| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 26
De la Marea Rosie la Sinai
De la Marea Rosie, ostile lui Israel au pornit din nou în călătoria lor sub călăuzirea stâlpului de nor. Privelistea din jurul lor era foarte dezolantă - munti plesuvi, pustii, pământuri sterpe si marea care se întindea până departe, cu tărmurile ei presărate cu cadavrele vrăjmasilor lor; si totusi ei erau plini de bucurie, constienti că sunt liberi, si orice gând de nemultumire a fost adus la tăcere. Dar timp de trei zile, în călătoria lor n-au găsit apă. Rezerva pe care o luaseră cu ei se terminase. Nu era nimic care să le potolească setea arzătoare, în timp ce se târau obositi peste întinderile arse de soare. Moise, care cunostea această regiune, stia ceva ce nu stiau ceilalti, si anume că la Mara, cel mai apropiat loc de poposire, unde se găseau izvoare, apa nu era bună de băut. Cu mare îngrijorare el urmărea norul călăuzitor. Cu strângere de inimă el a auzit strigătul plin de bucurie - "apă, apă" - al cărui ecou se făcea auzit pretutindeni. Bărbati, femei si copii, în graba lor, plini de bucurie, s-au îngrămădit la izvoare, când, deodată, un strigăt plin de durere a izbucnit din multime - apa era amară. În groaza si disperarea lor, i-au reprosat lui Moise că i-a condus pe un astfel de drum, netinând seama de faptul că prezenta divină din acel nor misterios îl condusese si pe el, la fel cum i-a condus pe ei. În durerea sa fată de disperarea lor, Moise a făcut ce ei au uitat să facă: el a strigat fierbinte către Dumnezeu după ajutor. "Si Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Si apa s-a făcut dulce" (Ex.15,25). Cu această ocazie, aici, lui Israel i s-a dat prin Moise făgăduinta: "Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui, si dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu nici una din bolile cu care am lovit pe Egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă" (Ex.15,26). De la Mara, poporul a mers la Elim, unde a găsit "douăsprezece izvoare de apă si saptezeci de finici". Aici a rămas mai multe zile, mai înainte de a intra în pustia Sinai. După o lună de zile de la părăsirea Egiptului, israelitii si-au întins - pentru prima dată - tabăra, în pustie. Proviziile lor au început acum să se termine. În pustie era putină iarbă si turmele li se împutinaseră. Cum avea să se găsească hrană pentru această vastă multime de oameni? Îndoiala le-a umplut inimile si au început din nou să murmure. Chiar mai marii si bătrânii norodului s-au alăturat poporului în a se plânge împotriva conducătorilor lor, numiti de Dumnezeu: "Cum de n-am murit loviti de mâna Domnului în tara Egiptului, când sedeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-ati adus în pustia aceasta ca să faceti să moară de foame toată multimea aceasta" (Ex.16,3).
Până acum ei nu suferiseră de foame; nevoile lor zilnice erau satisfăcute, dar ei se temeau pentru viitor. Ei nu puteau întelege cum avea să se hrănească această mare multime în călătoriile sale prin pustie si, în imaginatie, ei si-au văzut copiii murind de foame. Dumnezeu a îngăduit ca greutătile să-i înconjoare, iar rezervele de hrană să se împutineze, pentru ca inimile lor să se poată întoarce spre El, care până aici fusese Eliberatorul lor. Dacă în strâmtorarea lor aveau să-L cheme, El avea încă să dea pe fată dovezile iubirii si grijii Sale fată de ei. El le făgăduise că, dacă vor asculta de poruncile Sale, nici o boală nu avea să vină asupra lor si numai necredinta lor păcătoasă a fost aceea care i-a făcut să-si imagineze că ei sau copiii lor puteau să moară de foame. Dumnezeu făgăduise să fie Dumnezeul lor, să-i ia la Sine ca popor si să-i conducă într-o tară mare si bună; numai că ei erau gata să abandoneze în fata oricărui obstacol întâlnit în drumul lor spre acea tară. Într-un mod minunat, El i-a scos din robia Egiptului ca să-i înalte si să-i înnobileze, să facă din ei o pricină de laudă pe pământ. Dar era necesar ca ei să dea piept cu necazurile si să sufere lipsuri. Dumnezeu Îi aducea de la starea de degradare, la situatia de a-i pregăti, a-i face în stare, să ocupe un loc de cinste printre natiuni si să primească răspunderi importante si sfinte. Dacă ei ar fi avut credintă în El, văzând toate câte a făcut El pentru ei, atunci ar fi suportat cu bucurie orice neajunsuri, lipsuri si chiar suferinte; dar ei nu erau dispusi să se încreadă mai departe în Dumnezeu, decât dacă vor fi martori ai dovezilor continue ale puterii Sale. Ei au uitat amara lor experientă din Egipt. Ei au uitat bunătatea si puterea lui Dumnezeu desfăsurate în favoarea lor, eliberându-i din sclavie. Ei au uitat cum le-au fost salvati copiii atunci când îngerul nimicitor i-a lovit pe întâii născuti ai Egiptului. Ei au uitat marea manifestare a puterii divine la Marea Rosie. Ei au uitat faptul că, în timp ce au trecut cu bine pe drumul ce fusese deschis pentru ei, armatele vrăjmasilor lor, care au încercat să-i urmărească, au fost acoperite de apele mării. Au văzut însă numai prezentele lor neajunsuri si încercări; si în loc să spună: "Dumnezeu a făcut lucruri mari pentru noi; desi am fost sclavi, El face din noi o mare natiune", ei vorbeau numai de greutătile drumului, întrebându-se când oare se va sfârsi peregrinajul lor obositor. Istoria vietii din pustie a poporului Israel a fost consemnată pentru a fi de folos Israelului lui Dumnezeu de la sfârsitul timpului. Raportul modului în care S-a purtat Dumnezeu cu cei ce pribegeau în pustie în toate călătoriile lor într-o parte si-n alta, îngăduind să fie expusi foamei, setei si oboselii, dar manifestându-Si în mod izbitor puterea pentru a-i ajuta, este bogat în avertizări si sfaturi pentru poporul Său din toate veacurile. Experienta variată a poporului evreu a fost o scoală a pregătirii pentru căminul făgăduit din Canaan. Dumnezeu doreste ca poporul Său din aceste zile să revadă, cu o inimă plină de umilintă si cu un spirit dispus să învete, încercările prin care a trecut vechiul Israel, pentru ca să poată fi educat în pregătirea sa pentru Canaanul ceresc. Multi privesc înapoi la israeliti si se miră de necredinta si murmurarea lor, considerând că ei n-ar fi fost asa de nerecunoscători; dar atunci când credinta le este pusă la probă, chiar si în încercări mici, ei nu dau pe fată o credintă sau o răbdare mai mare decât a manifestat vechiul Israel. Când ajung în strâmtoare, ei murmură în fata mijloacelor prin care Dumnezeu a ales să-i curătească. Desi nevoile lor prezente sunt satisfăcute, multi nu vor să se încreadă în Dumnezeu pentru viitor si unii ca acestia se tem tot timpul ca nu cumva sărăcia să vină asupra lor, iar copiii lor să fie lăsati să sufere. Unii văd întotdeauna răul înainte sau exagerează dificultăti care realmente există, astfel încât ochii lor sunt orbi fată de multele binecuvântări care ar cere recunostintă din partea lor. Obstacolele pe care le întâmpină, în loc să-i facă să caute ajutorul lui Dumnezeu, unica sursă de putere, îi despart de El, pentru că trezesc în ei nelinistea si nemultumirea.
Facem noi bine când suntem necredinciosi în felul acesta? De ce am fi oare nerecunoscători si lipsiti de încredere? Isus este prietenul nostru: întregul cer este interesat de binele nostru; iar nelinistea si temerea noastră nu fac decât să-L întristeze pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. N-ar trebui să ne complacem în griji ce nu fac decât să ne roadă si să ne uzeze, dar nu ne ajută să putem trece cu bine încercările. N-ar trebui să se acorde nici un loc acelei neîncrederi în Dumnezeu care ne conduce să facem din pregătirea pentru nevoile viitoare scopul principal al vietii, ca si când fericirea noastră ar consta în aceste lucruri pământesti. Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de griji. Dar Dumnezeu nu ne spune că nu vor fi primejdii în drumul nostru. El nu-Si propune să-l ia pe poporul Său din lumea păcatului si a răului, ci El ne arată un refugiu care nu dă gres niciodată. Pe cei obositi si îngrijorati, El îi invită: "Veniti la Mine, toti cei truditi si împovărati, si Eu vă voi da odihnă. Luati jugul Meu asupra voastră, si învătati de la Mine, căci Eu sunt blând si smerit cu inima; si veti găsi odihnă pentru sufletele voastre" (Mat.11,28-29). Noi putem găsi odihnă si pace la Dumnezeu, aruncând toate grijile noastre asupra Lui; căci El Se îngrijeste de noi (vezi 1 Petru 5,7). Apostolul Pavel spune: "Luati seama dar, fratilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea si necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul Cel viu (Evr.3,12). Având în vedere tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi, credinta noastră ar trebui să fie puternică, activă si statornică. În loc de a murmura si a ne plânge, limbajul inimilor noastre ar trebui să fie: "Binecuvântează, suflete, pe Domnul, si tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează suflete pe Domnul, si nu uita nici una din binefacerile Lui!" (Ps.103,1.2). Dumnezeu nu era nepăsător fată de nevoile lui Israel. El le-a spus conducătorilor: "Voi face să ploaie pâine din cer pentru voi". Si au fost date instructiuni ca poporul să strângă zilnic cât le trebuie, strângând o măsură dublă în cea de-a sasea zi, pentru ca păzirea sfântă a Sabatului să fie mentinută. Moise i-a asigurat pe copiii lui Israel că nevoile lor aveau să fie împlinite. "Domnul vă va da astă seară carne de mâncat, si mâine dimineată vă va da pâine să vă săturati". Si apoi a adăugat: "Căci ce suntem noi? Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului". Apoi i-a poruncit lui Aaron să le spună: "Apropiati-vă înaintea Domnului; căci v-a auzit cârtirile. În timp ce Aaron vorbea, ei s-au uitat înspre pustie, si iată că slava Domnului s-a arătat în nor". O astfel de splendoare, pe care ei nu o mai văzuseră niciodată, simboliza prezenta divină. Prin manifestări adresate simturilor lor, ei aveau să obtină o cunoastere a lui Dumnezeu. Ei trebuia să învete că Cel Prea Înalt era conducătorul lor, si nicidecum omul Moise, si ei trebuia să se teamă de Numele Lui si să asculte de glasul Său. O dată cu căderea noptii, tabăra a fost acoperită de o mare multime de prepelite, destule ca să satisfacă nevoia întregii multimi. Dimineata, pe fata pământului era "ceva mărunt, ca niste grăunte, mărunt ca bobitele de gheată albă". Semăna cu grăuntele de coriandru. Poporul a numit-o "mană". Moise a spus: Aceasta "este pâinea, pe care v-o dă Domnul ca hrană". Poporul a strâns mană si a văzut că este din abundentă pentru toti. Ei "o măcinau la râsnită, sau o pisau într-o piuă; o fierbeau în oală, si făceau turte din ea" (Num.11,8). Mana avea gustul unei turte făcute cu miere. Au fost sfătuiti ca pentru fiecare persoană să strângă zilnic un omer si nu trebuia să rămână nimic din ea până a doua zi. Unii au încercat să păstreze ceva pentru ziua următoare, dar a doua zi nu mai era bună de mâncat. Provizia pentru ziua respectivă trebuia strânsă dimineata; căci tot ceea ce mai rămânea pe pământ se topea de razele soarelui. În timp ce strângeau mana, s-a observat că unii aveau mai mult, iar altii mai putin decât cantitatea pe care li se spusese s-o strângă. Dar când "o măsurau cu omerul, cine strânsese mai mult n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai putin, nu ducea lipsă deloc". O explicatie a acestei relatări a Scripturii, ca si o lectie practică luată din această experientă, ne este dată de apostolul Pavel în cea de-a doua sa epistolă către Corinteni. El spune: "Aici nu este vorba ca altii să fie usurati, iar voi strâmtorati; ci este vorba de o potrivire; în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca si prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, asa ca să fie o potrivire; după cum este scris: 'Cel ce strânsese mult, n-avea nimic de prisos, si cel ce strânsese putin, nu ducea lipsă'" (2 Cor.8,13-15). În ziua a sasea, poporul a adunat câte doi omeri de fiecare persoană. Căpeteniile s-au grăbit să-i aducă la cunostintă lui Moise cele ce avuseseră loc. Răspunsul său a fost: "Domnul a poruncit asa: Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceti ce aveti de copt, fierbeti ce aveti de fiert, si păstrati până a doua zi dimineata tot ce va rămânea!" Ei au făcut asa si au constatat că mana a rămas neschimbată. "Moise a zis: 'Mâncati-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veti găsi mană pe câmp. Veti strânge timp de sase zile: dar în ziua a saptea, care este Sabatul, nu va fi'" (Ex.16,25-26). Dumnezeu cere ca ziua Sa cea sfântă să fie păzită cu sfintenie astăzi, asa cum era în timpul poporului Israel. Porunca dată poporului evreu ar trebui să fie privită de către toti crestinii ca o poruncă a lui Iehova adresată lor. Ziua dinaintea Sabatului ar trebui să fie o zi de pregătire, în care totul trebuie să fie gata pentru orele ei sfinte. În nici un caz n-ar trebui să se îngăduie ca treburile noastre să fie puse mai presus de acest timp sfânt. Dumnezeu a poruncit ca cei bolnavi si suferinzi să fie îngrijiti; munca cerută pentru a-i face să se simtă mai bine este o lucrare a milei, si aceasta nu constituie o violare a Sabatului; dar orice lucrare nenecesară trebuie să fie evitată. Multi lasă până la începutul Sabatului lucruri mici care trebuie făcute în ziua de pregătire. Aceasta n-ar trebui să se întâmple. Lucrarea ce este neglijată până la începutul Sabatului ar trebui să rămână nefăcută până ce acesta a trecut. Acest mod de a lucra poate să ajute memoria celor neglijenti si să-i facă atenti să-si facă lucrările în cele sase zile de lucru. În fiecare săptămână, în timpul lungii lor călătorii în pustie, israelitii au fost martorii unei întreite minuni, menite a impresiona mintile lor cu privire la sfintenia Sabatului: o dublă cantitate de mană ce cădea în ziua a sasea, dar mana nu cădea în cea de-a saptea zi, iar portia necesară pentru ziua Sabatului se păstra dulce si curată, pe când dacă ar fi fost păstrată altă dată, de pe o zi pe alta, n-ar mai fi fost bună de mâncat. În împrejurările legate de căderea manei, avem dovada concludentă că Sabatul nu a fost instituit, asa cum pretind unii, atunci când a fost dată Legea pe Sinai. Mai înainte ca israelitii să vină la Sinai, ei au înteles că păzirea Sabatului este obligatorie pentru ei. Fiind obligati să adune în fiecare zi de vineri o portie dublă de mană în pregătirea lor pentru Sabat, zi în care nu cădea mană deloc, natura sacră a zilei de odihnă era mereu întipărită asupra lor. Iar când unii din popor au iesit în ziua Sabatului să strângă mană, Domnul a întrebat: "Până când aveti de gând să nu păziti poruncile si legile Mele?" (Ex.16,28). "Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o tară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele tării Canaanului" (Ex.16,35). Timp de patruzeci de ani, li se reamintea zilnic, prin această miraculoasă aprovizionare, de grija neobosită a lui Dumnezeu si de iubirea Lui gingasă. În cuvintele psalmistului, Dumnezeu le-a dat "grâu din cer, au mâncat cu totii pâinea celor mari" ("pâinea îngerilor" tr.engl. Ps.78,24-25, adică hrana ce le-a fost dată de către îngeri). Hrăniti fiind cu "grâu din cer", ei trebuia să se gândească zilnic la faptul că, având făgăduinta lui Dumnezeu, ei erau tot asa de siguri în ceea ce priveste hrana lor, ca si atunci când ar fi fost înconjurati de unduitoare lanuri de grâu în câmpiile fertile ale Canaanului. Mana căzută din cer pentru hrănirea poporului Israel a fost un tip al Aceluia care a venit de la Dumnezeu ca să-Si dea viata pentru lume. Isus spunea: "Eu sunt Pâinea vietii. Părintii vostri au mâncat mană în pustie, si au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de asa fel, ca cineva să mănânce din ea, si să nu moară" Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; si pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viata lumii" (Ioan 6,48-51). Si printre făgăduintele binecuvântării făcute poporului lui Dumnezeu în viata vesnică este si aceasta: "Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă" (Apoc.2,17). După părăsirea pustiei Sin, israelitii au tăbărât la Refidim. Aici nu exista apă si din nou au dat pe fată neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În orbirea si cutezanta sa, poporul a venit la Moise cu cererea: "Dă-ne apă să bem!" Dar răbdarea lui n-a cedat. "Pentru ce căutati ceartă cu mine?" a spus el, "Pentru ce ispititi pe Domnul?" Atunci ei au strigat plini de mânie: "Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici, cu copiii si turmele noastre?" Atunci când fuseseră aprovizionati din abundentă cu hrană, îsi aminteau cu rusine de necredinta si murmurările lor si făgăduiau să se încreadă pentru viitor în Dumnezeu; dar îsi uitau curând făgăduinta lor si, la prima încercare a credintei, cădeau. Stâlpul de nor care-i conducea părea că ascunde o taină teribilă. Si Moise", se întrebau ei, cine era el oare si care putea fi planul lui, scotându-i din Egipt? Bănuiala si neîncrederea le-au umplut inimile si l-au acuzat cu îndrăzneală de intentia de a-i omorî pe ei si pe copiii lor prin lipsuri si greutăti, pentru ca el să se îmbogătească luându-le averile. În revărsarea mâniei si revoltei lor, erau gata să-l omoare cu pietre. În durerea sa, Moise a strigat către Domnul: "Ce să fac cu poporul acesta?" El a fost îndrumat să-i ia pe bătrânii lui Israel si toiagul cu care săvârsise minunile în Egipt si să meargă înaintea poporului. Si Domnul i-a zis: "Iată, Eu voi sta înaintea ta, pe stânca Horebului; vei lovi stânca, si va tâsni apă din ea, si poporul va bea". El a ascultat si apa a tâsnit într-un izvor puternic care a satisfăcut din abundentă nevoile taberei. În loc de a-i porunci lui Moise să-si ridice toiagul si să aducă niste plăgi teribile asemenea acelora din Egipt, asupra căpeteniilor din această multime rea si nemultumită, Dumnezeu, în marea Sa milă, a făcut din toiag instrumentul Său pentru a-i izbăvi. "A despicat stânci în pustie, si le-a dat să bea ca din niste valuri cu ape multe. A făcut să tâsnească izvoare din stânci, si să curgă ape ca niste râuri" (Ps.78,15-16). Moise a lovit stânca, dar Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care, ascuns privirii lor în stâlpul de nor, a stat alături de Moise si a făcut să curgă apa dătătoare de viată. Nu numai Moise si bătrânii, ci întreaga adunare a poporului Israel, care stătea la distantă, au văzut slava Domnului; dacă norul ar fi fost îndepărtat, ei ar fi fost nimiciti de strălucirea Sa care era prezentă acolo. În setea lor, poporul L-a ispitit pe Dumnezeu spunând: "Este oare Dumnezeu cu noi sau nu? Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă si pâine?" Necredinta astfel manifestată era nelegiuită si Moise se temea ca nu cumva judecătile lui Dumnezeu să se abată asupra lor. Si el a pus numele locului aceluia Masa (ispitire) si Meriba (ceartă), în amintirea păcatului lor. Acum, o nouă primejdie îi ameninta. Din cauza murmurării lor împotriva lui Dumnezeu, El a îngăduit ca să fie atacati de către vrăjmasii lor. Amalecitii, un trib crud si războinic care locuia în acea regiune, au iesit la luptă împotriva lor si i-au lovit pe cei care, obositi si slăbiti, rămăseseră în urmă. Moise, constient de faptul că masa poporului nu era pregătită pentru luptă, i-a poruncit lui Iosua să aleagă din diferite semintii un corp de soldati si să-i conducă dimineata următoare împotriva vrăjmasului, în timp ce el avea să stea pe vârful unui deal din apropiere cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Astfel, a doua zi, Iosua si ostasii săi l-au atacat pe vrăjmas, în timp ce Moise, Aaron si Hur stăteau pe un deal privind câmpul de bătaie. Cu mâinile înăltate spre cer si având toiagul lui Dumnezeu în mâna dreaptă, Moise s-a rugat pentru izbânda armatelor lui Israel. Cum bătălia continua, s-a observat că atâta timp cât mâinile sale erau ridicate, biruia Israel, iar atunci când erau coborâte, inamicul iesea învingător. Când Moise a obosit, Aaron si Hur i-au tinut mâinile în sus până la apusul soarelui, iar inamicul a fost pus pe fugă. Sustinând mâinile lui Moise, Aaron si Hur i-au arătat poporului datoria sa de a-l sustine în lucrarea lui cea grea, în timp ce el avea să primească din partea lui Dumnezeu cuvântul pe care să li-l transmită. Si actul lui Moise era de asemenea semnificativ, arătând că Dumnezeu tine în mâinile Sale destinul lor. Cât timp ei îsi pun încrederea în El, El va lupta pentru ei si îi va supune pe vrăjmasii lor; dar când nu vor mai avea încredere în El si se vor încrede în propria lor putere, atunci ei vor fi mai slabi decât aceia care nu-L cunosc pe Dumnezeu, iar vrăjmasii lor îi vor birui. După cum evreii biruiau atunci când Moise înălta mâinile spre ceruri, mijlocind în favoarea lor, tot astfel Israelul lui Dumnezeu va izbândi atunci când, prin credintă, se va prinde puternic de tăria marelui său Sprijinitor. Cu toate acestea, puterea divină trebuie să fie combinată cu eforturi omenesti. Moise nu credea că Dumnezeu avea să-i înfrângă pe vrăjmasii lor în timp ce Israel rămânea inactiv. În timp ce marele conducător mijlocea înaintea Domnului, Iosua si vitejii săi ostasi depuneau cele mai mari eforturi pentru a-i respinge pe vrăjmasii lui Israel si ai lui Dumnezeu. După înfrângerea amalecitilor, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: "Scrie lucrurile acestea în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, si spune lui Iosua că voi sterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri" (Ex.17,14). Chiar înaintea mortii sale, marele conducător a asezat asupra poporului său solemna însărcinare: "Adu-ti aminte ce ti-a făcut Amalec pe drum, la iesirea voastră din Egipt: cum te-a întâlnit pe drum, si fără nici o teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit si sleit de puteri" să stergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri; să nu uiti lucrul acesta" (Deut.25,17-19). Cu privire la acest popor rău, Domnul a declarat: "Mâna lui Amalec este împotriva scaunului de domnie al Domnului" (Ex.17,16). Amalecitii nu erau nestiutori în ceea ce priveste caracterul lui Dumnezeu sau suveranitatea Lui, dar, în loc de a sta cu temere înaintea Sa, ei s-au apucat să-I nesocotească puterea. Minunile făcute de Moise înaintea egiptenilor erau subiect de batjocură pentru poporul lui Amalec, iar teama natiunilor înconjurătoare era pricină de râs. Ei au jurat pe zeii lor că îi vor nimici pe evrei, asa ca nici unul să nu scape, fălindu-se că Dumnezeul lui Israel va fi neputincios ca să le reziste. Ei nu fuseseră vătămati sau amenintati în vreun fel de israeliti. Atacul lor a fost cu totul neprovocat. El trebuia să demonstreze ura si sfidarea lor fată de Dumnezeu, prin faptul că ei căutau să-l nimicească pe poporul Său. Amalecitii erau de mult niste păcătosi trufasi si crimele lor strigau la Dumnezeu pentru răzbunare si totusi mila Sa îi chema încă la pocăintă; dar, când i-au atacat pe cei sleiti de puteri si fără apărare din rândurile lui Israel, oamenii lui Amalec au pecetluit soarta natiunii lor. Grija lui Dumnezeu este îndreptată spre cei mai slabi dintre copiii Săi. Nici un act de cruzime sau opresiune făcut fată de ei nu rămâne neobservat de Cer. Mâna Lui se întinde ca un scut peste toti aceia care-L iubesc si se tem de El; oamenii să fie atenti ca nu cumva să lovească această mână; pentru că ea tine sabia dreptătii. Nu departe de locul unde erau acum tăbărâti israelitii, se afla casa lui Ietro, socrul lui Moise. Ietro auzise de eliberarea evreilor si acum a pornit să-i viziteze, ca să-i dea lui Moise nevasta si pe cei doi fii ai săi. Marele conducător a fost informat, prin soli, de sosirea lor si a iesit cu bucurie ca să-i întâmpine si, după ce a terminat de salutat, i-a condus la cortul său. El îsi trimisese înapoi familia, când se afla pe drumul periculos al scoaterii lui Israel din Egipt, dar acum se putea bucura din nou de mângâierea si sprijinul prezentei lor. El i-a povestit lui Ietro modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu Israel si patriarhul s-a bucurat si a binecuvântat pe Dumnezeu si, împreună cu Moise si cu bătrânii poporului, el s-a unit în a aduce jertfe si a luat parte la o masă solemnă pentru comemorarea milei lui Dumnezeu. Rămânând în tabără, Ietro a observat repede cât de grele erau poverile ce apăsau asupra lui Moise. Mentinerea ordinii si disciplinei în mijlocul acestei mari multimi nestiutoare si needucate era într-adevăr o sarcină extraordinară. Moise era recunoscut drept conducătorul si judecătorul lor si la el erau aduse nu numai nevoile si interesele generale ale poporului, dar si neîntelegerile ce se iscau între ei. El a îngăduit acest lucru pentru că avea astfel ocazia să-i învete; căci el spunea: "Eu judec între ei, si fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu si legile Lui" (Ex.18,16). Dar Ietro nu a fost de acord cu aceste practici, spunând: "Ce faci tu nu este bine" căci lucrul este mai presus de puterile tale si nu-l vei putea face singur" Te istovesti singur", si l-a sfătuit pe Moise să numească niste persoane destoinice drept căpetenii peste mii, pe altii, căpetenii peste sute, iar altii, peste zeci. Ei trebuia să fie oameni "destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere si vrăjmasi ai lăcomiei". Acestia aveau să judece în toate problemele de mică importantă, în timp ce cazurile cele mai grele si mai importante urmau să fie aduse totusi înaintea lui Moise, care trebuia să fie pentru popor, spunea Ietro, "tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu" si să ducă "pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învată-i poruncile si legile; si arată-le calea, pe care trebuie s-o urmeze si ce trebuie să facă". Acest sfat a fost ascultat si el nu numai că a usurat sarcina lui Moise, dar a avut ca rezultat stabilirea unei ordini mult mai bune în mijlocul poporului. Domnul l-a onorat mult pe Moise si prin mâna sa a săvârsit multe minuni; dar faptul că el fusese ales ca să-i învete pe altii nu l-a făcut să tragă concluzia că el personal nu mai are nevoie să fie învătat. Conducătorul ales al lui Israel a ascultat cu bucurie sugestiile pe care i le dăduse preotul din Madian, temător de Dumnezeu, si a adoptat planul său ca fiind un aranjament întelept. De la Refidim, poporul si-a continuat călătoria, urmând călăuzirea stâlpului de nor. Drumul i-a condus peste câmpii sterpe, peste povârnisuri adânci si prin defileuri muntoase. Adesea, pe când traversau pustiuri nisipoase, au văzut înaintea lor muntii pietrosi, asemenea unor fortărete uriase, îngrămăditi chiar de-a curmezisul drumului lor, părând să le oprească orice înaintare. Dar, pe măsură ce se apropiau, în zidul muntilor apăreau ici si colo deschizături si dincolo de el se deschidea o nouă câmpie. Prin una dintre aceste trecători adânci si stâncoase, erau condusi să treacă acum. Era o scenă măreată si impresionantă. Printre crestele stâncoase ce se înăltau la sute de metri de o parte si alta, se revărsau ca un val viu, cât se putea vedea cu ochiul, ostile lui Israel cu turmele si cirezile lor. Si acum, înaintea lor se înălta, într-o solemnă măretie, muntele Sinai. Stâlpul de nor s-a oprit pe vârful lui, iar poporul si-a întins corturile pe câmpia de sub el. Aici avea să fie locul sederii lor timp de aproape un an. Noaptea, stâlpul de foc le asigura protectia divină si, în timp ce ei erau adânciti în somn, pâinea din cer cobora linistit peste tabără. Zorile scăldau în aur sirurile întunecoase ale muntilor si razele strălucitoare ale soarelui străpungeau defileurile adânci, apărând pentru acesti călători obositi ca raze ale îndurării de la tronul lui Dumnezeu. Pretutindeni, înăltimi mari si stâncoase, în singuratica lor măretie, păreau că vorbesc despre statornicie si măretie. Aici, mintea era coplesită de solemnitate si teamă plină de respect. Omul ajungea să-si simtă nestiinta si slăbiciunea, în prezenta Aceluia care "a cântărit muntii cu cântarul si dealurile cu cumpăna" (Is.40,12). Aici avea să primească Israel cea mai minunată descoperire din câte a dat vreodată Dumnezeu oamenilor. Aici Si-a adunat Dumnezeu poporul, ca să poată imprima în fiinta lui sfintenia cerintelor Sale, vestindu-le cu Însusi glasul Său Legea Sa cea sfântă. Schimbări mari si radicale urma să se facă în ei, căci influenta îngrozitoare a robiei si a îndelungatei legături cu cei idolatri si-a lăsat amprenta asupra obiceiurilor si caracterului lor. Dumnezeu lucra la ridicarea lor pe o treaptă morală mai înaltă, dându-le posibilitatea să-L cunoască.
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA