« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 27

Legea datã lui Israel

        Curând dupã asezarea taberei la Sinai, Moise a fost chemat sus, pe munte, ca sã se întâlneascã cu Dumnezeu. El urcã singur cãrarea cea prãpãstioasã si accidentatã si se apropie de norul care arãta locul prezentei lui Iehova. Israel era acum luat într-o strânsã si deosebitã legãturã cu Cel Prea Înalt, ca sã fie trecut, ca bisericã si natiune, sub cârmuirea lui Dumnezeu. Solia cãtre Moise, pentru popor era:  "Ati vãzut ce am fãcut Egiptului si cum v-am purtat pe aripi de vultur si v-am adus aici la Mine. Acum, dacã veti asculta glasul Meu si dacã veti pãzi legãmântul Meu, veti fi ai Mei dintre toate popoarele, cãci tot pãmântul este al Meu. Îmi veti fi o împãrãtie de preoti si un neam sfânt" (Ex.19,4-6).  Moise s-a întors în tabãrã si, adunându-i pe bãtrânii lui Israel, le-a repetat solia divinã. Rãspunsul lor a fost: "Vom face tot ce a zis Domnul". Astfel, ei au fãcut un legãmânt solemn cu Dumnezeu, legându-se sã-L primeascã drept conducãtor al lor, fapt prin care au devenit, într-un sens special, supusi ai autoritãtii Sale.  Din nou conducãtorul lor s-a suit pe munte si Domnul i-a spus: "Iatã, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca sã audã poporul când îti voi vorbi" (Ex.19,9). Când ei au întâmpinat greutãti pe drum, erau porniti sã cârteascã împotriva lui Moise si a lui Aaron, acuzându-i cã duc ostile lui Israel departe de Egipt pentru a le nimici. Domnul voia sã-l onoreze pe Moise înaintea lor, pentru ca ei sã aibã încredere în îndrumãrile lui.

Dumnezeu dorea sã facã din ocazia aceasta a rostirii Legii Sale o scenã de o mãretie înspãimântãtoare, pe mãsura caracterului Sãu înalt. Poporul trebuia sã fie impresionat de faptul cã tot ceea ce era în legãturã cu slujirea lui Dumnezeu trebuia sã fie privit cu cel mai mare respect. Domnul îi spuse lui Moise: "Du-te la popor, sfinteste-i azi si mâine, si pune-i sã-si spele hainele. Sã fie gata pentru a treia zi, cãci a treia zi Domnul Se va pogorî, în fata întregului popor, pe muntele Sinai" (Ex.19,10-11). În timpul zilelor de asteptare, toti trebuia sã foloseascã timpul într-o solemnã pregãtire pentru a se arãta înaintea lui Dumnezeu. Atât persoana, cât si hainele trebuia sã fie perfect curate. În timp ce Moise avea sã le arate pãcatele, ei trebuia sã se dedice în umilintã postului si rugãciunii, pentru ca inimile lor sã poatã fi curãtite de orice nelegiuire.  Pregãtirile s-au fãcut în conformitate cu porunca primitã; si, ascultând de un nou sfat, Moise a dat dispozitia ca o barierã sã fie asezatã în jurul muntelui, pentru ca nici omul si nici animalele sã nu pãtrundã pe locul sfânt. Dacã vreunul s-ar fi încumetat atât de mult încât sã atingã acele bariere, trebuia sã fie îndatã pedepsit cu moartea.  În dimineata celei de a treia zile, pe când ochii întregului popor erau îndreptati spre munte, vârful acestuia era acoperit cu un nor gros, care devenea din ce în ce mai negru si mai adânc, coborând spre baza lui, pânã când tot muntele a fost învãluit în întuneric si într-o înspãimântãtoare tainã. Apoi s-a auzit sunetul unei trâmbite, chemând poporul sã se întâlneascã cu Dumnezeu; si Moise i-a condus pânã la poalele muntelui. Din întunericul acela dens izbucneau fulgere strãlucitoare, în timp ce bubuiturile de tunet îsi fãceau auzite ecourile si ecoul ecourilor printre înãltimile înconjurãtoare. "Muntele Sinai era tot numai fum, pentru cã Domnul Se pogorâse peste el în mijlocul focului. Fumul acesta se înãlta ca fumul unui cuptor si tot muntele se cutremura cu putere" (Ex.19,18). "Înfãtisarea slavei Domnului era asemenea unui foc mistuitor pe vârful muntelui", înaintea multimii adunate. Si "trâmbita rãsuna tot mai puternic".5 Atât de înspãimântãtoare erau semnele prezentei lui Dumnezeu, încât multimile lui Israel tremurau de fricã, cãzând cu fetele la pãmânt înaintea Domnului. Pânã si Moise a strigat: "Sunt îngrozit si tremur" (Evr.12,21).  Dar bubuiturile tunetelor încetarã; sunetul trâmbitei nu se mai auzea; pãmântul se linisti. A urmat un timp de liniste solemnã si apoi a fost auzitã vocea lui Dumnezeu. Vorbind din întunericul dens care-L învãluia, stând pe munte, înconjurat de un cortegiu de îngeri, Domnul a fãcut cunoscutã Legea Sa. Descriind aceastã scenã, Moise zicea:  "Domnul a venit din Sinai  Si a rãsãrit peste ei din Seir.  A strãlucit din muntele Paran,  Si a iesit din mijlocul zecilor de mii de sfinti,  Având în dreapta Lui focul Legii.  Da, El iubeste popoarele;  Toti sfintii sunt în mâna Ta.  Ei au stãtut la picioarele Tale,  Au primit cuvintele Tale." (Deut.33,2.3)  Domnul S-a descoperit nu numai în mãretia înspãimântãtoare de judecãtor si legiuitor, ci si ca un pãzitor milos al poporului Sãu: "Eu sunt Domnul, Dumnezeul tãu, care te-am scos din tara Egiptului, din casa robiei" (Ex.20,2). El, pe care ei Îl cunoscuserã pânã acum ca Eliberatorul si Cãlãuzitorul lor, care îi scosese din tara Egiptului, deschizând pentru ei o cale prin mare, care a nimicit pe faraon si ostirea lui, care Se dovedise a fi mai presus de toti zeii Egiptului - El era Acela care rostea acum Legea.  Legea nu era rostitã acum numai pentru folosul exclusiv al evreilor. Dumnezeu i-a onorat fãcându-i apãrãtori si pãstrãtori ai Legii Sale, dar ea trebuia sã fie consideratã ca un tezaur sfânt pentru lumea întreagã. Preceptele Decalogului sunt adaptate pentru întreaga omenire si au fost date pentru instruirea tuturor. Zece precepte scurte, dar cuprinzãtoare si pline de autoritate cuprind datoria omului fatã de Dumnezeu si fatã de semenii sãi; si toate, bazate pe marele si fundamentalul principiu al iubirii. "Sã iubesti pe Domnul, Dumnezeul tãu, cu toatã inima ta, cu tot sufletul tãu, cu toatã puterea ta si cu tot cugetul tãu; si pe aproapele tãu ca pe tine însuti" (Luca 10,27; vezi, de asemenea, Deut.6,4-5; Lev.19,18). În Cele Zece Porunci, aceste principii sunt arãtate în mod amãnuntit si fãcute aplicabile la conditiile si împrejurãrile în care se aflã omul.  "Sã nu ai alti dumnezei afarã de Mine" (Ex.20,3).  Dumnezeu, Cel vesnic, având viatã în Sine Însusi, Cel necreat, El Însusi fiind Izvorul si Sustinãtorul a toate, este singurul îndreptãtit la suprema închinare si adorare. Omului îi este interzis sã dea oricui altcuiva locul cel dintâi în simtãmintele sale sau în slujirea sa. Tot ce cultivãm si tinde sã slãbeascã iubirea noastrã fatã de Dumnezeu sau sã ia locul slujirii ce-I datorãm devine pentru noi un zeu.  "Sã nu-ti faci chip cioplit, nici vreo înfãtisare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pãmânt, sau în apele mai de jos decât pãmântul. Sã nu te închini înaintea lor, si sã nu le slujesti" (Ex.20,4-5).  Porunca a doua opreste închinarea la adevãratul Dumnezeu prin chipuri sau asemãnãri. Multe natiuni pãgâne sustineau cã chipurile lor erau numai preînchipuiri sau simboluri prin care era adoratã zeitatea, dar Dumnezeu a declarat o astfel de închinare ca fiind pãcat. Încercarea de a-L reprezenta pe Cel Vesnic prin obiecte materiale coboarã conceptia omului cu privire la Dumnezeu. Mintea fiind îndepãrtatã de la perfectiunea cea fãrã margini a lui Dumnezeu ar fi atrasã mai degrabã spre creaturã decât spre Creator. Si, în mãsura în care conceptia lui cu privire la Dumnezeu s-ar coborî, omul ar decãdea.  "Eu, Domnul, Dumnezeul tãu sunt un Dumnezeu gelos". Legãtura cea strânsã si sfântã a lui Dumnezeu cu poporul Sãu este prezentatã prin asemãnarea cu legãtura cãsãtoriei. Idolatria fiind un adulter spiritual, neplãcerea lui Dumnezeu fatã de ea este pe drept numitã gelozie.  "Pedepsesc nelegiuirea pãrintilor în copii pânã la al treilea si al patrulea neam al celor ce mã urãsc". Este inevitabil ca si copiii sã sufere urmãrile faptelor rele ale pãrintilor lor, dar ei nu sunt pedepsiti pentru vinovãtia pãrintilor, în afara cazului cã si ei au luat parte la pãcatele lor. Cu toate acestea, copiii calcã, de obicei, pe urmele pãrintilor lor. Prin mostenire sau exemplu, fiii devin pãrtasi ai pãcatelor tatãlui lor. Tendintele spre rãu, apetitul pervertit si moralitatea josnicã, împreunã cu bolile si degenerarea fizicã se transmit ca o mostenire din tatã în fiu, pânã la a treia si a patra generatie. Acest adevãr înspãimântãtor ar trebui sã aibã o putere solemnã care sã-i retinã pe oameni de a merge pe calea pãcatului.  "Mã îndur pânã la al miilea neam de cei ce Mã iubesc si pãzesc poruncile Mele". Prin oprirea închinãrii la dumnezei falsi, porunca a doua, în mod implicit, îndeamnã la adorarea adevãratului Dumnezeu. Iar acelora care sunt credinciosi în slujba Sa le este fãgãduitã îndurarea Sa, nu numai pânã la a treia si a patra generatie, cum este cazul mâniei ce-i amenintã pe cei ce-L urãsc, ci pânã la mii de generatii.  "Sã nu iei în desert Numele Domnului, Dumnezeului tãu; cãci Domnul nu va lãsa nepedepsit pe cel ce va lua în desert Numele Lui" (Ex.20,7).  Aceastã poruncã nu numai cã opreste jurãmintele false si blestemele obisnuite, dar ea ne opreste de a folosi Numele lui Dumnezeu într-un mod usuratic sau neglijent, fãrã respect fatã de înspãimântãtoarea lui însemnãtate. Prin folosirea necugetatã a Numelui lui Dumnezeu în vorbirea de rând, prin invocarea Lui în probleme neînsemnate si prin deasa si necugetata repetare a Numelui Sãu, noi Îl dezonorãm. "Numele Lui este sfânt si înfricosat" (Ps.111,9). Toti trebuie sã cugete asupra maiestãtii Sale, a curãtiei si sfinteniei Sale, pentru ca inima sã fie miscatã de simtãmântul caracterului Sãu proslãvit; iar Numele Sãu sfânt sã fie rostit cu respect si solemnitate.  "Adu-ti aminte de ziua de odihnã ca s-o sfintesti. Sã lucrezi sase zile si sã-ti faci lucrul tãu. Dar ziua a saptea este ziua de odihnã, închinatã Domnului, Dumnezeului tãu; sã nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tãu, nici fiica ta, nici robul tãu, nici roaba ta, nici vita ta, nici strãinul care este în casa ta. Cãci în sase zile a fãcut Domnul cerurile, pãmântul si marea si tot ce este în ele, iar în ziua a saptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnã si a sfintit-o" (Ex.20,8-11).  Sabatul nu este introdus ca o institutie nouã, ci ca una care a fost întemeiatã la creatiune. Trebuie sã ne aducem aminte de el si sã-l pãzim ca un mijloc de aducere aminte a lucrãrii Creatorului. Arãtând spre Dumnezeu ca Fãcãtor al cerurilor si al pãmântului, el Îl deosebeste pe adevãratul Dumnezeu de toti ceilalti dumnezei falsi. Toti cei care tin ziua a saptea aratã prin acest act cã sunt adoratori ai lui Dumnezeu. În acest fel, Sabatul este semnul ascultãrii de Dumnezeu atâta vreme cât va exista cineva pe pãmânt, care sã-I slujeascã. Porunca a patra este singura dintre toate cele zece, în care se gãsesc atât Numele, cât si titlul Legiuitorului. Este singura care aratã prin a cui autoritate a fost datã Legea. În acest fel, ea contine sigiliul lui Dumnezeu, pus pe Legea Sa, ca o dovadã a autenticitãtii si puterii obligativitãtii ei.  Dumnezeu i-a dat omului sase zile în care sã lucreze si cere ca lucrãrile sale sã fie fãcute în sase zile lucrãtoare. Actele de milã si absolutã necesitate sunt îngãduite în ziua Sabatului, bolnavii si cei în suferintã trebuie sã fie întotdeauna îngrijiti; dar lucrul care nu este necesar trebuie sã fie cu strictete evitat. "Dacã îti vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca sã nu-ti faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântã; dacã Sabatul va fi desfãtarea ta, ca sã sfintesti pe Domnul, slãvindu-L, si dacã-L vei cinsti neurmând cãile tale si neîndeletnicindu-te cu treburile tale"" (Is.58,13). Dar oprelistea nu se sfârseste aici. "Nededându-te la flecãrii",6 spune profetul. Cei care discutã probleme de afaceri sau fac planuri în ziua Sabatului sunt priviti de Dumnezeu ca si când s-ar fi angajat realmente în afacerile respective. Pentru a pãstra cu sfintenie Sabatul, trebuie sã nu îngãduim nici chiar mintii noastre sã se ocupe de lucrurile cu caracter vremelnic. Porunca cuprinde tot ceea ce se aflã înãuntrul portilor casei noastre. Cei ce locuiesc în familie trebuie sã lase la o parte preocupãrile lor vremelnice în timpul orelor sacre. Toti trebuie sã se uneascã în a-L onora pe Dumnezeu printr-o slujire de bunã voie în ziua Sa cea sfântã.

"Cinsteste pe tatãl tãu si pe mama ta, pentru ca sã ti se lungeascã zilele în tara pe care ti-o dã Domnul, Dumnezeul tãu" (Ex.20,12).  Pãrintii sunt îndreptãtiti astfel la o dragoste si un respect cum nu este dat nimãnui altcuiva sã aibã. Dumnezeu Însusi, care a asezat asupra lor o responsabilitate pentru sufletele încredintate grijii lor, a poruncit ca, în anii de la început ai vietii, pãrintii sã tinã locul lui Dumnezeu pentru copiii lor. Iar acela care respinge autoritatea îndreptãtitã a pãrintilor sãi respinge autoritatea lui Dumnezeu. Porunca a cincea cere din partea copiilor nu numai sã dea respect, supunere si ascultare pãrintilor lor, ci de asemenea sã le dea dragostea si amabilitatea lor, sã le usureze poverile, sã le apere prestigiul, sã-i ajute si sã-i mângâie la bãtrânete. Ea încurajeazã respectul fatã de slujitorii lui Dumnezeu si fatã de conducãtori si de toti aceia cãrora Dumnezeu le-a dat sã aibã autoritate.  "Aceasta", spune apostolul, "este cea dintâi poruncã însotitã de o fãgãduintã" (Efes.6,2). Pentru Israel, care astepta sã intre în curând în Canaan, celui ascultãtor îi era datã fãgãduinta cã va avea o viatã lungã în tara aceea bunã; dar ea avea o însemnãtate mult mai largã, cuprinzând tot Israelul lui Dumnezeu, fãgãduind viata vesnicã pe pãmânt, atunci când acesta va fi eliberat de blestemul pãcatului.  "Sã nu ucizi" (Ex.20,13).  Toate actele de nedreptate care tind sã scurteze viata; spiritul de urã si rãzbunare sau cultivarea unei pasiuni care duce la actiuni vãtãmãtoare pentru altii sau care ne face sã le vrem rãul ("cãci cine urãste pe fratele sãu este un ucigas"); o egoistã neglijare de a îngriji de cei în nevoie sau în suferintã; orice satisfacere egoistã a poftelor, orice lipsire fãrã rost de cele necesare sau munca peste mãsurã ce tinde sã vatãme sãnãtatea - toate acestea, într-o mãsurã mai mare sau mai micã, sunt cãlcãri ale poruncii a sasea.  "Sã nu preacurvesti" (Ex.20,14).  Aceastã poruncã interzice nu numai faptele murdare, ci chiar si gândurile si dorintele senzuale, precum orice practicã ce tinde sã le atâte. Curãtia este cerutã nu numai în viata exterioarã, ci si în intentiile si simtãmintele tainice ale inimii. Hristos, care a învãtat obligatiile larg cuprinzãtoare ale Legii lui Dumnezeu, a declarat cã un gând sau o privire rea sunt realmente pãcate, tot asa cum este fapta de cãlcare a Legii.  "Sã nu furi" (Ex.20,15).  În aceastã opreliste sunt cuprinse atât pãcatele publice, cât si cele particulare. Porunca a opta condamnã rãpirea de oameni si comertul cu sclavi si interzice rãzboaiele de cucerire. Ea condamnã furtul si tâlhãria. Ea cere o cinste deplinã în cele mai mici amãnunte ale problemelor vietii. Ea osândeste îmbogãtirea peste mãsurã si necinstitã în afaceri si cere plata dreaptã a datoriilor si a salariilor. Ea declarã cã orice încercare de a obtine foloase personale de pe urma nestiintei, slãbiciunii sau nenorocirii altora este trecutã ca înselãciune în cãrtile din cer.

"Sã nu mãrturisesti strâmb împotriva aproapelui tãu" (Ex. 20,16).  Vorbirea neadevãratã în orice problemã, orice încercare sau intentie de a-l însela pe aproapele nostru sunt cuprinse aici. Intentia de a însela constituie o minciunã. Printr-o privire a ochiului, o miscare cu mâna, o expresie a fetei pot spune tot atât de bine o minciunã, ca si prin cuvinte. Orice adãugire intentionatã în vorbire, orice aluzie sau orice insinuare fãcutã în mod calculat, cu gândul de a face o impresie gresitã sau exageratã, chiar povestirea unor fapte în asa fel încât sã ducã în rãtãcire pe cineva constituie o minciunã. Acest precept interzice orice încercare de a vãtãma bunul nume al semenului nostru prin relatãri inexacte sau bãnuieli rele, prin vorbiri de rãu sau bârfeli. Chiar si ascunderea intentionatã a adevãrului, de pe urma cãreia altii pot fi pãgubiti, este o violare a poruncii a noua.  "Sã nu poftesti casa aproapelui tãu; sã nu poftesti nevasta aproapelui tãu, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici mãgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tãu" (Ex.20,17).  Porunca a zecea loveste la rãdãcina tuturor pãcatelor, oprind dorintele egoiste, de unde izvorãsc faptele pãcãtoase. Si cel care, în ascultare de Legea lui Dumnezeu, se retine chiar si de la o dorintã pãcãtoasã care vizeazã ceea ce apartine altuia nu se va face vinovat de vreo faptã rea fatã de semenii sãi.  Acestea au fost preceptele sfinte ale Decalogului, rostite în mijlocul tunetului si flãcãrilor de foc si cu o minunatã desfãsurare a puterii si maiestãtii Marelui Dãtãtor al Legii. Dumnezeu a însotit proclamarea Legii Sale cu manifestarea puterii si slavei Sale, pentru ca poporul Sãu sã nu uite niciodatã scena aceasta si pentru ca sã li se poatã înscrie în inimã o profundã veneratie fatã de Autorul Legii, Creatorul cerului si al pãmântului. El a dorit, de asemenea, sã arate tuturor oamenilor sfintenia, importanta si permanenta Legii Sale.  Poporul Israel era coplesit de groazã. Puterea înspãimântãtoare a vorbirii lui Dumnezeu pãrea cã întrece mãsura pe care inimile tremurânde o puteau suporta. Cãci, în timp ce li se prezenta marea Lege a dreptãtii lui Dumnezeu, ei si-au dat seama, mai bine ca niciodatã pânã atunci, cât de ofensator este caracterul pãcatului si propria lor vinovãtie înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ei s-au îndepãrtat de munte plini de groazã si de respect. Multimea i-a strigat lui Moise: "Vorbeste-ne tu însuti, si te vom asculta; dar sã nu ne mai vorbeascã Dumnezeu, ca sã nu murim" (Ex.20,19). Conducãtorul a rãspuns: "Nu vã înspãimântati; cãci Dumnezeu a venit tocmai ca sã vã punã la încercare si ca sã aveti frica Lui înaintea ochilor vostri, pentru ca sã nu pãcãtuiti" (vers.20). Cu toate acestea, poporul a rãmas la distantã, privind cu groazã scena, în timp ce "Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu". Mintea poporului, orbitã si înjositã de sclavie si pãgânism, nu era pregãtitã sã pretuiascã pe deplin principiile larg cuprinzãtoare ale Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Pentru ca obligatiile Decalogului sã poatã fi întelese si aplicate în mod deplin, au fost date si alte învãtãturi, ilustrând si aplicând principiile Celor Zece Porunci. Legile acestea au fost numite judecãti, atât pentru faptul cã ele au fost ancorate în întelepciunea si dreptatea infinitã, cum si pentru cã cei care aplicau Legea trebuia sã judece dupã ele. Spre deosebire de Cele Zece Porunci, ele i-au fost date lui Moise în mod personal si el trebuia sã le facã cunoscute poporului.  Prima dintre aceste legi se referea la robi. Pe vremuri, infractorii erau uneori vânduti ca sclavi de cãtre judecãtori; în unele cazuri, datornicii erau vânduti de creditorii lor; iar sãrãcia fãcea ca unele persoane sã se vândã pe ele însele ca sclavi sau sã-si vândã copiii. Dar un evreu nu putea fi vândut ca sclav pentru toatã viata. Timpul lui de slujbã era de sase ani; în cel de-al saptelea an, el trebuia sã fie eliberat. Rãpirea de oameni, uciderea cu premeditare si rãzvrãtirea împotriva autoritãtii pãrintesti erau pedepsite cu moartea. Era îngãduit sã ai sclavi care nu erau israeliti prin nastere, dar viata si fiinta lor erau apãrate cu grijã. Uciderea unui sclav trebuia pedepsitã; rãnirea unui sclav de cãtre stãpânul sãu, chiar dacã n-ar fi fost decât pierderea unui dinte, îl îndreptãtea sã fie eliberat.  Israelitii fuseserã ei însisi sclavi, si acum, când urma sã aibã robi care sã fie ai lor, trebuia sã se fereascã de a se lãsa pradã unui spirit de cruzime si de apãsare, de pe urma cãruia ei suferiserã de la supraveghetorii lor egipteni. Amintirea amarei lor robii trebuia sã-i facã în stare sã se aseze în locul robului, fãcându-i sã fie buni si milosi, sã se poarte cu altii asa cum ar fi dorit ca altii sã se poarte cu ei.  Dreptul vãduvelor si al orfanilor era în mod deosebit apãrat, avându-se o grijã duioasã cu privire la starea lor neajutoratã.  "Dacã-i asupresti", a spus Domnul, "si ei strigã la Mine dupã ajutor, Eu le voi auzi strigãtele; mânia Mea se va aprinde si vã voi nimici cu sabia; nevestele voastre vor rãmâne vãduve, si copiii vostri vor rãmâne orfani" (Ex.22,23-24). Strãinii care aveau sã se uneascã cu Israel trebuia sã fie apãrati de nedreptate sau apãsare. "Sã nu asupresti pe strãin; stiti ce simte strãinul, cãci si voi ati fost strãini în tara Egiptului" (Ex.23,9).  Luarea de dobândã de la sãraci era opritã. Haina unui om sãrac sau învelitoarea luatã zãlog trebuia sã fie înapoiatã la cãderea serii. Cel care se fãcea vinovat de furt trebuia sã dea înapoi îndoit. Respectul fatã de judecãtor si conducãtor era obligatoriu, iar judecãtorii erau avertizati împotriva pervertirii judecãtii, sprijinirii unei cauze nedrepte si a luãrii de mitã. Calomnia si bârfa erau interzise si se asteptau fapte de bunãtate chiar si fatã de vrãjmasii personali.  Din nou i se amintea poporului despre obligatia cea sfântã a Sabatului. Au fost rânduite sãrbãtorile anuale, la care toti bãrbatii natiunii trebuia sã se înfãtiseze înaintea Domnului, aducându-I darurile lor de multumire si primele roade ale belsugului dat de El. Scopul tuturor acestor rânduieli a fost arãtat: ele nu erau date pentru cã asa voia o arbitrarã putere suveranã; toate au fost date pentru binele lui Israel. Domnul a spus: "Sã-Mi fiti niste oameni sfinti" (Ex.22,31), vrednici a fi recunoscuti de cãtre un Dumnezeu sfânt.  Legile acestea trebuia sã fie scrise de Moise si pãstrate cu grijã, ca temelie a legii nationale si, împreunã cu Cele Zece Porunci, pentru luminarea cãrora fuseserã date, sã alcãtuiascã conditia împlinirii fãgãduintelor lui Dumnezeu fatã de Israel.  Iatã solia care le-a fost adresatã din partea Domnului: "Iatã, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca sã te ocroteascã pe drum si sã te ducã în locul pe care l-am pregãtit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui si ascultã glasul Lui; nu te împotrivi Lui, pentru cã nu vã va ierta pãcatele, cãci Numele Meu este în El. Dar dacã vei asculta glasul Lui si dacã vei face tot ce-ti voi spune, Eu voi fi vrãjmasul vrãjmasilor tãi si potrivnicul potrivnicilor tãi" (Ex.23,20-22). În tot timpul pribegiei lui Israel, Hristos, în stâlpul de nor si de foc, a fost conducãtorul lor. Chiar dacã au avut în fata lor simboluri care Îl preînchipuiau pe Mântuitorul ce avea sã vinã, El a fost totusi prezent si i-a dat lui Moise poruncile pentru popor, care erau asezate înaintea lor, ca fiind singurul mijloc al binecuvântãrii.  Coborându-se de pe munte, "Moise a venit si a spus poporului toate cuvintele Domnului si toate legile. Tot poporul a rãspuns într-un glas: 'Vom face tot ce a zis Domnul'" (Ex.24,3). Angajamentul acesta, împreunã cu cuvintele Domnului, pe care ei s-au legat sã le asculte, au fost scrise de Moise într-o carte.  Apoi a urmat ratificarea legãmântului. La poalele muntelui a fost ridicat un altar, iar lângã el au fost ridicate "douãsprezece pietre pentru cele douãsprezece semintii ale lui Israel" (vers.4), ca o mãrturie a primirii de cãtre ei a legãmântului. Apoi au fost aduse jertfe, de cãtre tineri alesi pentru serviciul acesta.  Dupã ce a stropit altarul cu sângele jertfelor, Moise "a luat cartea legãmântului si a citit-o în fata norodului". În felul acesta, conditiile legãmântului au fost în mod solemn repetate si toti erau liberi sã aleagã fie sã asculte, fie sã nu asculte de ele. Ei fãgãduiserã de la început sã asculte de vocea lui Dumnezeu, dar de atunci ei au auzit Legea Sa vestitã, iar principiile ei au fost deslusite cu amãnuntime, pentru ca sã poatã întelege cât de mult cuprinde acest legãmânt. Din nou poporul a rãspuns într-un glas: "Vom face si vom asculta tot ce a zis Domnul" (Ex.24,7). "Dupã ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile Legii, Moise a luat sânge" a stropit cartea si tot norodul si a zis: 'Acesta este sângele legãmântului, care a poruncit Dumnezeu sã fie fãcut cu voi'" (Evr.9,19-20).  Acum trebuia sã fie luate mãsuri pentru deplina asezare a natiunii alese sub cârmuirea lui Dumnezeu ca Împãrat al lor. Moise a primit porunca: "Suie-te la Domnul, tu si Aaron, Nadab si Abihu, si saptezeci de bãtrâni ai lui Israel, si sã vã închinati de departe, aruncându-vã cu fata la pãmânt. Numai Moise sã se apropie de Domnul" (Ex.24,1-2). În timp ce poporul se închina la poalele muntelui, acesti bãrbati alesi au fost chemati sus pe munte. Cei saptezeci de bãtrâni trebuia sã-l ajute pe Moise la conducerea lui Israel si Dumnezeu a pus asupra lor Duhul Sãu si i-a onorat, arãtându-le puterea si mãretia Lui. "Ei au vãzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir strãveziu, întocmai ca cerul în curãtia lui" (vers.10). Ei n-au vãzut Divinitatea, dar au vãzut slava prezentei Sale. Mai înainte, ei nu puteau suporta o scenã ca aceasta; dar manifestarea puterii lui Dumnezeu i-a umplut de respect si i-a determinat la pocãintã; ei au contemplat slava Lui, curãtia si îndurarea Lui, pânã când au putut sã se apropie mai mult de Acela care era subiectul meditatiei lor.  Moise si "Iosua, care slujea", au fost acum chemati sã se întâlneascã cu Dumnezeu. Si, pentru cã ei aveau sã lipseascã un timp, conducãtorul i-a numit pe Aaron si Hur ca, împreunã cu bãtrânii, sã lucreze în locul lui. "Moise s-a suit pe munte, si norul a acoperit muntele. Slava Domnului s-a asezat pe muntele Sinai". Timp de sase zile norul a acoperit muntele ca un semn special al prezentei lui Dumnezeu; cu toate acestea, n-a fost nici o descoperire a Sa si nici vreo comunicare a voii Sale. În tot acest timp, Moise a rãmas în asteptare, spre a fi chemat în sala de audientã a Celui Prea Înalt. El fusese chemat, spunându-i-se: "Suie-te la Mine pe munte si rãmâi acolo" si, cu toate cã rãbdarea si ascultarea sa au fost puse la probã, el n-a obosit asteptând si nici nu si-a pãrãsit postul. Acest timp de asteptare a fost pentru el un timp de pregãtire, un timp de amãnuntitã cercetare de sine. Nici chiar acest favorizat slujitor al lui Dumnezeu nu putea sã aparã dintr-o datã în fata Sa si sã suporte manifestarea slavei Sale. Cele sase zile trebuia sã fie folosite pentru a se consacra pe sine lui Dumnezeu printr-o cercetare a inimii, meditatie si rugãciune, înainte de a putea fi pregãtit pentru o directã legãturã cu Fãcãtorul Sãu.  În ziua a saptea, care a fost o zi de Sabat, Moise a fost chemat sã intre în nor. Norul cel des s-a deschis în fata întregului Israel si slava lui Dumnezeu a tâsnit ca un foc mistuitor. "Moise a intrat în mijlocul norului si s-a suit pe munte. Moise a rãmas pe munte patruzeci de zile si patruzeci de nopti" (vers.18). Cele patruzeci de zile petrecute pe munte nu cuprindeau si cele sase zile de pregãtire. În timpul acestor sase zile, Iosua a fost cu Moise si împreunã au mâncat manã si au bãut din "pârâul care cobora din munte". Dar Iosua n-a intrat cu Moise în nor. El a rãmas afarã si a mâncat si a bãut mai departe, în timp ce astepta întoarcerea lui Moise; dar Moise a postit în tot timpul acestor patruzeci de zile.  În timpul rãmânerii sale pe munte, Moise a primit instructiuni pentru construirea sanctuarului, în care avea sã se manifeste în mod deosebit prezenta divinã. "Sã-mi facã un locas sfânt si Eu voi locui în mijlocul lor" (Ex.25,8), a fost porunca lui Dumnezeu. Pentru a treia oarã s-a amintit de pãzirea Sabatului. "Acesta va fi între Mine si copiii lui Israel un semn vesnic", a declarat Domnul, "cãci acesta va fi" un semn dupã care se va cunoaste cã Eu sunt Domnul, care vã sfintesc. Sã tineti Sabatul, cãci el va fi pentru voi ceva sfânt" cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului sãu" (Ex.31,17.13.14). Se dãduserã îndrumãri pentru ca de îndatã sã se ridice un cort, pentru a fi pus în slujba lui Dumnezeu; si acum poporul putea trage concluzia cã, întrucât scopul avut în vedere era slava lui Dumnezeu si întrucât marea lor nevoie era aceea a unui loc de închinare, ar fi fost îndreptãtiti sã lucreze la constructia aceasta în ziua Sabatului. Pentru a-i feri de o asemenea gresealã, le-a fost datã avertizarea. Nici chiar sfintenia si urgenta acelei lucrãri speciale pentru Dumnezeu nu trebuia sã-i facã sã calce ziua Lui cea sfântã de odihnã.

De aici înainte, poporul avea sã fie onorat cu prezenta Împãratului lor. "Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel si voi fi Dumnezeul lor" si "locul acela va fi sfintit de slava Mea" (Ex.24,45.43), a fost asigurarea datã lui Moise. Ca simbol al autoritãtii lui Dumnezeu si ca întrupare a vointei Sale, lui Moise i-a fost dat un exemplar al Decalogului, scris cu degetul lui Dumnezeu pe douã table de piatrã (Deut.9,10; Ex.32,15.16) pentru a fi pãstrat cu sfintenie în sanctuar, care, dupã ce avea sã fie fãcut, trebuia sã fie centrul vizibil de închinare al natiunii.  Dintr-un neam de robi, israelitii fuseserã înãltati mai presus de toate popoarele pentru a fi comoara deosebitã a Împãratului împãratilor. Dumnezeu i-a despãrtit de lume, pentru ca sã le poatã încredinta comoara cea sfântã. El îi fãcuse pãstrãtorii Legii Sale, si planul Sãu era ca prin ei sã pãstreze printre oameni cunoasterea de Sine. Astfel, lumina cerului avea sã strãluceascã într-o lume cuprinsã de întuneric si o voce trebuia sã fie auzitã chemând toate popoarele sã se întoarcã de la idolatria lor si sã-I slujeascã viului Dumnezeu. Dacã israelitii erau credinciosi însãrcinãrii lor, ei aveau sã devinã o putere în lume. Dumnezeu avea sã fie scutul lor de apãrare si avea sã-i înalte mai presus de toate celelalte natiuni. Lumina si adevãrul Sãu aveau sã fie descoperite prin ei, iar ei aveau sã iasã în evidentã sub cãlãuzirea Lui înteleaptã si sfântã, ca un exemplu al superioritãtii slujirii lui Iehova fatã de orice formã de idolatrie.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA