| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 25
Exodul
Cu mijlocul încins, cu picioarele încăltate si cu toiagul în mână, poporul Israel stătea gata, în picioare, fără glas, înmărmurit si totusi nădăjduind, în asteptarea ordinului imperial, care să le spună să plece. Înainte de ivirea zorilor, ei au pornit la drum. În timpul plăgilor, pe când manifestarea puterii lui Dumnezeu aprinsese credinta în inimile robilor si aruncase groaza în asupritorii lor, israelitii se adunaseră în mod treptat în Gosen; cu toată graba plecării lor, se luaseră deja unele măsuri necesare organizării si controlului multimii în miscare, prin împărtirea lor în cete, sub îndrumarea unor conducători numiti în scopul acesta. Si au plecat "în număr de aproape sase sute de mii de oameni, care mergeau pe jos, afară de copii. O multime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei" (Ex.12,37-38). În această multime se aflau nu numai aceia care erau mânati de credinta în Dumnezeul lui Israel, ci se afla, de asemenea, un foarte mare număr de oameni care doreau numai să scape de plăgi sau porniseră după multimea în miscare numai din sentimentalism si curiozitate. Această clasă de oameni a fost totdeauna o piedică si o cursă pentru Israel. De asemenea, poporul a luat cu el "turme însemnate de oi si boi". Acestea erau proprietatea israelitilor, care nu-si vânduseră niciodată bunurile lor împăratului, asa cum făcuseră egiptenii. Iacov si fiii săi si-au adus turmele si cirezile cu ei în Egipt, unde se înmultiseră foarte mult. Înainte de a părăsi Egiptul, poporul, sub îndrumarea lui Moise, a cerut o recompensă pentru munca lui neplătită, iar egiptenii erau prea nerăbdători să scape de prezenta lor, spre a le refuza cererea. Robii au plecat încărcati cu prada luată de la asupritorii lor. Ziua aceea a însemnat încheierea istoriei descoperite lui Avraam în viziune profetică, dată cu veacuri înainte: "Să stii hotărât că sământa ta va fi străină într-o tară, care nu va fi a ei; acolo va fi robită, si o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu; si pe urmă va iesi de acolo cu mari bogătii" (Gen.15,13-14).4 Cei patru sute de ani se împliniseră. "Si, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate ostile Domnului au iesit din tara Egiptului" (Ex.12,41). La plecarea lor din Egipt, israelitii duceau cu ei o mostenire pretioasă, oasele lui Iosif, care asteptaseră atât de mult timp împlinirea făgăduintei lui Dumnezeu si care, în timpul anilor întunecosi de robie, fuseseră o aducere aminte a izbăvirii lui Israel. În loc de a urma calea directă spre Canaan, care trecea prin tara filistenilor, Domnul le-a îndreptat mersul spre miazăzi, spre tărmurile Mării Rosii. "Căci a zis Dumnezeu: 'S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul si să se întoarcă în Egipt'" (Ex.13,17). Dacă ar fi încercat să treacă prin tara filistenilor, înaintarea lor ar fi fost stânjenită, căci filistenii îi considerau sclavi fugiti de la stăpânii lor si n-ar fi ezitat să se războiască cu ei. Israelitii erau slab pregătiti pentru a se lupta cu poporul acela puternic si războinic. De asemenea, ei Îl cunosteau prea putin pe Dumnezeu si aveau putină credintă în El si s-ar fi înspăimântat si descurajat. Erau neînarmati si nedeprinsi cu lupta, iar starea lor de spirit era deprimată datorită îndelungatei lor robii; erau stânjeniti de femei si copii, de turme si cirezi. Conducându-i pe drumul spre Marea Rosie, Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu al milei si al întelepciunii. "Au plecat din Sucot, si au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă si ziua, si noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici stâlpul de foc în timpul noptii" (Ex.13,20-22). Psalmistul spune: "A întins un nor, ca să-i acopere, si focul, ca să lumineze noaptea" (Ps.105,39; a se vedea, de asemenea, 1 Corinteni 10,1-2). Stindardul Conducătorului lor nevăzut era totdeauna cu ei. Ziua, norul le arăta calea sau se întindea ca un acoperământ deasupra multimii. El servea ca apărare împotriva căldurii arzătoare, iar prin răcoarea si umezeala lui aducea o înviorare milostivă în desertul ars de soare si însetat. Noaptea, el devenea un stâlp de foc, luminându-le tabăra si asigurându-i fără încetare de prezenta divină. În unul dintre cele mai frumoase si mai încurajatoare pasaje din cartea profetului Isaia, se face referire la stâlpul de nor si de foc, spre a reprezenta grija lui Dumnezeu fată de poporul Său, în marea luptă finală cu puterile răului. "Domnul va aseza peste toată întinderea muntelui Sionului si peste locurile lui de adunare un nor de fum ziua, si un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei si ca loc de adăpost si de ocrotire împotriva furtunii si ploii" (Is.4,5-6). Ei călătoreau prin întinderea tristă si pustie. În inima lor începuseră deja să se întrebe încotro îi va duce drumul pe care au apucat; începeau să obosească de calea cea grea si, în unele inimi, a început să încoltească teama că vor fi urmăriti de egipteni. Dar norul mergea înainte si ei îl urmau. Si iată că Domnul l-a îndrumat pe Moise să o ia într-o parte, într-un defileu muntos, si să tabere lângă mare. I-a fost descoperit faptul că faraon avea să-i urmărească, dar că Dumnezeu avea să fie onorat prin izbăvirea lor. În Egipt se răspândise vestea că copiii lui Israel, în loc să se oprească în desert pentru a se închina, înaintau grăbiti către Marea Rosie. Sfetnicii i-au făcut cunoscut lui faraon că robii lor fugiseră spre a nu se mai întoarce. Poporul îsi deplângea nebunia de a fi considerat că moartea primilor născuti s-a datorat puterii lui Dumnezeu. Oamenii lor cei mari, revenindu-si din teamă, au pus plăgile pe seama unor cauze naturale. "Ce am făcut, de am lăsat pe Israel să plece si să nu ne mai slujească?" - a fost strigătul lor amar (Ex.14,5 u.p.). Faraon îsi strânse fortele, "sase sute de care de luptă" si toate carele Egiptului", călăreti, comandanti si pedestrasi. Împăratul însusi, însotit de oamenii de frunte ai împărătiei sale, conducea armata atacatoare. Pentru a se asigura de ajutorul zeilor si pentru ca în felul acesta să-si asigure izbânda în această actiune a lor, erau însotiti de preoti. Împăratul era hotărât să-l intimideze pe Israel printr-o mare desfăsurare a puterii sale. Egiptenii se temeau ca nu cumva supunerea lor silită fată de Dumnezeul lui Israel să-i facă să ajungă de râsul celorlalte natiuni; dar, dacă aveau să pornească acum cu o mare desfăsurare a fortei lor si să-i aducă înapoi pe fugari, atunci aveau să-si recapete gloria si să-si recâstige serviciile robilor lor. Evreii tăbărâseră lângă mare, ale cărei ape ridicau înaintea lor o barieră ce părea de netrecut, în timp ce la miazăzi un munte stâncos le oprea înaintarea. Deodată, ei au văzut în depărtare armuri strălucitoare si care în miscare, ce trădau avangarda unei mari ostiri. Pe măsură ce forta aceasta se apropia, ostile Egiptului au fost văzute în actiunea lor de urmărire. Groaza a umplut inimile israelitilor. Unii strigau către Domnul, dar cea mai mare parte alergau la Moise cu plângerile lor: "Nu erau oare morminte în Egipt, ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai făcut, de ne-ai scos din Egipt? Nu-ti spuneam noi în Egipt: 'Lasă-ne să slujim ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor, decât să murim în pustie'?" (Ex.14,11-12). Moise s-a tulburat foarte mult văzând că poporul său dă pe fată atât de putină credintă în Dumnezeu, în ciuda faptului că în repetate rânduri fusese martor la manifestarea puterii Sale spre binele lor. Cum puteau ei să-l învinuiască de primejdiile si greutătile situatiei lor, când el nu făcuse altceva decât să urmeze porunca expresă a lui Dumnezeu? Într-adevăr, nu exista nici o posibilitate de scăpare, decât dacă Dumnezeu Însusi avea să intervină pentru izbăvire; dar pentru că au fost adusi în această situatie datorită faptului că au ascultat de îndrumările divine, Moise nu se temea de urmări. Răspunsul său linistit si plin de încredintare adresat poporului a fost: "Nu vă temeti de nimic, stati pe loc si veti vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta; căci pe egiptenii acestia, pe care-i vedeti azi, nu-i veti mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, stati linistiti'" (Ex.14,13-14). Nu era un lucru usor să faci ca ostile lui Israel să rămână în asteptare înaintea Domnului. Lipsiti de disciplină si de stăpânire de sine, oamenii au ajuns violenti si nerationali. Ei se asteptau să cadă repede în mâinile opresorilor, iar vaietele si plângerile lor erau zgomotoase si puternice. Stâlpul cel minunat de nor fusese urmat ca un semn de la Dumnezeu de a merge înainte; dar acum se întrebau între ei dacă acesta nu prevestea cumva o mare nenorocire: căci nu-i dusese el oare de partea rea a muntelui, într-un loc unde nu exista trecere? În felul acesta, îngerul lui Dumnezeu era pentru mintea lor rătăcită ca un purtător de nenorocire. Dar deodată, în timp ce ostile egiptene se apropiau, asteptându-se să facă din ei o pradă usoară, stâlpul de nor s-a ridicat în mod maiestuos spre cer, a trecut peste israeliti si a coborât între ei si ostile Egiptului. Un zid întunecos s-a asezat între urmăriti si urmăritori. Egiptenii nu mai puteau vedea nicidecum tabăra evreilor, fiind astfel constrânsi să se oprească. Dar, pe când întunericul noptii devenea tot mai adânc, zidul de nor a devenit o mare lumină pentru evrei, inundând întreaga tabără cu o strălucire ca în timpul zilei. Atunci, nădejdea a revenit în inimile poporului Israel. Iar Moise a strigat către Domnul. "Domnul a zis lui Moise: 'Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui Israel să pornească înainte. Tu, ridică-ti toiagul, întinde-ti mâna spre mare, si despică-o; si copiii lui Israel vor trece prin mijlocul mării, ca pe uscat'" (Ex. 14,15-16). Psalmistul, descriind trecerea mării de către Israel, cânta: "Ti-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari, si nu Ti s-au cunoscut urmele. Ai povătuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise si Aaron" (Ps.77,19-20). Când Moise si-a întins toiagul, apele s-au despărtit si Israel a mers prin mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid de o parte si de alta. Lumina din stâlpul de foc al lui Dumnezeu strălucea pe vârfurile înspumate ale valurilor si lumina calea ce era tăiată ca o brazdă adâncă prin apele mării si se pierdea în obscuritatea celuilalt tărm îndepărtat. "Egiptenii i-au urmărit: si totii caii lui Faraon, carele si călăretii lui au intrat după ei în mijlocul mării. În straja diminetii, Domnul, din stâlpul de foc si de nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor si a aruncat învălmăseală în tabăra egiptenilor" (Ex.14,23-24). Norul misterios se transforma într-un stâlp de foc înaintea ochilor lor uimiti. Tunetele au început să bubuie si fulgerele să lumineze. "Norii au turnat apă cu găleata, tunetul a răsunat din nori si săgetile Tale au zburat în toate părtile. Tunetul Tău a izbucnit în vârtej de vânt, fulgerele au luminat lumea; pământul s-a miscat si s-a cutremurat" (Ps.77,17-18). Egiptenii au fost cuprinsi de confuzie si spaimă. În mijlocul mâniei elementelor naturii, în care au auzit vocea unui Dumnezeu mâniat, ei au încercat să se retragă si să fugă înspre tărmul pe care-l părăsiseră. Dar Moise îsi întinse toiagul si apele care erau îngrămădite, suierând +si mugind, grăbite să-si apuce prada, se aruncară împreună înghitind armata egipteană în adâncurile lor întunecoase. Când se iviră zorile, acestea îi descoperiră multimii lui Israel tot ce mai rămăsese din puternicii săi vrăjmasi - grămezi de cadavre, îmbrăcate în zale, aruncate pe tărm. Din primejdia cea mai îngrozitoare, o singură noapte a adus o deplină izbăvire. Multimea cea mare si neajutorată - robi nedeprinsi cu luptele, femei, copii si vite, având marea înaintea lor si ostirea cea puternică a Egiptului amenintându-i din spate - a văzut cum i se deschide calea prin apă, iar pe vrăjmasi zdrobiti chiar în clipa în care asteptau biruinta. Numai singur Dumnezeu le-a adus eliberarea si către El s-au îndreptat si inimile lor recunoscătoare si pline de credintă. Simtămintele lor si-au găsit exprimarea în cântece de laudă. Duhul lui Dumnezeu era asupra lui Moise si el a condus poporul într-un cântec sfânt, triumfător, de multumire, cel dintâi si unul dintre cele mai sublime din câte sunt cunoscute omului: "Voi cânta Domnului, căci Si-a arătat slava: A năpustit în mare pe cal si pe călăret.
Domnul este tăria mea Si temeiul cântărilor mele de laudă. El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu, Pe El Îl voi lăuda: El este Dumnezeul tatălui meu; Pe El Îl voi preamări. Domnul este un războinic viteaz: Numele Lui este Domnul. El a aruncat în mare Carele lui Faraon si oastea lui; Luptătorii lui alesi Au fost înghititi în Marea Rosie. I-au acoperit valurile, Si s-au pogorât În fundul apelor, ca o piatră. Dreapta Ta, Doamne, Si-a făcut vestită tăria; Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, A zdrobit pe vrăjmasi. Prin mărimea măretiei Tale, Tu trântesti la pământ pe vrăjmasii Tăi; Îti dezlăntuiesti mânia, Si ea-i mistuie ca pe o trestie. La suflarea nărilor Tale, S-au îngrămădit apele, S-au ridicat talazurile ca un zid, Si s-au închegat valurile în mijlocul mării. Vrăjmasul zicea: 'Îi voi urmări, îi voi ajunge, Vom împărti prada de război; Îmi voi scoate sabia, Si-i voi nimici cu mâna mea'. Dar Tu ai suflat cu suflarea Ta: Si marea i-a acoperit, Ca plumbul s-au afundat În adâncul apelor, Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfintenie, Bogat în fapte de laudă, Si făcător de minuni? Tu Ti-ai întins mâna dreaptă;
Si i-a înghitit pământul. Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit, Si ai izbăvit pe poporul acesta; Iar prin puterea Ta îl îndrepti Spre locasul sfinteniei Tale. Popoarele vor afla lucrul acesta,
Si se vor cutremura; Apucă groaza pe Filisteni, Se înspăimântă căpeteniile Edomului, Si un tremur apucă pe războinicii lui Moab; Toti locuitorii Canaanului Lesină de la inimă.
Îi va apuca teama si spaima; Iar văzând măretia bratului Tău, Vor sta muti ca o piatră, Până va trece poporul Tău, Doamne! Până va trece Poporul, pe care Tu l-ai răscumpărat Tu îi vei aduce si-i vei aseza Pe muntele mostenirii Tale, În locasul pe care Ti l-ai pregătit Ca locas, Doamne, La Templul pe care mâinile Tale L-au întemeiat, Doamne!" (Exod 15,1-17)
Asemenea unui glas din adâncuri s-a înăltat din pieptul marii multimi a lui Israel acea sublimă laudă. Ea a fost preluată de femeile lui Israel, Maria, sora lui Moise, fiind în frunte, când au pornit cu timpane si jucând. Departe, peste desert si mare răsuna refrenul fericit, iar muntii reverberau cuvintele lor de laudă. "Cântati Domnului, căci Si-a arătat slava". Acest cântec si marea eliberare pe care el o sărbătoreste au făcut o impresie de nesters în memoria poporului evreu. Din veac în veac, el a fost făcut să răsune de către profetii si cântăretii lui Israel, mărturisind că Domnul este tăria si izbăvirea acelora care se încred în El. Acest cântec nu apartine numai poporului iudeu. El arată înainte la nimicirea tuturor vrăjmasilor neprihănirii si la biruinta finală a Israelului lui Dumnezeu. Profetul de pe Patmos a privit multimea îmbrăcată în haine albe, pe cei care "stăteau biruitori" pe marea de sticlă amestecată cu foc", având "alăutele lui Dumnezeu în mână. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, si cântarea Mielului" (Apoc.15,2-3). "Nu nouă, nu nouă, ci Numelui Tău dă slavă pentru bunătatea Ta, pentru credinciosia Ta!" (Ps.115,1). Acesta era spiritul de care era pătruns cântecul de eliberare al lui Israel si este spiritul care ar trebui să sălăsluiască în inima tuturor acelora care Îl iubesc pe Dumnezeu si se tem de El. Eliberând sufletele noastre de sclavia păcatului, Dumnezeu a lucrat pentru noi o eliberare mai mare decât aceea a evreilor la Marea Rosie. Ca si multimea evreilor, noi ar trebui să-L lăudăm pe Domnul cu inima, cu sufletul si cu vocea pentru "lucrările Sale minunate, făcute pentru fiii oamenilor". Cei care cugetă la îndurările cele mari ale lui Dumnezeu si care nu trec cu vederea darurile Sale mai mici se vor încinge cu bucurie si vor cânta Domnului în inimile lor. Binecuvântările zilnice pe care le primim din mâna lui Dumnezeu si, mai presus de toate, moartea ispăsitoare a lui Isus, ca să aducă fericirea si cerul la îndemâna noastră, ar trebui să constituie tema unei continue recunostinte. Ce milă, ce iubire nemărginită ne-a arătat Dumnezeu nouă, unor păcătosi pierduti, legându-ne de El, spre a fi pentru El o comoară deosebită! Ce sacrificiu a făcut Răscumpărătorul nostru, pentru ca noi să putem fi numiti copii ai lui Dumnezeu! Să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru fericita nădejde ce ne-a fost pusă înainte, cuprinsă în marele plan de mântuire, să-L lăudăm pentru mostenirea cerească, cum si pentru bogatele Sale făgăduinte, să-L lăudăm pentru că Isus trăieste ca să mijlocească pentru noi. "Cine aduce multumiri", spune Creatorul, "acela Mă proslăveste" (Ps.50,23). Toti locuitorii cerului se unesc pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Să învătăm acum cântecul îngerilor, ca să-l putem cânta atunci când ne vom alătura rândurilor lor strălucitoare. Să spunem împreună cu psalmistul: "Voi lăuda pe Domnul cât voi trăi, voi lăuda pe Dumnezeul meu cât voi fi" (Ps.146,2). "Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă" (Ps.67,5). Dumnezeu, în providenta Sa, i-a dus pe evrei în fortăreata muntilor înaintea mării, pentru ca El să-Si poată manifesta puterea în eliberarea lor si să umilească în mod vădit mândria opresorilor lor. El ar fi putut să-i salveze si pe o altă cale, dar a ales această metodă pentru a le pune la probă credinta si a le întări încrederea în El. Poporul era obosit si înspăimântat si totusi, dacă ar fi dat înapoi atunci când Moise i-a spus să înainteze, Dumnezeu nu i-ar fi deschis niciodată calea. "Prin credintă au trecut ei Marea Rosie, ca pe uscat" (Evr.11,29). Coborând până la apă, ei au dovedit că au crezut Cuvântul lui Dumnezeu, asa cum era rostit de către Moise. Ei au făcut tot ce stătea în puterea lor să facă si numai după aceea, Cel care este tăria lui Israel a despărtit marea pentru a face o cale pentru picioarele lor. Marea lectie dată aici este pentru toate timpurile. Adesea, viata crestină este înconjurată de primejdii, iar împlinirea datoriei pare greu de adus la îndeplinire. Imaginatia întrezăreste o iminentă ruină în fată si sclavie sau moarte în urmă. Si totusi, vocea lui Dumnezeu rosteste în mod clar: "Mergeti înainte". Noi trebuie să ascultăm de porunca aceasta, chiar dacă ochii nostri nu pot pătrunde prin întuneric si chiar dacă simtim la picioarele noastre valurile reci ale mării. Obstacolele care stau în calea înaintării noastre nu vor dispărea niciodată înaintea unui spirit zăbavnic si îndoielnic. Cel care amână ascultarea, până când fiecare umbră de nesigurantă va dispărea si până când nu va mai fi nici un risc de a da gres sau de a fi înfrânt, nu va asculta niciodată. Necredinta sopteste: "Să asteptăm până când sunt date la o parte toate piedicile si până când vom putea vedea în mod clar drumul nostru"; dar credinta plină de curaj îndeamnă la înaintare, nădăjduind si crezând totul. Norul care pentru egipteni a fost un zid de întuneric, pentru evrei a fost un potop de lumină, luminând întreaga tabără si revărsând strălucire pe cărarea din fata lor. Astfel, lucrările Providentei aduc întuneric si disperare celui necredincios, în timp ce pentru sufletul plin de încredere, ele sunt pline de lumină si pace. Cărarea pe care te conduce Dumnezeu poate trece prin pustie sau prin mare, dar este o cărare sigură
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA