două pietre de onix, purtând numele celor douăsprezece semintii ale lui Israel. Peste efod era pieptarul, vesmântul preotesc cel mai sfânt. El era din acelasi material cu efodul. Era de formă pătrată, măsurând o palmă, fiind agătat de umeri prin lăntisoare de aur împletite ca niste sfori, prinse în verigi de aur. Marginea era făcută din felurile pietre pretioase, de acelasi fel cu pietrele ce alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale cetătii lui Dumnezeu. Înăuntrul acestui cadru erau douăsprezece pietre prinse în aur, asezate câte patru pe un rând si care, ca si cele de la umăr, aveau săpate pe ele numele semintiilor. Porunca lui Dumnezeu era: "Când va intra Aaron în sfântul locas, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, săpate pe pieptarul judecătii, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului" (Ex.28,29). Tot asa, Domnul Hristos, slăvitul Mare Preot, prezentând sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătosului, poartă pe inima Sa numele oricărui suflet ce se pocăieste si crede. Psalmistul spune: "Eu sunt sărac si lipsit, dar Domnul Se gândeste la mine" (Ps.40,17). La dreapta si la stânga pieptarului se aflau două pietre mari, foarte strălucitoare. Acestea erau cunoscute ca fiind URIM si TUMIM. Prin ele i se făcea cunoscută marelui preot voia lui Dumnezeu. Când erau aduse înaintea Domnului întrebări cu privire la diferite lucruri, pentru a se lua o hotărâre, un nimb de lumină ce încercuia piatra pretioasă din dreapta era un semn al consimtirii sau aprobării divine, în timp ce o înnorare a pietrei din stânga era o dovadă a respingerii sau dezaprobării. Mitra marelui preot era un turban din pânză de in, având prinsă de el, printr-un fir albastru, o placă de aur cu inscriptia: "Sfintenie Domnului". Tot ce era legat de îmbrăcămintea si purtarea preotilor trebuia să fie astfel încât să imprime, în cei ce-i priveau, un simtământ al sfinteniei lui Dumnezeu, al sfinteniei închinării si adorării Sale si al curătiei ce se cerea acelora care veneau în prezenta Sa.
Nu numai sanctuarul, dar si lucrarea preotilor trebuia să fie "chipul si umbra lucrurilor ceresti" (Evr.8,5). Acest lucru era deci de mare importantă si Domnul, prin Moise, a dat lămuririle cele mai amănuntite si mai explicite cu privire la fiecare parte a acestui serviciu preînchipuitor. Serviciul în sanctuar era împărtit în două, si anume un serviciu zilnic si unul anual. Serviciul zilnic era adus la îndeplinire la altarul arderii de tot din curtea sanctuarului si în locul sfânt, în timp ce serviciul anual se îndeplinea în locul prea sfânt. Nici un ochi al vreunui muritor, în afară de cel al marelui preot, nu trebuia să privească în încăperea dinăuntru a sanctuarului. Numai o dată pe an, marele preot putea să intre acolo si numai după cea mai atentă si solemnă pregătire. Tremurând, el mergea înaintea lui Dumnezeu, iar poporul, într-o tăcere plină de respect, astepta întoarcerea lui, având inimile înăltate în rugăciuni călduroase, implorând binecuvântarea divină asupra lor. Înaintea tronului milei, marele preot făcea ispăsire pentru Israel, iar într-un nor de slavă, Dumnezeu Se întâlnea cu el. Rămânerea lui acolo peste timpul obisnuit îi umplea pe toti de teamă, ca nu cumva, din cauza păcatelor lor sau a păcatelor lui, el să fi fost ucis de slava lui Dumnezeu. Serviciul zilnic consta din jertfa arderii de tot de dimineată si seară, din arderea de tămâie plăcut mirositoare pe altarul de aur si din jertfele speciale aduse pentru păcatele individuale. Mai erau jertfe pentru Sabate, pentru lună nouă, cum si pentru sărbători speciale. În fiecare dimineată si seară, un miel de un an era adus ca ardere de tot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzătoare, simbolizând astfel consacrarea zilnică a natiunii fată de Domnul Dumnezeu, cum si continua dependentă de sângele ispăsitor al lui Hristos. Dumnezeu a poruncit în mod expres ca fiecare jertfă adusă pentru serviciul sanctuarului să fie "fără cusur" (Ex.12,5). Preotii trebuia să examineze toate animalele aduse pentru jertfă si trebuia să respingă pe oricare dintre ele la care se descoperea un defect. Numai o jertfă "fără cusur" putea fi un simbol al curătiei desăvârsite a Aceluia care avea să Se ofere pe Sine ca un "miel fără cusur si fără prihană" (1 Petru 1,19). Apostolul Pavel ne atrage atentia la aceste jertfe ca o ilustrare a ceea ce trebuie să ajungă urmasii lui Hristos. El zice: "Vă îndemn, dar, fratilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceti trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească" (Rom.12,1). Noi trebuie să ne predăm pe noi însine în slujba lui Dumnezeu si să căutăm să facem jertfa aceasta cât mai perfectă cu putintă. Dumnezeu nu va avea plăcere de nimic altceva decât de tot ce putem aduce noi mai bun. Aceia care-L iubesc din toată inima lor vor dori să-I aducă cea mai bună slujire a vietii lor si vor căuta fără încetare să aducă fiecare capacitate a fiintei lor în armonie cu legile care îi vor face în stare să împlinească tot mai bine voia Sa. Când ardea tămâie, preotul era adus mult mai direct în prezenta lui Dumnezeu decât în oricare alt act al serviciului zilnic. Cum perdeaua dinăuntru a sanctuarului nu ajungea până la tavanul clădirii, slava lui Dumnezeu care se manifesta deasupra milostivitorului era în mod partial vizibilă din prima încăpere. Când preotul aducea tămâie înaintea Domnului, privea spre chivot; si când norul de tămâie se ridica, slava divină cobora asupra milostivitorului si umplea locul prea sfânt. Adesea ea umplea atât de mult ambele încăperi, încât preotul era nevoit să se retragă la usa tabernacolului. După cum în serviciul acela preînchipuitor preotul privea prin credintă către capacul milei, pe care nu-l putea vedea, tot astfel copiii lui Dumnezeu trebuie să-si îndrepte acum rugăciunile către Hristos, slăvitul lor Mare Preot care, nevăzut de ochi omenesc, mijloceste pentru ei în sanctuarul de sus. Tămâia care se înălta cu rugăciunile lui Israel reprezintă meritele si mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui neprihănire, care, prin credintă, îi este atribuită poporului Său, singura care face ca închinarea fiintelor păcătoase să fie primită înaintea lui Dumnezeu. Înaintea perdelei locului prea sfânt era un altar al continuei mijlociri, iar înaintea locului sfânt, era un altar al continuei ispăsiri. Prin sânge si prin tămâie trebuia să se facă apropierea de Dumnezeu - simboluri ce arătau spre Marele Mijlocitor, prin care păcătosii se pot apropia de Dumnezeu si Singurul prin care harul si mântuirea pot fi acordate celui ce se pocăieste si crede. Când preotii intrau în locul sfânt dimineata si seara, la timpul când se aducea tămâia pe altar, jertfa zilnică era gata să fie adusă pe altarul din curtea de afară. Acesta era un timp de mare însemnătate pentru închinătorii care se adunau la tabernacol. Înainte de a intra în prezenta lui Dumnezeu prin slujirea preotului, ei trebuia să-si ia timp să-si cerceteze în mod stăruitor inima si să-si mărturisească păcatele. Ei se uneau în rugăciune tăcută, cu fetele îndreptate spre sfântul locas. În felul acesta, cererile lor se înăltau o dată cu norul de tămâie, în timp ce credinta se prindea puternic de meritele Mântuitorului făgăduit, preînchipuit prin jertfa de ispăsire. Orele rânduite pentru jertfele de dimineata si seara erau socotite ca sfinte si au ajuns să fie privite de toată natiunea iudaică asemenea unui timp hotărât pentru închinare. Iar când, mai târziu, iudeii au fost împrăstiati ca niste captivi în tări îndepărtate, la orele rânduite ei încă îsi întorceau fetele spre Ierusalim si îsi înăltau rugăciunile către Dumnezeul lui Israel. În practica aceasta, crestinii au un exemplu pentru rugăciunea de dimineata si seara. În timp ce condamnă un simplu sir de ceremonii, lipsite de spiritul închinării, Dumnezeu priveste cu multă plăcere asupra acelora care-L iubesc si care se pleacă dimineata si seara în rugăciune pentru a căuta iertare pentru păcatele făptuite si pentru a-I prezenta cererile lor pentru binecuvântările trebuincioase. Pâinea pentru punerea înainte era tinută în permanentă înaintea Domnului, ca o jertfă perpetuă. Astfel, ea era o parte a jertfei zilnice. Era numită pâinea punerii înainte sau "pâinea prezentei", pentru că era continuu înaintea fetei Domnului. Era o recunoastere a dependentei omului de Dumnezeu atât pentru hrana temporară, cât si pentru cea spirituală, care erau primite numai prin mijlocirea Domnului Hristos. Dumnezeu îl hrănise pe Israel în pustie cu pâine din cer, iar ei erau încă dependenti de belsugul dat de El atât pentru hrana corporală, cât si pentru binecuvântările spirituale. Atât mana, cât si pâinea punerii înainte arătau spre Hristos, Pâinea cea vie, care stă pururea în prezenta lui Dumnezeu pentru noi. El Însusi spunea: "Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer" (Ioan 6,48-51). Peste pâinile punerii înainte se punea tămâie. În fiecare Sabat, când pâinile erau înlocuite, tămâia era arsă pe altar, ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu. Cea mai importantă parte a slujbei zilnice era serviciul adus la îndeplinire pentru diferite persoane, în mod individual. Păcătosul ce se pocăia îsi aducea darul la usa tabernacolului si, asezându-si mâna asupra victimei, îsi mărturisea păcatele, transferând astfel în mod figurat păcatele sale asupra victimei nevinovate. Animalul avea să fie junghiat chiar de mâna păcătosului, iar sângele era dus de preot în locul sfânt si stropit înaintea perdelei în spatele căreia se afla chivotul, continând Legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie păcatul era, prin sânge, transferat în mod figurat asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; * dar carnea trebuia să fie atunci mâncată de către preoti, asa cum îi învătase Moise pe fiii lui Aaron, spunând: "Domnul v-a dat-o, ca să purtati nelegiuirea adunării" (Leviticul 10,17). Ambele ceremonii simbolizau transferarea păcatului de la cel ce se pocăia, asupra sanctuarului.10 Aceasta era lucrarea ce se săvârsea zilnic, zi după zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel fiind astfel transferate asupra sanctuarului, sfântul locas era mânjit si devenea necesară o lucrare specială pentru înlăturarea păcatelor. Dumnezeu a poruncit să se facă ispăsire pentru fiecare dintre cele două despărtituri ale sanctuarului, ca si pentru altar, pentru ca "să-l curete si să-l sfintească de toate necurătiile copiilor lui Israel" (Lev.16,19). O dată pe an, în marea zi a ispăsirii, marele preot intra în locul prea sfânt pentru a face curătirea sanctuarului. Lucrarea adusă la îndeplinire acolo completa sirul anual al slujbelor. În ziua de ispăsire erau adusi doi tapi la usa sfântului locas si se trăgea la sorti pentru ei, "un sort pentru Domnul si un sort pentru Azazel". Tapul pe care cădea sortul dintâi avea să fie junghiat ca jertfă pentru păcat, adusă pentru popor. Marele preot trebuia să ia din acest sânge si să ducă dincolo de perdea si să stropească cu el spre milostivitor. "Astfel să facă ispăsire pentru sfântul locas, pentru necurătiile copiilor lui Israel si pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurătiilor lor." "Aaron să-si pună amândouă mâinile pe capul tapului celui viu si să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel si toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul tapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Tapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul" (Lev.16,21.22). Numai după ce tapul era astfel trimis în pustie, poporul se putea socoti ca eliberat de povara păcatelor lui. Fiecare om trebuia să-si smerească sufletul în timp ce avea loc lucrarea de ispăsire. Toate afacerile, toate lucrurile obisnuite trebuia lăsate la o parte si întreaga adunare a lui Israel petrecea ziua într-o solemnă umilintă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post si o profundă cercetare a inimii. Prin acest serviciu anual, poporul era învătat cu privire la importantele adevăruri ale ispăsirii. În jertfele pentru păcat, aduse în timpul anului, fusese primit sângele victimei în locul păcătosului; dar sângele acesta nu făcuse o ispăsire deplină pentru păcat. El nu făcuse decât să procure mijloacele prin care păcatul era transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui ca jertfă, păcătosul recunostea autoritatea Legii, îsi mărturisea vinovătia nelegiuirii si credinta în Domnul Hristos, care trebuia să ridice păcatele lumii, dar nu era cu totul eliberat de condamnarea Legii. În Ziua ispăsirii, marele preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui Israel, mergea în locul prea sfânt cu sângele jertfei si stropea din el asupra capacului ispăsirii, deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerintele Legii, care cerea viata păcătosului, erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa si, iesind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovătiei poporului Israel. La usa tabernacolului, îsi punea mâinile pe capul tapului de trimis si mărturisea asupra lui "toate fărădelegile copiilor lui Israel si toate călcările lor de lege, cu care au păcătuit ei", punându-le "pe capul tapului". Iar când tapul care purta păcatele acestea era trimis în pustie, se socotea că, o dată cu el, si aceste păcate au fost depărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba săvârsită drept "chipul si umbra lucrurilor ceresti" (Evrei 8,5). Asa cum s-a spus, sanctuarul pământesc a fost ridicat de Moise după modelul ce i-a fost arătat pe munte. El era "o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri si jertfe"; cele două încăperi sfinte ale lui erau "chipurile lucrurilor care sunt în ceruri". Domnul Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, este "slujitor al Locului prea sfânt si al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evrei 9,9.23; 8,2). Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templul lui Dumnezeu din ceruri si a văzut "sapte lămpi de foc", care ardeau "înaintea scaunului de domnie" (Apoc.4,5). El a văzut un înger care avea "o cădelnită de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie" (Apoc.8,3). În viziune, profetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri si a văzut acolo "sapte lămpi de foc" si "altarul de aur", reprezentate prin sfesnicul de aur si altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou, "Templul lui Dumnezeu care este în ceruri a fost deschis" (Apoc.11,19) si el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a văzut "chivotul legământului Său" (Apoc.11,19), reprezentat prin lada cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde Legea lui Dumnezeu. Moise a făcut sanctuarul pământesc "după chipul pe care-l văzuse". Pavel declară că, atunci când au fost gata, "cortul si toate vasele pentru slujbă" erau "chipurile lucrurilor care sunt în ceruri" (Fapte 7,44; Evr.9,21-23). Iar Ioan spune că a văzut Sanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în care Isus slujeste pentru noi este marele original, după care sanctuarul ridicat de Moise era numai o copie.
Templul ceresc - locasul Împăratului împăratilor, în care "mii de mii de slujitori Îi slujeau si de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui" (Dan.7,10), acel templu plin de slava tronului cel vesnic, unde serafimii, strălucitorii lui păzitori, îsi acoperă fata în adorare - nu poate fi reprezentat în toată vastitatea si slava lui de nici o constructie pământească. Cu toate acestea, adevărurile importante cu privire la Sanctuarul ceresc si cu privire la lucrarea cea mare ce se săvârseste acolo pentru mântuirea omului trebuia să fie făcute cunoscute, învătate, prin sanctuarul pământesc si slujbele lui. După înăltarea Lui la cer, Mântuitorul nostru trebuia să-Si înceapă lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: "Hristos n-a intrat într-un locas de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locas de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfătiseze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evr.9,24). După cum lucrarea Domnului Hristos avea să constea din două mari părti, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadă de timp si având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba preînchipuitoare avea loc în două părti, slujba zilnică si slujba anuală, si pentru fiecare era rânduită o despărtitură a tabernacolului. După cum Domnul Hristos, la înăltarea Sa, S-a înfătisat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credinciosilor pocăiti, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, pentru păcătos. Sângele lui Hristos, ce era menit să-L elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea Legii, nu avea să steargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispăsirea finală; tot astfel în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la ziua cea mare a ispăsirii. În ziua cea mare a răsplătirii finale, mortii vor fi "judecati după faptele lor, după cele scrise în cărti" (Apoc.20,12). Apoi, în virtutea sângelui ispăsitor al Domnului Hristos, păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiti vor fi sterse din cărtile cerului. În felul acesta, Sanctuarul va fi eliberat sau curătat de păcatele înscrise acolo. În simbol, această mare lucrare de ispăsire sau stergere a păcatelor era reprezentată prin serviciile din Ziua Ispăsirii - curătirea sanctuarului pământesc, care era adusă la îndeplinire prin îndepărtarea, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, a păcatelor prin care fusese mânjit. După cum, în ispăsirea finală, păcatele celor cu adevărat pocăiti vor fi sterse din cărtile cerului pentru ca să nu mai fie niciodată amintite si să nu mai vină în minte, tot astfel, în simbol, ele erau duse în pustie, îndepărtate pentru totdeauna de la adunare. Întrucât Satana este originea păcatului, instigatorul la făptuirea tuturor păcatelor care au adus moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea cere ca el să sufere pedeapsa finală. Lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea oamenilor si curătirea Universului de păcat va fi încheiată prin îndepărtarea păcatului din Sanctuarul ceresc si asezarea acestor păcate asupra lui Satana, care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel si în serviciul preînchipuitor, sirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curătire a sanctuarului si mărturisirea sau punerea păcatelor pe capul tapului de trimis. În felul acesta, prin slujbele de la cortul întâlnirii si de la templul care i-a luat locul mai târziu, poporul era învătat zilnic marile adevăruri referitoare la moartea si slujirea Domnului Hristos, iar o dată pe an mintea tuturor era îndreptată spre evenimentele de încheiere a marii controverse dintre Hristos si Satana - curătirea finală a Universului de păcat si păcătosi.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA