PATRIARHI SI PROFETI - Cap.28 - Idolatria de la Sinai

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

Capitolul 28

Idolatria de la Sinai

În timp ce Moise era absent, pentru poporul Israel a fost un timp de asteptare si de îndoialã" Poporul stia cã el se urcase pe munte cu Iosua, cã intrase în norul de o deasã întunecime care putea fi vãzut de jos, de pe câmpie, odihnindu-se pe vârful muntelui, luminat din când în când de fulgerele prezentei divine. Ei asteptau cu nerãbdare întoarcerea lui. Obisnuiti, asa cum fuseserã în Egipt, cu reprezentãri materiale ale zeilor, fusese greu pentru ei sã-si punã încrederea într-o Fiintã nevãzutã si, de aceea, ajunserã sã se sprijine pe Moise pentru sustinerea credintei lor. Dar acum el le era luat. Zi dupã zi si sãptãmânã dupã sãptãmânã au trecut, iar el tot nu s-a înapoiat. Cu toate cã norul se vedea încã, multora din tabãrã li se pãrea cã fuseserã pãrãsiti de conducãtorul lor sau cã acesta fusese ars de focul mistuitor. În decursul acestei perioade de asteptare, pentru ei a fost un timp în care sã cugete la Legea lui Dumnezeu pe care o auziserã si sã-si pregãteascã inimile spre a primi si alte descoperiri pe care El ar fi putut sã li le dea. Dar ei nu aveau prea mult timp pentru aceastã lucrare. Dacã ar fi cãutat în felul acesta o mai clarã întelegere a cerintelor lui Dumnezeu si dacã si-ar fi umilit inimile înaintea Lui, ar fi fost apãrati de ispitã. Dar ei n-au fãcut lucrul acesta si, în scurt timp, au devenit nepãsãtori, neluãtori aminte si cãlcãtori ai legii. În mod deosebit, acesta a fost cazul cu gloata cea pestritã. Ei erau nerãbdãtori sã porneascã spre Tara Fãgãduintei - tara unde curge lapte si miere. Pãmântul acela bun le-a fost fãgãduit numai cu conditia ascultãrii, dar ei pierduserã din vedere acest lucru. Au fost unii care au dat ideea sã se înapoieze în Egipt, dar, fie cã mergeau înainte spre Canaan, fie înapoi în Egipt, masa poporului era hotãrâtã sã nu-l mai astepte pe Moise. Simtindu-si neputinta în lipsa conducãtorului lor, s-au întors la vechile lor superstitii. "Gloata cea pestritã" era cea dintâi care s-a dedat la cârtire si nerãbdare si a fost conducãtoarea apostaziei care a urmat. Printre obiectele considerate de cãtre egipteni ca simboluri ale zeilor erau boul si vitelul; si, la sugestia acelora care practicaserã aceastã formã de idolatrie în Egipt, s-a fãcut acum un vitel si i s-a adus închinare. Poporul dorea o imagine, un chip care sã-L reprezinte pe Dumnezeu si care sã meargã înaintea lor în locul lui Moise. Dumnezeu nu dãduse nici un fel de asemãnare a persoanei Sale si interzisese orice reprezentare materialã pentru un asemenea scop. Minunile cele mari din Egipt si de la Marea Rosie erau destinate sã întãreascã credinta în El ca Ajutor nevãzut, dar Atotputernic al lui Israel, singurul Dumnezeu adevãrat. Iar dorinta pentru o manifestare vizibilã a prezentei Sale fusese împlinitã prin stâlpul de nor si de foc care pãzea tabãra, cum si în manifestarea slavei Sale pe muntele Sinai. Dar, având norul prezentei Sale încã înaintea lor, ei s-au reîntors, în inimile lor, la idolatria din Egipt si au înfãtisat slava nevãzutului Dumnezeu printr-un chip de vitel.7 În lipsa lui Moise, autoritatea judecãtoreascã îi fusese încredintatã lui Aaron si o mare multime se strânse în jurul cortului sãu cu cererea: "Fã-ne un dumnezeu care sã meargã înaintea noastrã; cãci Moise, omul acela care ne-a scos din tara Egiptului, nu stim ce s-a fãcut" (Ex.32,1).8 Norul, spuneau ei, care pânã aici îi cãlãuzise, stãtea acum nemiscat pe munte; el nu le va mai cãlãuzi nicidecum cãlãtoriile. În locul lui, ei trebuia sã aibã un chip; iar dacã, asa cum se dãduse ideea, vor hotãrî sã se întoarcã în Egipt, atunci vor gãsi îndurare la egipteni, purtând chipul acesta înaintea lor si recunoscându-l ca zeu al lor. O crizã de felul acesta cerea un bãrbat plin de tãrie, hotãrât si de un curaj neclintit; unul care sã tinã la onoarea lui Dumnezeu mai mult decât la favoarea poporului, la siguranta personalã si chiar la viatã. Dar actualul conducãtor al lui Israel nu era de felul acesta. Aaron se împotrivi în mod slab poporului, iar timiditatea si sovãiala lui la momentul critic nu au fãcut decât sã-i facã si mai hotãrâti. Tumultul crestea. O nebunie oarbã, nerationalã, pãrea cã pune stãpânire pe multime. Au fost unii care au rãmas credinciosi legãmântului lor cu Dumnezeu, dar cea mai mare parte a poporului s-a unit în apostazie. Câtiva, care au îndrãznit sã spunã cã a face un chip, asa cum se propunea, era idolatrie, au fost prinsi si tratati în mod brutal, iar în confuzia si agitatia aceea, în cele din urmã, si-au pierdut viata. Aaron se temea pentru propria lui viatã. În loc sã ia în mod nobil pozitie în apãrarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerintelor multimii. Primul sãu act a fost acela de a porunci sã se adune cerceii de aur de la tot norodul si sã fie adusi la el, în speranta cã mândria îi va face sã refuze un astfel de sacrificiu. Dar ei si-au dat bucuros podoabele si din acestea el a fãcut un vitel turnat, imitând astfel zeii Egiptului. Poporul a strigat: "Israele, iatã dumnezeul tãu, care te-a scos din tara Egiptului" (vers.4). Si Aaron, în mod rusinos, a îngãduit aceastã insultã la adresa lui Iehova. A fãcut chiar mai mult. Vãzând cu câtã satisfactie a fost primit vitelul de aur, a ridicat un altar înaintea lui si a anuntat: "Mâine va fi o sãrbãtoare în cinstea Domnului" (vers.5). Aceastã veste a fost anuntatã cu sunet de trâmbitã de la ceatã la ceatã, în toatã tabãra. "A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineatã si au adus arderi de tot si jertfe de multumire. Poporul a sezut de a mâncat si a bãut; apoi s-au sculat sã joace" (vers.6). Sub pretext cã tin o "sãrbãtoare în cinstea Domnului", ei s-au dedat la îmbuibare si petreceri desfrânate. De câte ori, în zilele noastre, iubirea de plãceri nu se ascunde sub o "formã de evlavie"! O religie care îngãduie oamenilor ca, în timp ce iau parte la ritualul serviciului de închinare, sã se dedea la satisfacerea poftelor egoiste si senzuale este tot asa de plãcutã multimilor de astãzi, cum a fost si în zilele poporului Israel. Si mai sunt încã si Aaroni docili care, în timp ce detin pozitii de autoritate în bisericã, se vor supune dorintelor celor neconsacrati, încurajându-i astfel la pãcat. Trecuserã numai câteva zile de când evreii fãcuserã un legãmânt solemn cu Dumnezeu, cã vor asculta de vocea Sa. Ei stãtuserã tremurând si plini de groazã înaintea muntelui, ascultând cuvintele Domnului: "Sã nu ai alti dumnezei afarã de Mine" (Ex.20,3). Slava lui Dumnezeu plana încã deasupra Sinaiului, în fata întregii adunãri; dar ei I-au întors spatele si au cerut alti dumnezei. "Au fãcut un vitel în Horeb. S-au închinat înaintea unui chip turnat si au schimbat slava lor pe chipul unui bou care mãnâncã iarbã" (Ps.106,19-20). Cum s-ar fi putut da pe fatã o mai mare lipsã de recunostintã sau o mai îndrãzneatã insultã fatã de Acela care Se descoperise fatã de ei ca un Tatã duios si ca un Împãrat atotputernic! Moise a fost înstiintat pe munte de apostazia din tabãrã si i s-a spus sã se înapoieze fãrã întârziere. "Scoalã si pogoarã-te", au fost cuvintele lui Dumnezeu. "Cãci poporul tãu, pe care l-ai scos din tara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abãtut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; si-au fãcut un vitel turnat, s-au închinat pânã la pãmânt înaintea lui" (Ex.32,7.8). Dumnezeu ar fi putut împiedica miscarea de la început; dar El a îngãduit sã ajungã la culmea ei, pentru ca sã poatã da tuturor o lectie, prin pedepsirea trãdãrii si apostaziei. Legãmântul lui Dumnezeu cu poporul Sãu fusese abrogat si El i-a spus lui Moise: "Acum, lasã-Mã; Mânia Mea are sã se aprindã împotriva lor; si-i voi mistui; dar pe tine te voi face strãmosul unui neam mare" (vers.10). Poporul Israel, în mod deosebit multimea pestritã, avea sã fie totdeauna pornit sã se rãzvrãteascã împotriva lui Dumnezeu. Ei aveau sã cârteascã de asemenea împotriva conducãtorului lor si aveau sã-l necãjeascã prin necredinta si încãpãtânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce pânã în Tara Fãgãduintei avea sã fie grea si chinuitoare pentru suflet. Pãcatele îi fãcuserã deja sã piardã favoarea cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise sã-l facã un neam mare. "Lasã-Mã" si-i voi mistui", au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacã Dumnezeu Si-a propus sã-l nimiceascã pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de putini ar fi fost aceia care sã nu fi voit sã-i lase pe pãcãtosi sã-si urmeze soarta lor, cât de putini ar fi fost aceia care sã nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara si sacrificiul, rãsplãtite cu nerecunostintã si cârtire, pentru o pozitie de viatã usoarã si de cinste, când Însusi Dumnezeu era Acela care oferea aceasta! Dar Moise a gãsit temei pentru nãdejde acolo unde se vedeau numai descurajare si mânie. El a înteles cuvintele lui Dumnezeu, "lasã-Mã", nu în sensul cã interziceau mijlocirea, ci cã o încurajau, întelegându-se cã numai rugãciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacã ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu Si-ar fi crutat poporul. El "s-a rugat Domnului, Dumnezeului sãu, si a zis: 'Pentru ce sã se aprindã, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tãu, pe care l-ai scos din tara Egiptului cu mare putere si cu mânã tare?'" (vers.11). Dumnezeu fãcuse sã se înteleagã cã l-a lepãdat pe poporul Sãu. El îi vorbise lui Moise despre ei ca fiind "poporul tãu, pe care l-ai scos din tara Egiptului". Dar Moise, plin de umilintã, nu recunoaste pozitia de conducere a poporului Israel. "Poporul Tãu, pe care l-ai scos" cu mare putere si cu mânã tare. Pentru ce", insistã el, "sã zicã egiptenii: 'Spre nenorocirea lor i-a scos, ca sã-i omoare prin munti si sã-i steargã de pe fata pãmântului?'" (vers.12). În cursul celor câteva luni de când Israel pãrãsise Egiptul, vestea minunatei lor eliberãri se rãspândise la toate natiunile înconjurãtoare. Teama si presimtirile înspãimântãtoare puseserã stãpânire pe pãgâni. Toti urmãreau sã vadã ce va face Dumnezeul lui Israel pentru poporul Sãu. Dacã ei ar fi fost nimiciti acum, vrãjmasii lor ar fi triumfat si Dumnezeu ar fi fost dezonorat. Egiptenii ar fi pretins cã acuzatiile lor erau adevãrate - cã în loc sã-l conducã pe poporul Sãu în pustie ca sã aducã jertfe, El a fãcut ca ei sã fie sacrificati. Ei nu s-ar fi uitat la pãcatele lui Israel; nimicirea poporului pe care El îl onorase atât de evident ar fi adus ocarã asupra Numelui Sãu. Ce mare rãspundere zace asupra acelora pe care Dumnezeu îi onoreazã atât de mult, punându-i sã facã Numele Sãu o laudã pe pãmânt! Cu câtã grijã ar trebui sã se pãzeascã ei de a sãvârsi vreun pãcat, care sã atragã judecãtile Lui si sã facã Numele Lui de ocarã între cei netemãtori de Dumnezeu! În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea sa dispãru, spre a face loc unui interes profund si iubirii pentru aceia pentru care, în mâinile lui Dumnezeu, fusese unealta prin care fãcuse atât de mult. Domnul a ascultat cererile lui si a împlinit rugãciunea lui neegoistã. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Sãu; pusese la probã credinciosia si iubirea lui pentru acest popor plin de greseli si nerecunostintã, iar Moise a trecut în mod nobil aceastã încercare. Interesul sãu pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpã decât onoarea personalã, mai scumpã decât privilegiul de a deveni tatãl unei natiuni puternice. Lui Dumnezeu I-a plãcut credinciosia lui, smerenia inimii sale si integritatea sa si i-a încredintat, ca unui pãstor credincios, marea însãrcinare de a duce poporul Israel în Tara Fãgãduintei. Când Moise si Iosua au coborât de pe munte, cel dintâi purtând "tablele mãrturiei", au auzit strigãtele si chiotele multimii agitate care, în mod evident, se afla într-un vacarm sãlbatic. Pentru Iosua, ca soldat, primul gând a fost acela al unui atac din partea vrãjmasilor lor. "În tabãrã este un strigãt de rãzboi", a zis el. Dar Moise a judecat mai bine natura agitatiei. Strigãtul nu era un strigãt de luptã, ci de petrecere. "Strigãtul acesta nu-i nici strigãt de biruitori, nici strigãt de biruiti; ce aud eu este glasul unor oameni care cântã" (vers.18). Pe când se apropiau de tabãrã, au vãzut poporul strigând si dansând în jurul idolului lor. Era o scenã a unei petreceri pãgânesti, o imitare a sãrbãtorilor idolatre din Egipt; dar cât de diferitã de închinarea solemnã si plinã de respect înaintea lui Dumnezeu! Moise era coplesit. El tocmai venise din prezenta slavei lui Dumnezeu si, desi fusese avertizat cu privire la cele ce avuseserã loc, nu era pregãtit pentru acea înspãimântãtoare priveliste a degradãrii lui Israel. Mânia lui s-a aprins. Pentru a-si arãta scârba fatã de crima lor, aruncã tablele de piatrã care s-au sfãrâmat în fata întregului popor, arãtând în felul acesta cã, dupã cum ei au rupt legãmântul lor cu Dumnezeu, tot astfel Dumnezeu a rupt legãmântul Sãu cu ei. Intrând în tabãrã, Moise trecu prin multimea de petrecãreti si, apucând idolul, îl aruncã în foc. Apoi îl sfãrâmã pânã când acesta ajunse o pulbere si, dupã ce presãrã aceastã pulbere în izvorul ce cobora din munte, a pus poporul sã bea din el. În acest fel, s-a arãtat totala lipsã de valoare a idolului la care se închinaserã. Marele conducãtor îl chemã pe vinovatul sãu frate si, plin de asprime, îl întrebã: "Ce ti-a fãcut poporul acesta, de ai adus asupra lui un pãcat atât de mare?" Aaron a cãutat sã se apere, relatând manifestarea zgomotoasã a poporului si spunând cã, dacã n-ar fi rãspuns dorintelor lor, ar fi fost ucis. "Sã nu se aprindã de mânie domnul meu", spuse el; "tu singur stii cã poporul acesta este pornit la rãu. Ei mi-au zis: 'Fã-ne un dumnezeu, care sã meargã înaintea noastrã, cãci Moise, omul acela care ne-a scos din tara Egiptului, nu stim ce s-a fãcut'. Eu le-am zis: 'Cine are aur, sã-l scoatã!' Si mi l-au dat, l-am aruncat în foc si din el a iesit vitelul acesta" (Ex.32,21-24). El dorea sã-l facã pe Moise sã creadã cã avusese loc o minune - cã aurul fusese aruncat în foc si, printr-o putere supranaturalã, s-a prefãcut într-un vitel. Dar scuzele sale si ocolirea adevãrului n-au fost de nici un folos. El a fost tratat asa cum merita, si anume ca principalul vinovat. Faptul cã Aaron fusese binecuvântat si onorat atât de mult, mai presus de întregul norod, a fãcut ca pãcatul sãu sã fie atât de hidos. Aaron era "sfântul Domnului" (Ps.106,16) si el a fãcut idolul si a anuntat sãrbãtoarea. El era acela care fusese numit port-vocea lui Moise si cu privire la care chiar Dumnezeu în persoanã a mãrturisit: "Stiu cã el vorbeste usor" (Ex.4,14). El a dat gres în a-i împiedica pe idolatri în sfidarea pe care acestia au aruncat-o cerului. Acela prin care a lucrat Dumnezeu în aducerea judecãtilor, atât asupra egiptenilor, cât si asupra zeilor acestora, a ascultat fãrã sã schiteze vreun gest proclamatia rostitã înaintea chipului turnat: "Israele, iatã dumnezeul tãu, care te-a scos din tara Egiptului" (Ex.32,4). El era acela care fusese cu Moise pe munte si acolo privise slava lui Dumnezeu si vãzuse cã în manifestarea slavei aceleia nu era nimic din care putea sã fie fãcut un chip. El a fost acela care a schimbat slava aceasta cu înfãtisarea unui vitel. El, cãruia Dumnezeu îi încredintase conducerea poporului în lipsa lui Moise, a fost gãsit cã aprobã rãzvrãtirea lor. "Domnul de asemenea era foarte mâniat si pe Aaron, asa încât voia sã-l piardã" (Deut.9,20). Dar, ca rãspuns la mijlocirea arzãtoare a lui Moise, viata i-a fost crutatã; si, în pocãintã si umilintã pentru marele sãu pãcat, el a fost readus în gratia lui Dumnezeu. Dacã Aaron ar fi avut curaj sã stea pentru ceea ce era drept, indiferent de consecinte, el ar fi putut preveni acea apostazie. Dacã si-ar fi mentinut în mod neabãtut atasamentul fatã de Dumnezeu, dacã i-ar fi reamintit poporului primejdiile de la Sinai, cum si legãmântul lor solemn cu Dumnezeu de a asculta de Legea Sa, rãul ar fi fost oprit. Dar înduplecarea sa fatã de cerintele norodului si asigurarea calmã cu care el a pornit la îndeplinirea planurilor lor i-au fãcut sã aibã curaj pentru a merge mai departe în pãcat, mai mult decât plãnuiserã înainte în mintea lor.

Când Moise, reîntorcându-se în tabãrã, s-a confruntat cu rãzvrãtitii, mustrarea lui severã si indignarea manifestatã prin spargerea tablelor sfinte ale Legii au fost puse de popor în contrast cu vorbirea si comportarea plãcutã a fratelui sãu, astfel simpatia lor era de partea lui Aaron. Pentru a se justifica, Aaron s-a strãduit sã-l facã pe popor rãspunzãtor pentru slãbiciunea sa de a ceda cererii lor; cu toate acestea, ei erau plini de admiratie fatã de blândetea si rãbdarea lui. Dar Dumnezeu nu vede asa cum vãd oamenii. Spiritul de cedare al lui Aaron si dorinta sa de a se face plãcut le-au orbit ochii fatã de enormitatea crimei pe care el a aprobat-o. Atitudinea sa, de a lãsa ca influenta sa sã-l ducã în pãcat pe Israel, a costat viata a mii de oameni. În ce contrast fatã de aceasta a fost atitudinea lui Moise! În timp ce aducea la îndeplinire cu credinciosie judecãtile lui Dumnezeu, el a demonstrat cã bunãstarea poporului Israel îi era mai scumpã decât prosperitatea, onoarea sau viata sa proprie. Dintre toate pãcatele pe care Dumnezeu le va pedepsi, nu este nici unul mai deplorabil în fata Sa decât pãcatul acelora care îi încurajeazã pe altii sã facã rãu. Dumnezeu doreste ca slujitorii Sãi sã-si dovedeascã credinciosia, mustrând cu fidelitate nelegiuirea, oricât de dureros ar fi acest act. Aceia care sunt onorati cu o însãrcinare divinã nu trebuie sã fie niste slujitori slabi, docili si oportunisti. Ei nu trebuie sã urmãreascã înãltarea de sine sau sã ocoleascã datoriile neplãcute, ci sã îndeplineascã lucrarea lui Dumnezeu cu credinciosie neabãtutã. Desi Dumnezeu ascultase rugãciunea lui Moise, crutându-l pe Israel de la nimicire, apostazia trebuia sã fie pedepsitã în mod exemplar. Nelegiuirea si neascultarea în care Aaron i-a fãcut sã cadã, dacã n-ar fi fost imediat zdrobite, aveau sã ducã de la rãscoalã la fãrãdelege si aveau sã ducã natiunea într-o iremediabilã ruinã. Printr-o severitate teribilã, rãul trebuia înlãturat. Stând la usa taberei, Moise a spus poporului: "Cine este pentru Domnul, sã vinã la mine!" Cei care nu se alãturaserã apostaziei trebuia sã se aseze la dreapta lui Moise; cei care erau vinovati, dar pocãiti, la stânga lui. Porunca a fost ascultatã. S-a aflat astfel cã semintia lui Levi nu luase parte la acea închinare idolatrã. Si în celelalte semintii erau multi care, desi pãcãtuiserã, acum îsi manifestau pocãinta. Dar o mare multime, în marea ei majoritate dintre cei ce formau gloata pestritã, care a instigat la facerea vitelului, stãruia cu încãpãtânare în rãzvrãtire. În Numele Domnului lui Israel, Moise a poruncit celor ce se aflau la dreapta lui si care se pãstraserã curati de idolatrie sã-si încingã sãbiile si sã-i ucidã pe toti aceia care stãruiau în rãzvrãtire. "Si aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor" (Ex.32,28). Fãrã nici o deosebire de pozitie, rudenie sau prietenie, instigatorii la nelegiuire au fost nimiciti; dar toti aceia care s-au pocãit si s-au umilit au fost crutati. Aceia care au adus la îndeplinire aceastã lucrare teribilã a judecãtii au actionat în baza unei autoritãti divine, executând sentinta Împãratului cerului. Oamenii trebuie sã fie atenti când, în orbirea lor fireascã, îi judecã si condamnã pe semenii lor; dar când Dumnezeu le porunceste sã aducã la îndeplinire sentinta Sa asupra nelegiuirii, El trebuie sã fie ascultat. Aceia care au adus la îndeplinire acest act dureros si-au manifestat în felul acesta scârba si dispretul fatã de rãzvrãtire si idolatrie si s-au consacrat pe deplin slujirii adevãratului Dumnezeu. Domnul a onorat credinciosia lor, acordând o distinctie deosebitã semintiei lui Levi. Israelitii se fãcuserã vinovati de trãdare, si anume împotriva unui Împãrat care îi încãrcase de binefaceri si a cãrui autoritate se legaserã, de bunã voie, sã o asculte. Pentru ca autoritatea divinã sã se poatã mentine, judecata trebuia sã vinã asupra trãdãtorilor. Dar chiar si în acest caz s-a manifestat mila lui Dumnezeu. În timp ce mentinea valabilitatea Legii, El le-a acordat tuturor libertatea de a alege si ocazia pocãintei. Au fost nimiciti doar aceia care au persistat în rãzvrãtirea lor. Era necesar ca acest pãcat sã fie pedepsit, ca o mãrturie pentru natiunile înconjurãtoare cu privire la nemultumirea si supãrarea lui Dumnezeu împotriva idolatriei. Aducând la îndeplinire judecata asupra celor vinovati, Moise, ca instrument al lui Dumnezeu, trebuia sã lase scris un protest solemn si public împotriva crimei lor. Deoarece israelitii trebuia mai târziu sã condamne idolatria triburilor din jurul lor, vrãjmasii lor i-ar fi acuzat cã poporul care pretinde cã Iehova este Dumnezeul lor a fãcut la Horeb un vitel si s-a închinat înaintea lui. Acum, desi obligat sã recunoascã acest adevãr neplãcut, Israel putea sã arate spre soarta teribilã a celor ce au comis aceastã nelegiuire, ca dovadã cã pãcatul lor n-a fost aprobat sau scuzat. Iubirea, nu mai putin decât dreptatea, cerea ca judecata sã fie aplicatã pentru acest pãcat. Dumnezeu este atât Pãzitorul, cât si Suveranul poporului Sãu. El îi nimiceste pe cei ce sunt neclintiti în rãzvrãtirea lor, pentru ca sã nu-i ducã si pe altii la ruinã. Crutând viata lui Cain, Dumnezeu a demonstrat Universului care avea sã fie rezultatul îngãduirii ca pãcatul sã rãmânã nepedepsit. Influenta exercitatã asupra urmasilor sãi, datoritã vietii si învãtãturii sale, a dus la o asa stare de coruptie care cerea nimicirea întregii lumi printr-un potop. Istoria antediluvienilor dã mãrturie de faptul cã, pentru pãcãtos, o viatã lungã nu este o binecuvântare; mila si îndurarea cea mare a lui Dumnezeu n-au înãbusit nelegiuirea lor. Cu cât trãiau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai corupti. Tot asa era cazul si cu apostazia de la Sinai. Dacã pedeapsa nu ar fi fost aplicatã imediat celor vinovati, aceleasi rezultate s-ar fi vãzut din nou. Pãmântul ar fi devenit tot asa de stricat ca si în zilele lui Noe. Dacã acesti nelegiuiti ar fi fost crutati, relele care ar fi urmat ar fi fost mai mari decât cele rezultate din crutarea vietii lui Cain. Îndurarea lui Dumnezeu a arãtat cã trebuie ca mii sã sufere, pentru a preveni necesitatea aplicãrii judecãtilor divine asupra a milioane de oameni. Pentru a-i salva pe multi, El trebuie sã-i pedepseascã pe cei putini. Mai mult decât atât, deoarece a nesocotit legãmântul de supunere fatã de Dumnezeu, poporul a rãmas fãrã protectie divinã si lipsit de apãrare, întreaga natiune fiind expusã puterii vrãjmasilor ei. Dacã rãul n-ar fi fost imediat înlãturat, ei ar fi cãzut imediat pradã numerosilor si puternicilor lor vrãjmasi. Era necesar, spre binele poporului Israel si de asemenea ca o lectie pentru toate generatiile viitoare, ca aceastã abatere sã fie imediat pedepsitã. Si nu era mai putin manifestarea milei fatã de pãcãtosi faptul cã s-a pus imediat capãt cãii lor rele. Dacã li s-ar fi crutat viata, acelasi spirit care i-a fãcut sã se rãzvrãteascã împotriva lui Dumnezeu avea sã fie manifestat în urã si lupte între ei si, în cele din urmã, aveau sã se nimiceascã unul pe celãlalt. Datoritã iubirii fatã de lume, iubirii fatã de Israel si chiar fatã de cãlcãtorii Legii, crima aceea a fost pedepsitã imediat si cu o severitate teribilã. Pe mãsurã ce poporul ajungea sã-si vadã enormitatea vinei, groaza punea stãpânire pe întreaga tabãrã. Era temerea cã fiecare vinovat trebuia sã fie nimicit. Fãcându-i-se milã de starea lor nenorocitã, Moise le-a promis cã va mai mijloci o datã înaintea lui Dumnezeu pentru ei. "Ati fãcut un pãcat foarte mare", a spus el. "Am sã mã sui acum la Domnul; poate cã voi cãpãta iertare pentru pãcatul vostru." El s-a suit si, în mãrturisirea sa înaintea lui Dumnezeu, a spus: "Ah, poporul acesta a fãcut un pãcat foarte mare! Si-au fãcut un dumnezeu de aur. Iartã-le acum pãcatul! Dacã nu, atunci sterge-mã din cartea Ta, pe care ai scris-o". Rãspunsul a fost: "Pe cel ce a pãcãtuit împotriva Mea, pe acela îl voi sterge din cartea Mea. Du-te dar, si du poporul unde ti-am spus. Iatã, îngerul Meu va fi înaintea ta, dar în ziua rãzbunãrii Mele, îi voi pedepsi pentru pãcatul lor" (Ex.32,31-35). În rugãciunea lui Moise, mintea ne este îndreptatã spre cãrtile din ceruri, în care sunt înscrise numele tuturor oamenilor si faptele lor, fie bune, fie rele, toate sunt scrise acolo cu credinciosie. Cartea vietii contine numele tuturor acelora care au intrat în slujba lui Dumnezeu. Dacã vreunul dintre acestia se îndepãrteazã de El, Îl pãrãseste, si, printr-o încãpãtânatã rãmânere în pãcat devine în cele din urmã împietrit fatã de influenta Duhului Sfânt, în ziua judecãtii numele sãu va fi sters din cartea vietii si va fi dat nimicirii. Moise si-a dat seama cât de îngrozitoare avea sã fie soarta pãcãtosilor; si, cu toate acestea, dacã poporul Israel avea sã fie lepãdat de Dumnezeu, el dorea mai bine ca numele sãu sã fie sters din cartea vietii o datã cu al lor; el nu putea suporta sã vadã judecãtile lui Dumnezeu cãzând asupra acelora care fuseserã atât de minunat eliberati. Mijlocirea lui Moise în favoarea poporului Israel ilustreazã mijlocirea lui Hristos pentru cei pãcãtosi. Dar Domnul n-a îngãduit ca Moise sã poarte, asa cum a purtat Hristos, vina celui pãcãtos. "Pe cel ce a pãcãtuit împotriva Mea", a spus El, "pe acela îl voi sterge din cartea Mea". Cu profundã durere, poporul si-a îngropat mortii. Trei mii au cãzut ucisi de sabie; o plagã avea sã izbucneascã în curând în tabãrã; si acum solia ajunse la ei, si anume cã prezenta divinã nu-i va mai însoti deloc în peregrinãrile lor. Iehova a declarat: "Eu nu Mã voi sui în mijlocul tãu, ca sã nu te prãpãdesc pe drum, cãci esti un popor încãpãtânat". Si porunca ce s-a dat a fost: "Aruncã-ti acum podoabele de pe tine, si voi vedea ce-ti voi face". În toatã tabãra erau acum bocete. În pocãintã si umilintã, "copiii lui Israel si-au scos de pe ei podoabele si au plecat de la muntele Horeb". Prin porunca divinã, cortul care servise ca loc temporar de închinare a fost mutat "afarã din tabãrã, la o depãrtare oarecare". Aceasta a fost încã o dovadã a faptului cã Dumnezeu Îsi retrãsese prezenta din mijlocul lor. El avea sã Se descopere pe Sine lui Moise, dar nu unui astfel de popor. Mustrarea a fost adânc simtitã si, pentru multimea care avea mustrãri de constiintã, aceasta apãrea ca o prevestire a unei mari nenorociri. Oare nu cumva Dumnezeu l-a despãrtit pe Moise de tabãrã pentru ca sã-i poatã nimici pe deplin? Dar n-au fost lãsati fãrã nãdejde. Cortul a fost ridicat în afara taberei, dar Moise l-a numit "Cortul întâlnirii". Toti aceia care erau în adevãr pocãiti si doreau sã se întoarcã la Domnul erau îndrumati sã repare acolo rãul fãcut, sã-si mãrturiseascã pãcatele si sã caute mila Sa. Când se întorceau la corturile lor, Moise a intrat în tabernacol. Cu un chinuitor interes, poporul astepta unele semne care sã arate cã mijlocirea sa în favoarea lor a fost primitã. Dacã Dumnezeu va consimti sã Se întâlneascã cu el, atunci puteau spera cã nu aveau sã fie cu totul nimiciti. Când stâlpul de nor a coborât si s-a asezat la intrarea sanctuarului, poporul a plâns de bucurie, s-a sculat si s-a aruncat "cu fata la pãmânt la usa cortului lui". Moise cunostea foarte bine perversitatea si orbirea acelora care se aflau sub conducerea lui; el stia dificultãtile cu care trebuia sã fie confruntat. Dar el învãtase cã, pentru a o scoate la capãt cu poporul, trebuia sã fie ajutat de Dumnezeu. A cerut o mai clarã descoperire a vointei lui Dumnezeu, cum si asigurarea prezentei Sale: "Iatã, Tu îmi zici: 'Du pe poporul acesta!' Si nu-mi arãti pe cine vei trimite cu mine. Însã, Tu ai zis: 'Eu te cunosc pe nume si ai cãpãtat trecere înaintea Mea'. Acum, dacã am cãpãtat trecere înaintea Ta, aratã-mi cãile Tale; atunci Te voi cunoaste, si voi avea trecere înaintea Ta. Si gândeste-Te cã neamul acesta este poporul Tãu" (Ex.33,12.13). Rãspunsul a fost: "Voi merge Eu Însumi cu tine si îti voi da odihnã". Dar Moise nu era satisfãcut. Asupra sufletului sãu apãsa un simtãmânt al rezultatelor teribile în cazul în care Dumnezeu l-ar lãsa pe Israel pradã împietririi si nepocãintei. El nu putea sã sufere ca interesele sale sã fie despãrtite de acelea ale fratilor sãi si s-a rugat ca favoarea lui Dumnezeu sã poatã fi redatã poporului Sãu si ca semnele prezentei Sale sã continue sã cãlãuzeascã peregrinãrile lor: "Dacã nu mergi Tu Însuti cu noi, nu ne lãsa sã plecãm de aici. Cum se va sti cã am cãpãtat trecere înaintea Ta, eu si poporul Tãu? Oare nu când vei merge Tu cu noi si când prin aceasta vom fi deosebiti, eu si poporul Tãu, de toate popoarele de pe fata pãmântului?" (Ex.33,15.16). Si Domnul a zis: "Voi face si ceea ce-Mi ceri acum, cãci ai cãpãtat trecere înaintea Mea si te cunosc pe nume". Dar profetul n-a încetat ruga. Fiecare rugãciune înãltatã cãpãtase rãspuns, dar el înseta dupã o dovadã mai puternicã a bunãvointei lui Dumnezeu. El adreseazã acum o cerere pe care nici o fiintã omeneascã n-o fãcuse vreodatã pânã atunci. "Aratã-mi slava Ta!" Domnul nu l-a mustrat pentru cererea sa îndrãzneatã; dar au fost rostite cuvinte pline de bunãtate: "Voi face sã treacã pe dinaintea ta toatã bunãtatea Mea". Nici un om muritor nu poate privi slava descoperitã a lui Dumnezeu si sã trãiascã; dar Moise a fost asigurat cã va vedea din slava divinã atât cât va putea suporta sã vadã. El a fost chemat din nou sã se urce pe munte; apoi, mâna care a fãcut lumea si care a mutat muntii deodatã "si-i rãstoarnã în mânia Sa" (Iov 9,5) a luat aceastã creaturã fãcutã din tãrânã, acest puternic bãrbat al credintei, si l-a asezat într-o crãpãturã în stâncã, în timp ce slava lui Dumnezeu si toatã bunãtatea Lui treceau pe dinaintea sa. Aceastã experientã - mai presus de toate celelalte fãgãduinte fãcute, în sensul cã prezenta divinã îl va însoti - a fost pentru Moise o asigurare a succesului în lucrarea ce-i stãtea înainte si el a socotit-o ca fiind de o valoare infinit mai mare decât toatã întelepciunea Egiptului sau decât orice realizare a sa, ca om de stat sau conducãtor militar. Nici o putere pãmânteascã, nici o iscusintã sau pricepere nu pot lua locul prezentei continue a lui Dumnezeu. Pentru cel pãcãtos este un lucru teribil acela de a cãdea în mâinile viului Dumnezeu; dar Moise a stat singur în prezenta Celui Vesnic si nu s-a temut, cãci sufletul sãu era în armonie cu vointa Fãcãtorului sãu. Psalmistul spune: "Dacã as fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul" (Ps. 66,18). Dar "prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El si legãmântul fãcut cu El le dã învãtãturã" (Ps.25,14). Dumnezeirea S-a prezentat astfel: "'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare si milostiv, încet la mânie, plin de bunãtate si credinciosie, care Îsi tine dragostea pânã în mii de neamuri de oameni, iartã fãrãdelegea, rãzvrãtirea si pãcatul, dar nu socoteste pe cel vinovat drept nevinovat, si pedepseste fãrãdelegea pãrintilor în copii si în copiii copiilor lor, pânã la al treilea si al patrulea neam'. Îndatã Moise s-a plecat pânã la pãmânt si s-a închinat" (Ex.34,6-8). Din nou el a cerut ca Dumnezeu sã ierte nelegiuirea poporului Sãu si sã-l ia ca mostenire a Sa. Rugãciunea i-a fost ascultatã. Domnul a fãgãduit în mod binevoitor sã reînnoascã bunãvointa Sa fatã de Israel si sã facã pentru el lucruri "care n-au avut loc în nici o tarã si la nici un neam". Moise a rãmas sus, pe munte, patruzeci de zile si patruzeci de nopti; si, în tot acest timp, el a fost în mod miraculos sustinut. Nici unui alt om nu i s-a îngãduit sã urce împreunã cu el si în lipsa lui nimãnui nu i s-a permis sã se apropie de munte. La porunca lui Dumnezeu, el a pregãtit douã table de piatrã si le-a luat cu el la întâlnirea cu Dumnezeu; si din nou Domnul "a scris cuvintele legãmântului, Cele Zece Porunci" (Ex.34,28).9 În timpul acestei lungi perioade de timp petrecute în comuniune cu Dumnezeu, fata lui Moise a reflectat slava prezentei divine; fãrã ca el sã-si dea seama, fata sa strãlucea cu o luminã scânteietoare când a coborât de pe munte. O astfel de luminã a strãlucit pe fata lui Stefan atunci când a fost adus înaintea judecãtorilor sãi: "Toti cei ce sedeau în Sobor s-au uitat tintã la Stefan, si fata lui li s-a arãtat ca o fatã de înger" (Fapte 6,15). Aaron si poporul s-au dat înapoi dinaintea lui Moise si "se temeau sã se apropie de el". Vãzând nelinistea si spaima lor, dar necunoscând care era motivul, el i-a chemat sã se apropie. Le-a arãtat dovada împãcãrii cu Dumnezeu si i-a asigurat de faptul cã se aflã din nou în gratia Lui. Din vocea lui ei n-au simtit altceva decât iubire si bunãvointã si, în cele din urmã, unul a îndrãznit sã se apropie de el. Prea înspãimântat ca sã poatã vorbi, în tãcere el a arãtat spre fata lui Moise si apoi spre cer. Marele conducãtor a înteles ce vrea sã spunã acesta. Constienti de vina lor, simtindu-se încã sub dezaprobarea divinã, ei n-au putut suporta lumina cerului, care, dacã ar fi fost ascultãtori de Dumnezeu, i-ar fi umplut de bucurie. În vinovãtie existã temere. Sufletul care este liber de pãcat nu doreste sã se ascundã de lumina cerului. Moise avea multe lucruri sã le spunã; si, pentru a le domoli teama, îsi puse o mahramã pe fatã si continuã sã facã acest lucru ori de câte ori se întorcea în tabãrã, dupã întâlnirea cu Dumnezeu. Prin aceastã strãlucire, Dumnezeu dorea sã imprime asupra poporului Israel caracterul sacru si înalt al Legii Sale, precum si slava Evangheliei descoperite prin Hristos. În timp ce Moise se afla pe munte, Dumnezeu i-a prezentat nu numai tablele Legii, ci si Planul de Mântuire. El a vãzut cã sacrificiul lui Hristos era simbolizat de toate tipurile si simbolurile sistemului iudaic; si lumina cerului, revãrsându-se de la Golgota, nu mai putin decât slava Legii lui Dumnezeu, era aceea care radia o astfel de strãlucire pe fata lui Moise. Aceastã iluminare divinã simboliza slava dispensatiuni al cãrei mijlocitor vizibil era Moise, un reprezentant al adevãratului Mijlocitor. Slava reflectatã pe fata lui Moise ilustreazã binecuvântãrile ce urmeazã sã fie primite de cei ce pãzesc poruncile lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos. Ea dã mãrturie despre faptul cã, cu cât este mai strânsã comuniunea cu Dumnezeu, cu atât mai clarã va fi cunoasterea cerintelor Sale, cu atât mai deplinã va fi asemãnarea noastrã cu chipul divin si vom deveni mai repede si mai deplin pãrtasi ai naturii divine. Moise a fost un tip al lui Hristos. Cum mijlocitorul lui Israel si-a acoperit fata, pentru cã poporul nu putea privi slava ei, tot astfel Hristos, divinul Mijlocitor, Si-a acoperit divinitatea cu natura omeneascã, atunci când a venit pe pãmânt. Dacã El ar fi venit învesmântat cu strãlucirea cerului, n-ar fi avut acces la oameni, în starea lor pãcãtoasã. Ei n-ar fi putut suporta slava prezentei Sale. De aceea S-a smerit si a luat "o fire asemãnãtoare cu a pãcatului" (Rom.8,3), pentru ca sã poatã sã Se apropie de neamul omenesc si sã-l înalte.

« Back = Inapoi

Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA