| « Back = Inapoi |
Intercer |
AZS-Romania
|
UNIUNEA ROMANA |
Capitolul 24
Pastele
Când cererea pentru eliberarea lui Israel a fost prezentată pentru prima dată împăratului Egiptului, s-a dat avertizarea celei mai teribile plăgi. Moise primise porunca să-i spună lui faraon: "Asa vorbeste Domnul: 'Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut'. Îti spun: 'Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lasi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut'" (Ex.4,22.23). Desi dispretuiti de egipteni, israelitii fuseseră onorati de Dumnezeu prin faptul că fuseseră pusi deoparte ca să fie păstrătorii Legii Sale. Datorită binecuvântărilor si privilegiilor speciale care le erau acordate, ei aveau întâietate între natiuni, asa cum avea primul născut între fratii săi. Pedeapsa despre care Egiptul fusese avertizat de la început avea să fie cea din urmă. Dumnezeu este îndelung răbdător si bogat în milă. El are o grijă duioasă fată de fiintele făcute după chipul Său. Dacă pierderea recoltelor si a turmelor si cirezilor ar fi adus Egiptul la pocăintă, atunci copiii n-ar mai fi fost loviti; dar natiunea s-a împotrivit cu încăpătânare poruncii divine si, de aceea, lovitura finală era gata să cadă. Moise fusese oprit, sub pedeapsa cu moartea, să se mai arate în fata lui faraon; dar o ultimă solie din partea lui Dumnezeu trebuia să-i fie dusă monarhului răzvrătit si Moise a venit din nou înaintea lui, cu înstiintarea înspăimântătoare: "Asa vorbeste Domnul: 'Pe la miezul noptii, voi trece prin Egipt, si toti întâii născuti din tara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al lui Faraon, care sade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râsnită si până la toti întâii născuti ai dobitoacelor, în toată tara Egiptului vor fi tipete mari, asa cum n-au fost si nu vor mai fi. Dar dintre toti copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să stiti ce deosebire face Domnul între egipteni si Israel. Atunci, toti acesti slujitori ai tăi se vor pogorî la mine si se vor închina până la pământ înaintea mea zicând: 'Iesi, tu si tot poporul care te urmează!' După aceea voi iesi" (Ex.11,4-8). Înainte de aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri prin Moise, Domnul a dat îndrumări copiilor lui Israel cu privire la plecarea lor din Egipt si, în mod deosebit, cu privire la ocrotirea lor de pedeapsa care avea să vină. Fiecare familie, singură sau împreună cu altele, trebuia să "junghie" un miel sau un ied "fără cusur" si, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele lui pe "pragul de sus si cei doi stâlpi ai usii" casei, pentru ca îngerul nimicitor, venind la miezul noptii, să nu intre în acea locuintă. Ei trebuia să mănânce carnea "friptă la foc" cu "azimi si verdeturi amare", noaptea, după cum spusese Moise: "Să aveti mijlocul încins, încăltămintele în picioare si toiagul în mână; si să-l mâncati în grabă, căci sunt Pastele Domnului" (Ex.12,11).
Domnul a zis: "În noaptea aceea Eu voi trece prin tara Egiptu-lui si voi lovi pe toti întâii născuti din tara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; si voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului" Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veti fi. Eu voi vedea sângele si voi trece pe lângă voi, asa că nu vă va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi tara Egiptului" (Ex.12,12-13). În amintirea acestei mari eliberări trebuia ca poporul Israel să tină o sărbătoare în fiecare an, în toate generatiile viitoare. "Si pomenirea acestei zile s-o păstrati si s-o prăznuiti printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiti ca o lege vesnică pentru urmasii vostri" (Ex.12,14). Când ei aveau să prăznuiască această sărbătoare în anii ce aveau să vină, trebuia să le povestească copiilor lor istoria acestei mari eliberări, asa după cum le spusese Moise: "Să răspundeti: 'Este jertfa de Paste în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, si ne-a scăpat casele noastre'" (Ex.12,26-27). Pe lângă acestea, întâii născuti, atât dintre oameni, cât si dintre animale, trebuia să fie ai Domnului, putând fi luati înapoi numai printr-o răscumpărare, ca recunoastere a faptului că, atunci când întâii născuti ai Egiptului au pierit, ai lui Israel, desi au fost izbăviti în mod minunat, ar fi fost si ei părtasi aceleiasi sorti, dacă nu s-ar fi adus jertfa ispăsitoare. "Căci orice întâi născut este al Meu", a spus Domnul; "în ziua când am lovit pe toti întâii născuti din tara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toti întâii născuti din Israel, atât dintre oameni, cât si dintre dobitoace; ei vor fi ai Mei" (Num.3,13). După instituirea slujbei la sanctuar, Domnul a pus deoparte pentru Sine semintia lui Levi pentru lucrarea la sanctuar, în locul întâilor născuti ai întregului popor. "Căci ei Îmi sunt dati cu totul din mijlocul copiilor lui Israel", a zis El. "Eu i-am luat pentru Mine în locul întâilor născuti din toti întâii născuti ai copiilor lui Israel" (Num.8,16). Tot poporul avea totusi datoria, ca o recunoastere a îndurării lui Dumnezeu, să plătească un pret de răscumpărare pentru orice întâi născut (Num.18,15-16). Pastele trebuia să fie atât un act comemorativ, cât si un act preînchipuitor, care să arate nu numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci si înainte, la marea eliberare pe care Isus Hristos avea s-o aducă la îndeplinire în eliberarea poporului Său din sclavia păcatului. Mielul de jertfă Îl reprezintă pe "Mielul lui Dumnezeu", în care este unica noastră nădejde de mântuire. Apostolul spune: "Căci Hristos, Pastele nostru, a fost jertfit" (1 Cor.5,7). Nu a fost de ajuns ca mielul pascal să fie junghiat; ci sângele lui trebuia să fie stropit pe stâlpii usii; tot astfel este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos să fie aplicate sufletului. Noi trebuie să credem nu numai că El a murit pentru lume, ci că a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual. Noi trebuie să ne însusim meritele jertfei ispăsitoare. Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curătirii, fiind astfel folosit la curătirea leprei si a acelora care se întinau prin atingerea cu cei morti. În rugăciunea psalmistului se poate vedea, de asemenea, însemnătatea lui: "Curăteste-mă cu isop, si voi fi curat. Spală-mă si voi fi mai alb decât zăpada" (Ps.51,7). Mielul trebuia pregătit în întregime si nici un os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, nici un os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19,36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârsită a jertfei lui Hristos. Carnea trebuia mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor; prin credintă noi trebuie să primim fără încetare putere si hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: "Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncati trupul Fiului omului si dacă nu beti sângele Lui, nu aveti viată în voi. Cine mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu, rămâne în Mine si Eu rămân în el" (Ioan 6,53-54). Iar pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh si viată" (vers.63). Isus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viata Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe fată spiritul ei si a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: "Si Cuvântul S-a făcut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevăr. Si noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1,14). Urmasii lui Hristos trebuie să fie părtasi ai experientei Lui. Ei trebuie să primească si să asimileze Cuvântul lui Dumnezeu, asa încât el să ajungă forta motrice a vietii si actiunilor lor. Prin puterea lui Hristos ei trebuie să fie schimbati spre a ajunge asemenea Lui si a reflecta însusirile dumnezeiesti. Ei trebuie să mănânce carnea si să bea sângele Fi-ului lui Dumnezeu sau, dacă nu, n-au viată în ei însisi. Spiritul si lucrarea lui Hristos trebuie să devină spiritul si lucrarea ucenicilor Săi. Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre. Folosirea azimilor avea, de asemenea, o însemnătate. Această însemnătate este cuprinsă în mod expres în legea serbării Pastelui, păzită cu strictete de către evrei în practicile lor, astfel încât nici un fel de aluat să nu se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători. Tot astfel aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toti aceia care vor să primească viata si hrana de la Hristos. De aceea Pavel scrie bisericii din Corint: "Măturati aluatul cel vechi, ca să fiti o plămădeală nouă, cum si sunteti, fără aluat; căci Hristos, Pastele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate si viclenie, ci cu azimile curătiei si adevărului" (1 Cor.5,7- 8). Înainte de a obtine libertatea, robii trebuia să-si dovedească credinta în marea eliberare care era gata să se înfăptuiască. Semnul sângelui trebuia pus pe casele lor si trebuia ca ei să se separe, ei si familiile lor, de egipteni si să se strângă înăuntrul caselor lor. Dacă israelitii ar fi nesocotit în vreo privintă oarecare vreuna din îndrumările primite, dacă ar fi neglijat să-si separe copiii de egipteni, dacă ar fi junghiat mielul, dar n-ar fi uns stâlpii usii cu sânge, sau dacă vreunul dintre ei ar fi iesit din casă, n-ar mai fi fost în sigurantă. S-ar fi putut ca în sinceritatea inimii lor să fi crezut că au făcut tot ce era necesar, dar sinceritatea lor nu i-ar fi izbăvit. Toti aceia care nu aveau să ia seama la îndrumările Domnului aveau să-l piardă pe întâiul lor născut, lovit de mâna îngerului pierzător. Prin ascultare, poporul trebuia să dea dovadă de credintă. Tot astfel, toti aceia care nădăjduiesc să fie salvati prin meritele sângelui lui Hristos îsi vor da seama că si ei însisi au de făcut ceva, pentru a-si asigura mântuirea. În timp ce numai Hristos, numai El singur, ne poate răscumpăra de sub pedeapsa neascultării, noi trebuie să ne întoarcem de la păcat, la ascultare. Omul trebuie să fie mântuit prin credintă, si nu prin fapte; cu toate acestea, credinta sa trebuie să fie dovedită prin faptele sale. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară ca ispăsire pentru păcat. El a făcut cunoscut lumina adevărului, calea vietii, El a dat mijloacele ajutătoare, rânduieli si privilegii; acum, omul trebuie să coopereze cu aceste instrumente salvatoare; el trebuie să aprecieze si să folosească ajutoarele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispozitie - să creadă si să asculte de toate cerintele dumnezeiesti. După ce Moise i-a făcut cunoscut lui Israel măsurile luate de Dumnezeu pentru eliberarea lui, "poporul s-a plecat si s-a închinat până la pământ" (Ex.12,27). Fericita nădejde a eliberării, înspăimântătoarea cunoastere a faptului că persecutorii lor aveau să fie fără întârziere pedepsiti, grijile si ostenelile datorate plecării lor precipitate - toate au fost acoperite pentru un timp de recunostinta fată de bunul lor Salvator. Multi dintre egipteni fuseseră condusi la recunoasterea Dumnezeului evreilor si acestia făceau acum rugămintea de a li se permite să găsească adăpost în casele israelitilor, când îngerul pierzător avea să treacă prin tară. Ei au fost primiti cu bucurie. Acestia au făgăduit ca de aici înainte să slujească Dumnezeului lui Iacov si să plece din Egipt o dată cu poporul Său. Israelitii au ascultat de îndrumările pe care Dumnezeu le dăduse. Grabnic si în taină, ei au făcut pregătirile pentru plecare. Familiile lor s-au adunat laolaltă, mielul pascal a fost junghiat, carnea friptă la foc, azimile si ierburile amare pregătite. Tatăl, ca preot al familiei, a stropit sângele pe stâlpii casei si apoi s-a alăturat familiei, înăuntrul casei. În grabă si în tăcere mielul pascal a fost mâncat. Cuprins de o teamă sfântă, poporul s-a rugat si a vegheat; inima întâilor născuti, de la bărbatul cel puternic si până la copilul cel mic, bătea cu o teamă ce nu se poate exprima în cuvinte. Tati si mame îl strângeau în brate pe iubitul lor întâi născut, gândindu-se la lovitura îngrozitoare ce avea să cadă în noaptea aceea. Dar nici una dintre locuintele lui Israel n-a fost vizitată de îngerul aducător de moarte. Semnul sângelui - semnul protectiei Mântuitorului - era pe usile lor si nimicitorul n-a intrat. La miezul noptii "au fost mari tipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort" (Ex.12,30). Toti întâii născuti din tară, "de la întâiul născut al lui Faraon, care sedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temnită, până la toti întâii născuti ai dobitoacelor" (vers.29), fuseseră loviti de nimicitor. Pe tot întinsul vastului imperiu egiptean, mândria fiecărei case fusese doborâtă. Strigătele si vaietele celor ce jeleau umpleau văzduhul. Împăratul si curtenii, cu fetele palide si picioarele tremurânde, stăteau îngroziti în fata acestei orori coplesitoare. Faraon strigase pe vremuri: "Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, si să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul, si nu voi lăsa pe Israel să plece" (Ex.5,2). Acum, mândria lui, care se înălta până la cer, s-a umilit până în tărână si "a chemat pe Moise si pe Aaron si le-a zis: 'Sculati-vă, iesiti din mijlocul poporului meu, voi si copiii lui Israel. Duceti-vă de slujiti Domnului, cum ati zis. Luati-vă si oile si boii, cum ati zis, duceti-vă si binecuvântati-mă'" (Ex.12,31-32). Sfetnicii împărătesti, si ei la rândul lor, împreună cu poporul stăruiau de israeliti să plece "din tară, căci ziceau: 'Altfel, toti vom pieri'" (vers.33).
Intercer
AZS-Romania
UNIUNEA ROMANA