« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 30

Cortul si serviciile lui

        Porunca aceasta i-a fost comunicatã lui Moise în timp ce se afla pe munte cu Dumnezeu: "Sã-Mi facã un locas sfânt, si Eu voi locui în mijlocul lor" (Ex.25,8); si au fost date toate dispozitiile necesare pentru construirea tabernacolului, a cortului întâlnirii. Datoritã apostaziei lor, israelitii au pierdut binecuvântarea prezentei divine si, pentru un timp, a fost imposibilã ridicarea sanctuarului pentru Dumnezeu în mijlocul lor. Dar, dupã ce au intrat din nou în gratia Cerului, marele conducãtor a purces la împlinirea poruncii divine.  Oameni alesi au fost în mod special înzestrati de cãtre Dumnezeu cu iscusintã si întelepciune, pentru construirea clãdirii sfinte. Dumnezeu personal i-a dat lui Moise planul acelui edificiu, cu dispozitii speciale privind mãrimea si forma, materialele care sã fie folosite, cum si pentru fiecare piesã de mobilier pe care trebuia sã o continã. Locasul sfânt fãcut de mâini omenesti avea sã fie "chipul adevãratului locas de închinare", chipul "lucrurilor care sunt în ceruri" (Evr.9,24.23) - o reprezentare în miniaturã a Sanctuarului ceresc unde Hristos, slãvitul nostru Mare Preot, dupã ce Si-a adus viata ca jertfã, avea sã mijloceascã în favoarea celui pãcãtos. Pe munte, Dumnezeu i-a dat lui Moise posibilitatea sã vadã Sanctuarul ceresc si i-a poruncit sã facã toate lucrurile dupã chipul ce i-a fost arãtat. Toate aceste dispozitii au fost înregistrate cu grijã de Moise, care le-a transmis, la rându-i, conducãtorilor poporului.  Pentru construirea sanctuarului erau necesare pregãtiri mari si costisitoare; se cerea o mare cantitate din cel mai pretios si scump metal; cu toate acestea, Dumnezeu a acceptat numai daruri de bunãvoie. "Sã-l primiti pentru Mine (darul) de la orice om care-l va da cu tragere de inimã", a fost porunca divinã repetatã de Moise adunãrii poporului. Consacrarea deplinã lui Dumnezeu si un spirit de sacrificiu au fost primele cerinte în lucrarea de pregãtire a unui locas pentru Cel Prea Înalt.  Tot poporul a rãspuns cu tragere de inimã. "Toti cei cu tragere de inimã si bunãvointã au venit si au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru toatã slujba lui si pentru vesmintele sfinte. Au venit îndatã bãrbatii si femeile, toti cei cu tragere de inimã si au adus belciuge de nas, inele, cercei, brãtãri, salbe si tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului."  "Toti cei ce aveau stofe (materii) vopsite în albastru, în purpuriu, în cãrãmiziu, in subtire si pãr de caprã, piei de berbeci vopsite în ros, si piei de vitel de mare, le-au adus."  "Toti cei ce puteau aduce prin ridicare un prinos de argint si de aramã, au adus prinosul Domnului. Toti cei ce aveau lemn de salcâm, bun pentru lucrãrile rânduite pentru slujbã, l-au adus".

"Toate femeile iscusite au tors cu mâinile lor si au adus lucrul lor, si anume: tort vopsit în albastru, în purpuriu, în cãrãmiziu si in subtire."  "Toate femeile cu tragere de inimã si iscusite au tors pãr de caprã."  "Fruntasii poporului au adus pietre de onix si alte pietre pentru efod si pieptar, mirodenii si untdelemn pentru sfesnic, pentru untdelemnul ungerii si pentru tãmâia mirositoare" (Ex.35,21-28).  În timp ce ridicarea sanctuarului era în curs, poporul - tineri si bãtrâni, bãrbati, femei si copii continuau sã-si aducã darurile, pânã când cei care aveau rãspunderea lucrãrii au constatat cã au destul, chiar mai mult decât puteau folosi. Si Moise a pus sã se vesteascã prin toatã tabãra: "Nimeni, fie bãrbat, fie femeie, sã nu mai aducã daruri pentru sfântul locas. Au oprit astfel pe popor sã mai aducã daruri" (Ex.36,6). Cârtirile israelitilor si pedepsele lui Dumnezeu datorate pãcatelor lor au fost raportate ca o avertizare pentru generatiile urmãtoare. Iar devotamentul si râvna lor, cum si dãrnicia lor, sunt un exemplu vrednic de urmat. Toti cei care iubesc serviciul divin de închinare si de adorare a lui Dumnezeu si care pretuiesc binecuvântãrile prezentei Sale sfinte vor da pe fatã acelasi spirit de sacrificiu în pregãtirea locasului în care El sã Se poatã întâlni cu ei. Ei vor dori sã-I aducã Domnului un dar din tot ce au mai bun. O casã construitã pentru Dumnezeu nu trebuie sã fie lãsatã împovãratã de datorii, cãci El este dezonorat prin aceasta. Ar trebui sã se dea cu dãrnicie o sumã îndestulãtoare pentru realizarea lucrãrii, asa încât lucrãtorii sã poatã spune asa cum au spus constructorii sanctuarului: "Nu mai aduceti daruri".  Cortul întâlnirii a fost astfel construit, ca sã se poatã desface în bucãti si sã fie transportat de israeliti în toate peregrinãrile lor. Era deci mic, neavând mai mult de saptesprezece metri lungime si aproape sase metri în lãtime si înãltime. Lemnul folosit pentru constructie si pentru mobilier era de salcâm, care era cel mai putin supus stricãciunii dintre toate celelalte ce se puteau gãsi la Sinai. Peretii erau fãcuti din scânduri drepte fixate pe niste picioare de argint cu ajutorul unor stâlpi si al unor drugi; toate erau acoperite cu aur, dând constructiei înfãtisarea de aur masiv. Acoperisul era format din patru straturi de covoare: primul, partea dinãuntru, fiind de "in subtire, rãsucit si din albastru, purpuriu si cãrãmiziu" cu heruvimi lucrati cu mãiestrie" (Ex.26,1), celelalte trei straturi, unul din pãr de caprã, altul din piei de berbec vopsite în rosu, iar altul din piei de vitel de mare, aranjate astfel încât sã ofere o desãvârsitã apãrare.  Clãdirea era împãrtitã în douã încãperi, printr-o perdea bogatã si frumos lucratã, prinsã de stâlpi îmbrãcati în aur; iar o perdea asemãnãtoare închidea intrarea în prima încãpere. Acestea, ca si covorul acoperitor dinãuntru, care forma tavanul, erau din culorile cele mai strãlucitoare, albastru, purpuriu si cãrãmiziu, aranjate frumos, iar în tesãturã erau cusuti cu fire de aur si de argint heruvimi, reprezentând oastea îngereascã ce este în legãturã strânsã cu lucrarea din Sanctuarul ceresc; ei sunt duhuri slujitoare ce slujesc poporului lui Dumnezeu de pe pãmânt.  Cortul cel sfânt era asezat într-un loc liber, numit curte, care era împrejmuit cu pânzã de in rãsucit, prinsã de stâlpi de aramã. Intrarea în curtea aceasta era prin partea de la rãsãrit. Ea era închisã cu covoare dintr-un material pretios si lucrate frumos, desi erau inferioare celor din sanctuar. Pânzele împrejmuitoare ale curtii, fiind numai pe jumãtate înalte fatã de peretii tabernacolului, clãdirea putea sã fie bine vãzutã de poporul ce era afarã. În curte, lângã intrare, se afla altarul de aramã pentru arderile de tot. Pe acest altar se ardeau toate jertfele aduse Domnului si mistuite de foc, iar coarnele lui erau stropite cu sângele ispãsitor. Între altar si usa sanctuarului se afla ligheanul, care era de asemenea din aramã, fãcut din oglinzile care fuseserã darul de bunãvoie al femeilor lui Israel. În ligheanul acesta preotii trebuia sã-si spele mâinile si picioarele ori de câte ori intrau în încãperile sfinte sau se apropiau de altar pentru a aduce Domnului o jertfã mistuitã de foc.  În prima despãrtiturã, sau locul sfânt, se aflau: masa punerii pâinilor înainte, sfesnicul, sau suportul lãmpilor, si altarul tãmâierii. Masa punerii pâinilor înainte se afla la nord. Împreunã cu chenarul ei, ca o coroanã ornamentalã, masa era poleitã cu aur curat. Pe ea, preotii trebuia sã aseze în fiecare Sabat douãsprezece pâini, aranjate în douã siruri si stropite cu tãmâie. Pâinile ce erau luate de pe masã, fiind socotite sfinte, trebuia sã fie mâncate de cãtre preoti. Spre sud se afla sfesnicul cu sapte brate, cu cele sapte lãmpi ale lui. Bratele lui erau împodobite cu flori frumos lucrate, care înfãtisau crini, totul fiind fãcut dintr-o singurã bucatã de aur masiv. Pentru cã sfântul locas nu avea ferestre, niciodatã nu se stingeau toate lãmpile, ci îsi revãrsau lumina zi de zi si noapte de noapte. Chiar înaintea perdelei ce despãrtea Sfânta de Sfânta sfintelor si în imediata apropiere a prezentei lui Dumnezeu, se afla altarul de aur al tãmâierii. Pe acest altar, preotul trebuia sã ardã tãmâie în fiecare dimineatã si în fiecare searã; coarnele altarului erau atinse cu sângele jertfei pentru pãcat si erau stropite cu sânge în ziua cea mare a ispãsirii. Focul de pe acest altar a fost aprins de Dumnezeu Însusi si era îngrijit si pãstrat cu sfintenie. Zi si noapte tãmâia sfântã împrãstia parfumul ei frumos mirositor în toate încãperile sfinte si în afarã, pânã departe, în jurul cortului întâlnirii.  Dincolo de perdeaua dinãuntru se afla Sfânta sfintelor, unde era concentrat serviciul simbolic al ispãsirii si mijlocirii si care alcãtuia inelul de legãturã dintre cer si pãmânt. În aceastã încãpere se afla chivotul, o ladã din lemn de salcâm, poleitã pe dinãuntru si pe dinafarã cu aur si având un chenar, ca o coroanã, în partea de sus. El a fost fãcut ca sã pãstreze tablele de piatrã, pe care Dumnezeu personal scrisese Cele Zece Porunci. De aceea, era numit chivotul testamentului lui Dumnezeu, deoarece Cele Zece Porunci stãteau la baza legãmântului, sau chivotul legãmântului fãcut între Dumnezeu si Israel.  Capacul sfântului chivot era numit tronul milei. El era fãcut dintr-o bucatã de aur masiv si pe el stãteau doi heruvimi de aur, unul la un capãt si altul la celãlalt capãt. Câte o aripã a fiecãrui înger era întinsã în sus, în timp ce aripa cealaltã era strânsã peste corp (Ezech.1,11), în semn de respect si umilintã. Pozitia heruvimilor, cu fetele îndreptate unul cãtre celãlalt si privind cu respect în jos, cãtre chivot, reprezintã respectul cu care ostile ceresti privesc Legea lui Dumnezeu, cum si interesul lor fatã de planul de mântuire.  Deasupra tronului milei se afla sechina, manifestarea prezentei divine, iar dintre heruvimi, Dumnezeu fãcea cunoscut voia Lui. Soliile divine erau uneori aduse la cunostinta marelui preot printr-o voce din nor. Alteori, o luminã se odihnea asupra îngerului din dreapta, ceea ce însemna aprobare sau primire, sau o umbrã, un nor, se aseza pe cel din stânga, pentru a descoperi dezaprobarea sau respingerea.  Legea lui Dumnezeu, cuprinsã în chivot, era marea regulã a neprihãnirii si a judecãtii. Legea îl osândea la moarte pe cel ce o cãlca, dar deasupra Legii era tronul milei, pe care se descoperea prezenta lui Dumnezeu si de unde, în virtutea ispãsirii, pãcãtosului ce se pocãia îi era acordatã iertarea. Astfel, în lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea noastrã, simbolizatã prin serviciul de la sanctuar, "bunãtatea si credinciosia se întâlnesc, dreptatea si pacea se sãrutã" (Ps. 85,10).  Nici un limbaj omenesc nu poate descrie slava scenei dinãuntrul sanctuarului, peretii îmbrãcati în aur, reflectând lumina de la sfesnicul de aur, scânteierile vii ale perdelelor brodate cu bogãtie, cu îngerii lor strãlucitori, masa si altarul tãmâierii, în mãretia aurului strãlucitor; dincolo de cea de-a doua perdea, chivotul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui, sechina cea sfântã, manifestarea vizibilã a prezentei lui Iehova; dar toate acestea erau numai o slabã reflectare a mãririi Templului lui Dumnezeu din cer, marele centru al lucrãrii pentru mântuirea omului.  A fost nevoie de aproape jumãtate de an pentru construirea tabernacolului, a sfântului locas. Când a fost terminat, Moise a cercetat toatã lucrarea constructorilor, comparând-o cu modelul ce îi fusese arãtat pe munte si cu dispozitiile pe care le primise din partea lui Dumnezeu. "Moise a cercetat toate lucrãrile; si iatã, le fãcuserã cum poruncise Domnul, asa le fãcuserã. Si Moise i-a binecuvântat" (Ex.39,43). Cu un viu interes, multimile lui Israel s-au adunat împrejur ca sã priveascã constructia cea sfântã. În timp ce contemplau scena cu o satisfactie plinã de respect, stâlpul de nor plutea deasupra sanctuarului si, coborând, l-a învãluit. "Si slava Domnului umplea cortul" (Ex.40,34). Avea loc o descoperire a mãririi divine si, pentru un timp, nici chiar Moise nu a putut intra. Cu o profundã emotie, poporul privea semnul ce arãta cã lucrarea mâinilor lor a fost primitã. N-a avut loc o demonstrare zgomotoasã a bucuriei. O teamã sfântã îi stãpânea pe toti. Dar bucuria inimilor lor se revãrsa în lacrimi de bucurie si, în tainã, ei sopteau cuvinte solemne de multumire pentru cã Dumnezeu a binevoit sã locuiascã cu ei.  Prin rânduialã dumnezeiascã, semintia lui Levi a fost pusã deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În vremurile de demult, fiecare om era preotul propriei sale case. În zilele lui Avraam, preotia era socotitã ca fiind dreptul de întâi nãscut, al celui mai mare fiu. Acum, în locul primului nãscut din tot Israelul, Domnul a primit semintia lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin aceastã cinste deosebitã, El Si-a manifestat aprobarea pentru credinciosia lor, doveditã atât prin alipirea de slujba Sa, cât si prin executarea judecãtii Sale atunci când Israel a apostaziat, închinându-se la vitelul de aur. Cu toate acestea, preotia a fost restrânsã numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron si fiilor sãi le era îngãduit sã slujeascã înaintea Domnului; restul semintiei avea în grijã sanctuarul si mobilierul lui si trebuia sã le dea ajutor preotilor în slujba lor, dar nu avea voie sã aducã jertfe, sã ardã tãmâie sau sã priveascã la lucrurile sfinte, pânã nu erau acoperite.  Potrivit cu slujba lor, preotilor le era rânduitã o îmbrãcãminte specialã. "Fratelui tãu Aaron sã-i faci haine sfinte, ca sã-i slujeascã de cinste si podoabã" (Ex.28,2), era porunca divinã datã lui Moise. Haina preotului obisnuit era din in alb, tesutã dintr-o bucatã. Era lungã pânã aproape de gleznã, strânsã la mijloc cu un cordon de in alb, brodat cu albastru, purpuriu si cãrãmiziu. Un turban sau o mitrã de in completa îmbrãcãmintea lui exterioarã. La rugul ce ardea, lui Moise i s-a poruncit sã-si scoatã sandalele, cãci pãmântul pe care stãtea era sfânt. Tot astfel, nici preotii nu puteau intra încãltati în sanctuar. Particulele de praf lipite de încãltãminte ar fi profanat locul sfânt. Ei trebuia sã-si lase încãltãmintea în curte, înainte de a intra în sanctuar, si sã-si spele atât mâinile, cât si picioarele înainte de a sluji în sanctuar sau la altarul jertfelor arse de foc. În felul acesta, se dãdea totdeauna învãtãtura cã orice întinãciune trebuie sã fie îndepãrtatã de la aceia care vor sã se apropie de prezenta lui Dumnezeu.  Hainele marelui preot erau din materiale pretioase si lucrate cu multã mãiestrie, corespunzând pozitiei lui alese. Pe lângã haina de in a preotului obisnuit, el mai purta o mantie albastrã, tesutã de asemenea dintr-o bucatã. De jur împrejurul tivului, mantia era împodobitã cu clopotei de aur si rodii de culoare albastrã, purpurie si cãrãmizie. Peste aceasta venea un efod - o hainã mai scurtã, tesutã din fir de aur, albastru, purpuriu, cãrãmiziu si alb; era tinut strâns legat de corp cu un brâu fãcut din aceleasi culori si lucrat cu mãiestrie. Efodul era fãrã mâneci, iar pe umerii lui, brodati cu fir de aur, erau prinse douã pietre de onix, purtând numele celor douãsprezece semintii ale lui Israel.  Peste efod era pieptarul, vesmântul preotesc cel mai sfânt. El era din acelasi material cu efodul. Era de formã pãtratã, mãsurând o palmã, fiind agãtat de umeri prin lãntisoare de aur împletite ca niste sfori, prinse în verigi de aur. Marginea era fãcutã din felurile pietre pretioase, de acelasi fel cu pietrele ce alcãtuiesc cele douãsprezece temelii ale cetãtii lui Dumnezeu. Înãuntrul acestui cadru erau douãsprezece pietre prinse în aur, asezate câte patru pe un rând si care, ca si cele de la umãr, aveau sãpate pe ele numele semintiilor. Porunca lui Dumnezeu era: "Când va intra Aaron în sfântul locas, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel, sãpate pe pieptarul judecãtii, ca sã pãstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului" (Ex.28,29). Tot asa, Domnul Hristos, slãvitul Mare Preot, prezentând sângele Sãu înaintea Tatãlui, în favoarea pãcãtosului, poartã pe inima Sa numele oricãrui suflet ce se pocãieste si crede. Psalmistul spune: "Eu sunt sãrac si lipsit, dar Domnul Se gândeste la mine" (Ps.40,17).  La dreapta si la stânga pieptarului se aflau douã pietre mari, foarte strãlucitoare. Acestea erau cunoscute ca fiind URIM si TUMIM. Prin ele i se fãcea cunoscutã marelui preot voia lui Dumnezeu. Când erau aduse înaintea Domnului întrebãri cu privire la diferite lucruri, pentru a se lua o hotãrâre, un nimb de luminã ce încercuia piatra pretioasã din dreapta era un semn al consimtirii sau aprobãrii divine, în timp ce o înnorare a pietrei din stânga era o dovadã a respingerii sau dezaprobãrii.  Mitra marelui preot era un turban din pânzã de in, având prinsã de el, printr-un fir albastru, o placã de aur cu inscriptia: "Sfintenie Domnului". Tot ce era legat de îmbrãcãmintea si purtarea preotilor trebuia sã fie astfel încât sã imprime, în cei ce-i priveau, un simtãmânt al sfinteniei lui Dumnezeu, al sfinteniei închinãrii si adorãrii Sale si al curãtiei ce se cerea acelora care veneau în prezenta Sa.

Nu numai sanctuarul, dar si lucrarea preotilor trebuia sã fie "chipul si umbra lucrurilor ceresti" (Evr.8,5). Acest lucru era deci de mare importantã si Domnul, prin Moise, a dat lãmuririle cele mai amãnuntite si mai explicite cu privire la fiecare parte a acestui serviciu preînchipuitor. Serviciul în sanctuar era împãrtit în douã, si anume un serviciu zilnic si unul anual. Serviciul zilnic era adus la îndeplinire la altarul arderii de tot din curtea sanctuarului si în locul sfânt, în timp ce serviciul anual se îndeplinea în locul prea sfânt.  Nici un ochi al vreunui muritor, în afarã de cel al marelui preot, nu trebuia sã priveascã în încãperea dinãuntru a sanctuarului. Numai o datã pe an, marele preot putea sã intre acolo si numai dupã cea mai atentã si solemnã pregãtire. Tremurând, el mergea înaintea lui Dumnezeu, iar poporul, într-o tãcere plinã de respect, astepta întoarcerea lui, având inimile înãltate în rugãciuni cãlduroase, implorând binecuvântarea divinã asupra lor. Înaintea tronului milei, marele preot fãcea ispãsire pentru Israel, iar într-un nor de slavã, Dumnezeu Se întâlnea cu el. Rãmânerea lui acolo peste timpul obisnuit îi umplea pe toti de teamã, ca nu cumva, din cauza pãcatelor lor sau a pãcatelor lui, el sã fi fost ucis de slava lui Dumnezeu.  Serviciul zilnic consta din jertfa arderii de tot de dimineatã si searã, din arderea de tãmâie plãcut mirositoare pe altarul de aur si din jertfele speciale aduse pentru pãcatele individuale. Mai erau jertfe pentru Sabate, pentru lunã nouã, cum si pentru sãrbãtori speciale.  În fiecare dimineatã si searã, un miel de un an era adus ca ardere de tot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzãtoare, simbolizând astfel consacrarea zilnicã a natiunii fatã de Domnul Dumnezeu, cum si continua dependentã de sângele ispãsitor al lui Hristos. Dumnezeu a poruncit în mod expres ca fiecare jertfã adusã pentru serviciul sanctuarului sã fie "fãrã cusur" (Ex.12,5). Preotii trebuia sã examineze toate animalele aduse pentru jertfã si trebuia sã respingã pe oricare dintre ele la care se descoperea un defect. Numai o jertfã "fãrã cusur" putea fi un simbol al curãtiei desãvârsite a Aceluia care avea sã Se ofere pe Sine ca un "miel fãrã cusur si fãrã prihanã" (1 Petru 1,19). Apostolul Pavel ne atrage atentia la aceste jertfe ca o ilustrare a ceea ce trebuie sã ajungã urmasii lui Hristos. El zice: "Vã îndemn, dar, fratilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, sã aduceti trupurile voastre ca o jertfã vie, sfântã, plãcutã lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastrã o slujbã duhovniceascã" (Rom.12,1). Noi trebuie sã ne predãm pe noi însine în slujba lui Dumnezeu si sã cãutãm sã facem jertfa aceasta cât mai perfectã cu putintã. Dumnezeu nu va avea plãcere de nimic altceva decât de tot ce putem aduce noi mai bun. Aceia care-L iubesc din toatã inima lor vor dori sã-I aducã cea mai bunã slujire a vietii lor si vor cãuta fãrã încetare sã aducã fiecare capacitate a fiintei lor în armonie cu legile care îi vor face în stare sã împlineascã tot mai bine voia Sa.  Când ardea tãmâie, preotul era adus mult mai direct în prezenta lui Dumnezeu decât în oricare alt act al serviciului zilnic. Cum perdeaua dinãuntru a sanctuarului nu ajungea pânã la tavanul clãdirii, slava lui Dumnezeu care se manifesta deasupra milostivitorului era în mod partial vizibilã din prima încãpere. Când preotul aducea tãmâie înaintea Domnului, privea spre chivot; si când norul de tãmâie se ridica, slava divinã cobora asupra milostivitorului si umplea locul prea sfânt. Adesea ea umplea atât de mult ambele încãperi, încât preotul era nevoit sã se retragã la usa tabernacolului. Dupã cum în serviciul acela preînchipuitor preotul privea prin credintã cãtre capacul milei, pe care nu-l putea vedea, tot astfel copiii lui Dumnezeu trebuie sã-si îndrepte acum rugãciunile cãtre Hristos, slãvitul lor Mare Preot care, nevãzut de ochi omenesc, mijloceste pentru ei în sanctuarul de sus.  Tãmâia care se înãlta cu rugãciunile lui Israel reprezintã meritele si mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui neprihãnire, care, prin credintã, îi este atribuitã poporului Sãu, singura care face ca închinarea fiintelor pãcãtoase sã fie primitã înaintea lui Dumnezeu. Înaintea perdelei locului prea sfânt era un altar al continuei mijlociri, iar înaintea locului sfânt, era un altar al continuei ispãsiri. Prin sânge si prin tãmâie trebuia sã se facã apropierea de Dumnezeu - simboluri ce arãtau spre Marele Mijlocitor, prin care pãcãtosii se pot apropia de Dumnezeu si Singurul prin care harul si mântuirea pot fi acordate celui ce se pocãieste si crede.  Când preotii intrau în locul sfânt dimineata si seara, la timpul când se aducea tãmâia pe altar, jertfa zilnicã era gata sã fie adusã pe altarul din curtea de afarã. Acesta era un timp de mare însemnãtate pentru închinãtorii care se adunau la tabernacol. Înainte de a intra în prezenta lui Dumnezeu prin slujirea preotului, ei trebuia sã-si ia timp sã-si cerceteze în mod stãruitor inima si sã-si mãrturiseascã pãcatele. Ei se uneau în rugãciune tãcutã, cu fetele îndreptate spre sfântul locas. În felul acesta, cererile lor se înãltau o datã cu norul de tãmâie, în timp ce credinta se prindea puternic de meritele Mântuitorului fãgãduit, preînchipuit prin jertfa de ispãsire. Orele rânduite pentru jertfele de dimineata si seara erau socotite ca sfinte si au ajuns sã fie privite de toatã natiunea iudaicã asemenea unui timp hotãrât pentru închinare. Iar când, mai târziu, iudeii au fost împrãstiati ca niste captivi în tãri îndepãrtate, la orele rânduite ei încã îsi întorceau fetele spre Ierusalim si îsi înãltau rugãciunile cãtre Dumnezeul lui Israel. În practica aceasta, crestinii au un exemplu pentru rugãciunea de dimineata si seara. În timp ce condamnã un simplu sir de ceremonii, lipsite de spiritul închinãrii, Dumnezeu priveste cu multã plãcere asupra acelora care-L iubesc si care se pleacã dimineata si seara în rugãciune pentru a cãuta iertare pentru pãcatele fãptuite si pentru a-I prezenta cererile lor pentru binecuvântãrile trebuincioase.  Pâinea pentru punerea înainte era tinutã în permanentã înaintea Domnului, ca o jertfã perpetuã. Astfel, ea era o parte a jertfei zilnice. Era numitã pâinea punerii înainte sau "pâinea prezentei", pentru cã era continuu înaintea fetei Domnului. Era o recunoastere a dependentei omului de Dumnezeu atât pentru hrana temporarã, cât si pentru cea spiritualã, care erau primite numai prin mijlocirea Domnului Hristos. Dumnezeu îl hrãnise pe Israel în pustie cu pâine din cer, iar ei erau încã dependenti de belsugul dat de El atât pentru hrana corporalã, cât si pentru binecuvântãrile spirituale. Atât mana, cât si pâinea punerii înainte arãtau spre Hristos, Pâinea cea vie, care stã pururea în prezenta lui Dumnezeu pentru noi. El Însusi spunea: "Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer" (Ioan 6,48-51). Peste pâinile punerii înainte se punea tãmâie. În fiecare Sabat, când pâinile erau înlocuite, tãmâia era arsã pe altar, ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu.  Cea mai importantã parte a slujbei zilnice era serviciul adus la îndeplinire pentru diferite persoane, în mod individual. Pãcãtosul ce se pocãia îsi aducea darul la usa tabernacolului si, asezându-si mâna asupra victimei, îsi mãrturisea pãcatele, transferând astfel în mod figurat pãcatele sale asupra victimei nevinovate. Animalul avea sã fie junghiat chiar de mâna pãcãtosului, iar sângele era dus de preot în locul sfânt si stropit înaintea perdelei în spatele cãreia se afla chivotul, continând Legea pe care pãcãtosul o cãlcase. Prin aceastã ceremonie pãcatul era, prin sânge, transferat în mod figurat asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în locul sfânt; * dar carnea trebuia sã fie atunci mâncatã de cãtre preoti, asa cum îi învãtase Moise pe fiii lui Aaron, spunând: "Domnul v-a dat-o, ca sã purtati nelegiuirea adunãrii" (Leviticul 10,17). Ambele ceremonii simbolizau transferarea pãcatului de la cel ce se pocãia, asupra sanctuarului.10  Aceasta era lucrarea ce se sãvârsea zilnic, zi dupã zi, în tot cursul anului. Pãcatele lui Israel fiind astfel transferate asupra sanctuarului, sfântul locas era mânjit si devenea necesarã o lucrare specialã pentru înlãturarea pãcatelor. Dumnezeu a poruncit sã se facã ispãsire pentru fiecare dintre cele douã despãrtituri ale sanctuarului, ca si pentru altar, pentru ca "sã-l curete si sã-l sfinteascã de toate necurãtiile copiilor lui Israel" (Lev.16,19). O datã pe an, în marea zi a ispãsirii, marele preot intra în locul prea sfânt pentru a face curãtirea sanctuarului. Lucrarea adusã la îndeplinire acolo completa sirul anual al slujbelor.  În ziua de ispãsire erau adusi doi tapi la usa sfântului locas si se trãgea la sorti pentru ei, "un sort pentru Domnul si un sort pentru Azazel". Tapul pe care cãdea sortul dintâi avea sã fie junghiat ca jertfã pentru pãcat, adusã pentru popor. Marele preot trebuia sã ia din acest sânge si sã ducã dincolo de perdea si sã stropeascã cu el spre milostivitor. "Astfel sã facã ispãsire pentru sfântul locas, pentru necurãtiile copiilor lui Israel si pentru toate cãlcãrile de lege, prin care au pãcãtuit. Sã facã la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurãtiilor lor."  "Aaron sã-si punã amândouã mâinile pe capul tapului celui viu si sã mãrturiseascã peste el toate fãrãdelegile copiilor lui Israel si toate cãlcãrile lor de lege cu care au pãcãtuit ei; sã le punã pe capul tapului, apoi sã-l izgoneascã în pustie printr-un om care va avea însãrcinarea aceasta. Tapul acela va duce asupra lui toate fãrãdelegile lor într-un pãmânt pustiit; în pustie, sã-i dea drumul" (Lev.16,21.22). Numai dupã ce tapul era astfel trimis în pustie, poporul se putea socoti ca eliberat de povara pãcatelor lui. Fiecare om trebuia sã-si smereascã sufletul în timp ce avea loc lucrarea de ispãsire. Toate afacerile, toate lucrurile obisnuite trebuia lãsate la o parte si întreaga adunare a lui Israel petrecea ziua într-o solemnã umilintã înaintea lui Dumnezeu, cu rugãciune, post si o profundã cercetare a inimii.  Prin acest serviciu anual, poporul era învãtat cu privire la importantele adevãruri ale ispãsirii. În jertfele pentru pãcat, aduse în timpul anului, fusese primit sângele victimei în locul pãcãtosului; dar sângele acesta nu fãcuse o ispãsire deplinã pentru pãcat. El nu fãcuse decât sã procure mijloacele prin care pãcatul era transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui ca jertfã, pãcãtosul recunostea autoritatea Legii, îsi mãrturisea vinovãtia nelegiuirii si credinta în Domnul Hristos, care trebuia sã ridice pãcatele lumii, dar nu era cu totul eliberat de condamnarea Legii. În Ziua ispãsirii, marele preot, dupã ce aducea o jertfã pentru adunarea lui Israel, mergea în locul prea sfânt cu sângele jertfei si stropea din el asupra capacului ispãsirii, deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerintele Legii, care cerea viata pãcãtosului, erau satisfãcute. Apoi, în calitatea sa de mijlocitor, marele preot lua pãcatele asupra sa si, iesind din sanctuar, ducea cu sine povara vinovãtiei poporului Israel. La usa tabernacolului, îsi punea mâinile pe capul tapului de trimis si mãrturisea asupra lui "toate fãrãdelegile copiilor lui Israel si toate cãlcãrile lor de lege, cu care au pãcãtuit ei", punându-le "pe capul tapului". Iar când tapul care purta pãcatele acestea era trimis în pustie, se socotea cã, o datã cu el, si aceste pãcate au fost depãrtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba sãvârsitã drept "chipul si umbra lucrurilor ceresti" (Evrei 8,5).  Asa cum s-a spus, sanctuarul pãmântesc a fost ridicat de Moise dupã modelul ce i-a fost arãtat pe munte. El era "o asemãnare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri si jertfe"; cele douã încãperi sfinte ale lui erau "chipurile lucrurilor care sunt în ceruri". Domnul Hristos, slãvitul nostru Mare Preot, este "slujitor al Locului prea sfânt si al adevãratului Cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul" (Evrei 9,9.23; 8,2). Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngãduit sã priveascã templul lui Dumnezeu din ceruri si a vãzut "sapte lãmpi de foc", care ardeau "înaintea scaunului de domnie" (Apoc.4,5). El a vãzut un înger care avea "o cãdelnitã de aur. I s-a dat tãmâie multã, ca s-o aducã împreunã cu rugãciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie" (Apoc.8,3). În viziune, profetului i s-a îngãduit sã priveascã în prima încãpere a Sanctuarului din ceruri si a vãzut acolo "sapte lãmpi de foc" si "altarul de aur", reprezentate prin sfesnicul de aur si altarul tãmâierii din sanctuarul de pe pãmânt. Din nou, "Templul lui Dumnezeu care este în ceruri a fost deschis" (Apoc.11,19) si el a privit dincolo de perdeaua dinãuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a vãzut "chivotul legãmântului Sãu" (Apoc.11,19), reprezentat prin lada cea sfântã fãcutã de Moise pentru a cuprinde Legea lui Dumnezeu.  Moise a fãcut sanctuarul pãmântesc "dupã chipul pe care-l vãzuse". Pavel declarã cã, atunci când au fost gata, "cortul si toate vasele pentru slujbã" erau "chipurile lucrurilor care sunt în ceruri" (Fapte 7,44; Evr.9,21-23). Iar Ioan spune cã a vãzut Sanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în care Isus slujeste pentru noi este marele original, dupã care sanctuarul ridicat de Moise era numai o copie.

Templul ceresc - locasul Împãratului împãratilor, în care "mii de mii de slujitori Îi slujeau si de zece mii de ori zece mii stãteau înaintea Lui" (Dan.7,10), acel templu plin de slava tronului cel vesnic, unde serafimii, strãlucitorii lui pãzitori, îsi acoperã fata în adorare - nu poate fi reprezentat în toatã vastitatea si slava lui de nici o constructie pãmânteascã. Cu toate acestea, adevãrurile importante cu privire la Sanctuarul ceresc si cu privire la lucrarea cea mare ce se sãvârseste acolo pentru mântuirea omului trebuia sã fie fãcute cunoscute, învãtate, prin sanctuarul pãmântesc si slujbele lui.  Dupã înãltarea Lui la cer, Mântuitorul nostru trebuia sã-Si înceapã lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: "Hristos n-a intrat într-un locas de închinare fãcut de mânã omeneascã, dupã chipul adevãratului locas de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca sã Se înfãtiseze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu" (Evr.9,24). Dupã cum lucrarea Domnului Hristos avea sã constea din douã mari pãrti, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadã de timp si având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba preînchipuitoare avea loc în douã pãrti, slujba zilnicã si slujba anualã, si pentru fiecare era rânduitã o despãrtiturã a tabernacolului.  Dupã cum Domnul Hristos, la înãltarea Sa, S-a înfãtisat înaintea lui Dumnezeu ca sã mijloceascã cu sângele Sãu în favoarea credinciosilor pocãiti, tot astfel preotul, în slujba zilnicã, stropea sângele jertfei în locul sfânt, pentru pãcãtos.  Sângele lui Hristos, ce era menit sã-L elibereze pe pãcãtosul pocãit de condamnarea Legii, nu avea sã steargã pãcatul; acesta avea sã rãmânã scris în sanctuar pânã la ispãsirea finalã; tot astfel în simbol, sângele jertfei pentru pãcat îndepãrta pãcatul de la cel pocãit, dar rãmânea în sanctuar pânã la ziua cea mare a ispãsirii.  În ziua cea mare a rãsplãtirii finale, mortii vor fi "judecati dupã faptele lor, dupã cele scrise în cãrti" (Apoc.20,12). Apoi, în virtutea sângelui ispãsitor al Domnului Hristos, pãcatele tuturor celor cu adevãrat pocãiti vor fi sterse din cãrtile cerului. În felul acesta, Sanctuarul va fi eliberat sau curãtat de pãcatele înscrise acolo. În simbol, aceastã mare lucrare de ispãsire sau stergere a pãcatelor era reprezentatã prin serviciile din Ziua Ispãsirii - curãtirea sanctuarului pãmântesc, care era adusã la îndeplinire prin îndepãrtarea, în virtutea sângelui jertfei pentru pãcat, a pãcatelor prin care fusese mânjit.  Dupã cum, în ispãsirea finalã, pãcatele celor cu adevãrat pocãiti vor fi sterse din cãrtile cerului pentru ca sã nu mai fie niciodatã amintite si sã nu mai vinã în minte, tot astfel, în simbol, ele erau duse în pustie, îndepãrtate pentru totdeauna de la adunare.  Întrucât Satana este originea pãcatului, instigatorul la fãptuirea tuturor pãcatelor care au adus moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea cere ca el sã sufere pedeapsa finalã. Lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea oamenilor si curãtirea Universului de pãcat va fi încheiatã prin îndepãrtarea pãcatului din Sanctuarul ceresc si asezarea acestor pãcate asupra lui Satana, care va suporta pedeapsa finalã. Tot astfel si în serviciul preînchipuitor, sirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curãtire a sanctuarului si mãrturisirea sau punerea pãcatelor pe capul tapului de trimis.  În felul acesta, prin slujbele de la cortul întâlnirii si de la templul care i-a luat locul mai târziu, poporul era învãtat zilnic marile adevãruri referitoare la moartea si slujirea Domnului Hristos, iar o datã pe an mintea tuturor era îndreptatã spre evenimentele de încheiere a marii controverse dintre Hristos si Satana - curãtirea finalã a Universului de pãcat si pãcãtosi.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA