« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 23

Plãgile asupra Egiptului

        Fiind încunostintat de cãtre îngeri, Aaron a plecat sã-si întâmpine fratele, de care fusese despãrtit atât de mult timp; si ei s-au întâlnit în mijlocul singurãtãtii desertului, în apropiere de Horeb. Aici, ei au discutat împreunã si Moise "a fãcut cunoscut lui Aaron toate cuvintele Domnului, care-l trimisese, si toate semnele, pe care-i poruncise sã le facã" (Ex.4,28). Apoi au cãlãtorit împreunã spre Egipt; si, dupã ce au sosit în tinutul Gosen, i-au adunat pe bãtrânii lui Israel. Aaron le-a povestit toate cuvintele pe care Dumnezeu le-a spus lui Moise si apoi au fost arãtate toate semnele pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise, toate au fost fãcute înaintea poporului. "Poporul a crezut. Astfel au aflat cã Domnul cercetase pe copiii lui Israel, cã le vãzuse suferinta; si s-au plecat si s-au închinat cu fata la pãmânt" (vers.31).  Moise fusese însãrcinat, de asemenea, cu o solie pentru împãrat. Cei doi frati au intrat în palatul faraonilor ca ambasadori ai Împãratului împãratilor si i-au vorbit în numele Lui: "Asa vorbeste Domnul, Dumnezeul lui Israel: 'Lasã pe poporul Meu sã plece, ca sã prãznuiascã în pustie un praznic în cinstea Mea'" (Ex.5,1).  "Cine este Domnul, ca sã ascult de glasul Lui, si sã las pe Israel sã plece?" întrebã monarhul; "Eu nu cunosc pe Domnul si nu voi lãsa pe Israel sã plece" (vers.2).  Rãspunsul lor a fost: "Ni S-a arãtat Dumnezeul evreilor. Dã-ne voie sã facem un drum de trei zile în pustie, ca sã aducem jertfe Domnului, pentru ca sã nu ne batã cu ciumã sau cu sabie" (vers.3).  Vestea despre ei si despre interesul pe care îl trezeau în popor ajunsese deja la împãrat si mânia sa era aprinsã. "Moise si Aaron, pentru ce abateti poporul de la lucrul lui?" spuse el. "Plecati la lucrãrile voastre" (vers.4). Împãrãtia deja suferise pagube din cauza amestecului acestor strãini. Gândindu-se la acest lucru, el mai adãugã: "Iatã cã poporul acesta s-a înmultit acum în tarã, si voi mai voiti sã-l faceti sã-si înceteze lucrãrile?" (vers.5).  În robia lor, israelitii dãduserã uitãrii - într-o mãsurã oarecare - cunoasterea Legii lui Dumnezeu si se îndepãrtaserã de preceptele ei. Sabatul fusese îndeobste desconsiderat si asprimea supraveghetorilor lor fãcea ca tinerea lui sã fie aparent imposibilã. Dar Moise a arãtat poporului sãu cã ascultarea de Dumnezeu era prima conditie a eliberãrii, iar eforturile fãcute pentru restatornicirea pãzirii Sabatului au ajuns la cunostinta asupritorilor lor. 2  Împãratul, fiind foarte nelinistit, îi suspecta pe israeliti cã plãnuiserã o revoltã pentru a nu-l mai sluji. Nemultumirea, zicea el, era rezultatul trândãviei; el va avea grijã sã nu le mai lase timp pentru uneltiri primejdioase. De îndatã a luat mãsuri pentru a le face povara si mai grea si pentru a zdrobi spiritul independent. În aceeasi zi, au fost date ordine care au fãcut munca lor tot mai crudã si mai apãsãtoare. Materialul de constructie cel mai obisnuit din acea tarã era cãrãmida uscatã la soare; zidurile celor mai de seamã clãdiri erau fãcute din aceste cãrãmizi si apoi erau îmbrãcate pe dinafarã cu piatrã, iar fabricarea cãrãmizilor cerea folosirea unui mare numãr de sclavi. Paiele tãiate erau amestecate cu lutul, pentru a le tine laolaltã si se cerea o mare cantitate de paie pentru aceastã lucrare; împãratul porunci acum sã nu li se mai dea paie; cei ce lucrau cãrãmizile trebuia sã-si gãseascã singuri paie, în timp ce numãrul de cãrãmizi ce trebuia fãcute era acelasi.  Porunca aceasta a produs un mare necaz israelitilor din întreaga tarã. Supraveghetorii egipteni asezaserã logofeti evrei care sã supravegheze lucrarea poporului, iar acesti logofeti erau rãspunzãtori de lucrul sãvârsit de cãtre cei ce erau sub mâna lor. Când ordinul împãratului s-a aplicat, poporul s-a împrãstiat prin toatã tara, ca sã adune miriste în loc de paie; dar le-a fost cu neputintã sã împlineascã obisnuita cantitate de lucru. Din pricina acestei nerealizãri, logofetii evrei au fost crunt bãtuti.  Acesti logofeti considerau cã necazul lor vine de la ispravnici, si nu de la împãratul însusi; de aceea s-au dus la el cu plângerile lor. Plângerile lor au fost întâmpinate de faraon cu batjocuri: "Sunteti niste lenesi si niste trântori! De aceea ziceti: 'Haidem sã aducem jertfe Domnului'" (vers.17). Li s-a poruncit sã se întoarcã la lucru, spunându-li-se cã povara nu le va fi nicidecum usuratã. Întorcându-se, ei i-au întâlnit pe Moise si pe Aaron si le-au strigat: "Sã vã vadã Domnul si sã judece! Voi ne-ati fãcut urâti lui Faraon si slujitorilor lui; ba încã le-ati dat sabia în mânã ca sã ne omoare" (vers.21).  Auzind aceste reprosuri, Moise s-a întristat foarte mult. Suferintele poporului fuseserã sporite foarte mult. În toatã tara, un strigãt de disperare se înãlta de la tânãr si bãtrân si toti s-au unit în a-l face rãspunzãtor de schimbarea dezastruoasã a stãrii lor. În amãrãciunea sufletului sãu, el s-a înfãtisat înaintea lui Dumnezeu cu strigãtul: "Doamne, pentru ce ai fãcut un astfel de rãu poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De când m-am dus la Faraon ca sã-i vorbesc în Numele Tãu, el face si mai rãu poporului acestuia; si n-ai izbãvit pe poporul Tãu" (vers.22-23). Rãspunsul a fost: "Vei vedea acum ce voi face lui Faraon: o mânã puternicã îl va sili sã-i izgoneascã din tara lui" (Ex.6,1). Din nou i s-a amintit de legãmântul pe care Dumnezeu l-a fãcut cu pãrintii lor si i s-a dat asigurarea cã avea sã fie împlinit.  În timpul tuturor anilor de robie în Egipt, printre israeliti au fost unii care rãmãseserã credinciosi închinãtori ai lui Iehova. Acestia erau foarte amãrâti atunci când îi vedeau pe copiii lor cum zilnic erau martori ai urâciunilor sãvârsite de pãgâni si chiar se închinau înaintea zeilor lor falsi. În amãrãciunea lor, ei au strigat cãtre Domnul pentru eliberarea de sub jugul egiptean, pentru ca sã fie eliberati de influenta stricãcioasã a idolatriei. Ei nu si-au ascuns credinta, ci au fãcut cunoscut egiptenilor cã obiectul închinãrii lor era Creatorul cerului si al pãmântului, singurul Dumnezeu viu si adevãrat. Ei le-au prezentat dovezile existentei si puterii Sale, de la creatiune si pânã în zilele lui Iacov. Egiptenii au avut astfel prilejul sã cunoascã religia evreilor; dar, deoarece considerau ca ceva înjositor sã fie învãtati de cãtre sclavii lor, ei au încercat sã-i ademeneascã pe adoratorii lui Dumnezeu, fãgãduindu-le rãsplãtiri sau, când nu izbuteau aceasta, încercau cu amenintãri si un comportament plin de cruzime.  Bãtrânii lui Israel s-au strãduit sã sustinã credinta în scãdere a fratilor lor, repetându-le fãgãduintele fãcute pãrintilor lor, cum si cuvintele profetice ale lui Iosif înainte de moartea sa, care prevesteau eliberarea lor din Egipt. Unii ascultau si credeau. Altii, privind la stãrile de lucruri din jurul lor, refuzau sã mai nãdãjduiascã. Egiptenii, fiind informati de cele ce se vorbeau printre sclavi, îsi bãteau joc de sperantele lor si tãgãduiau în mod batjocoritor puterea Dumnezeului lor. Ei arãtau spre situatia lor, de popor de sclavi, si ziceau în mod dispretuitor: "Dacã Dumnezeul vostru este drept si milostiv si are o putere mai mare decât zeii Egiptului, atunci de ce nu face din voi un popor liber?" Ei le atrãgeau atentia asupra situatiei lor. Ei se închinau la zeitãti numite de israeliti zei falsi si, cu toate acestea, erau un popor bogat si puternic. Ei declarau cã zeii lor i-au binecuvântat cu prosperitate, dându-le ca robi pe israeliti, si se fãleau cu puterea lor de a-i chinui si nimici pe cei ce se închinau Domnului. Faraon însusi se fãlea, spunând cã Dumnezeul evreilor nu-i poate elibera din mâna lui.  Cuvinte de felul acesta au nimicit sperantele multor israeliti. Li se pãrea cã situatia era în mare mãsurã asa cum o înfãtisau egiptenii. Era adevãrat cã ei erau sclavi si cã trebuia sã îndure tot ce le impuneau sã facã ispravnicii lor cei cruzi. Copiii lor fuseserã hãituiti si ucisi, si propria lor viatã ajunsese o povarã. Si, cu toate acestea, ei se închinau Dumnezeului cerului. Dacã Domnul era într-adevãr mai presus de toti zeii, atunci cu sigurantã El nu-i va lãsa robi la cei idolatri. Dar aceia care erau credinciosi adevãratului Dumnezeu au înteles cã numai datoritã faptului cã Israel s-a depãrtat de El si datoritã tendintei lor de a se încuscri cu neamurile pãgâne, fiind târâti astfel în idolatrie, Domnul îngãduise ca ei sã ajungã sclavi; si, plini de încredere, i-au asigurat pe fratii lor cã El va frânge în curând jugul asupritorilor. Evreii se asteptaserã sã obtinã eliberarea fãrã sã le fie pusã credinta la vreo încercare deosebitã si fãrã suferintã si greutãti adevãrate. Dar ei nu erau încã pregãtiti pentru eliberare. Credinta lor în Dumnezeu era micã si nu erau dispusi sã sufere încercãrile cu rãbdare, pânã când El va gãsi cã este timpul potrivit sã lucreze pentru ei. Multi erau multumiti sã rãmânã mai degrabã în sclavie decât sã înfrunte greutãtile inerente mutãrii într-o tarã strãinã; iar obiceiurile unora deveniserã atât de asemãnãtoare cu cele ale egiptenilor, încât preferau sã rãmânã în Egipt. De aceea, Domnul nu i-a eliberat la prima manifestare a puterii Sale înaintea lui faraon. El a îndrumat lucrurile în asa fel, încât spiritul tiran al împãratului Egiptului sã creascã mai mult, iar El sã Se descopere mai bine poporului Sãu. Vãzând dreptatea, puterea si iubirea Sa, ei aveau sã aleagã singuri sã pãrãseascã Egiptul si sã se predea pe ei însisi în serviciul Sãu. Sarcina lui Moise ar fi fost mult mai usoarã, dacã nu ar fi fost atât de multi israeliti asa de corupti, încât sã nu mai vrea sã pãrãseascã Egiptul.  Domnul i-a spus lui Moise sã meargã din nou înaintea poporului si sã repete fãgãduinta eliberãrii, cu o nouã asigurare a bunãvointei divine. El a mers asa cum i s-a spus; dar ei n-au vrut sã-l asculte. Scriptura zice: "Dar deznãdejdea si robia asprã în care se aflau i-au împiedicat sã asculte pe Moise" (vers.9). Din nou solia divinã i s-a adresat lui Moise: "Du-te de vorbeste lui Faraon, împãratul Egiptului, sã lase pe copiii lui Israel sã iasã afarã din tara lui" (vers.11). Descurajat, el a rãspuns: "Iatã cã nici copiii lui Israel nu m-au ascultat; cum sã mã asculte Faraon pe mine?" (vers.12). I s-a spus atunci sã-l ia pe Aaron cu el si sã meargã înaintea lui faraon si sã cearã din nou "ca sã scoatã din tara Egiptului pe copiii lui Israel" (vers.13).  El a fost încunostintat de faptul cã monarhul nu va ceda pânã când Dumnezeu nu Îsi va trimite judecãtile asupra Egiptului si va scoate afarã pe Israel prin manifestarea puterii Sale. Însã, înainte de revãrsarea fiecãrei plãgi, Moise trebuia sã descrie natura si urmãrile ei, pentru ca împãratul sã poatã sã scape de ea, dacã alegea lucrul acesta. Fiecare pedeapsã respinsã avea sã fie urmatã de alta si mai severã, pânã când inima lui îngâmfatã avea sã fie umilitã si pânã când el avea sã-L recunoascã pe Creatorul cerului si al pãmântului ca viul si adevãratul Dumnezeu. Domnul avea sã le dea egiptenilor prilejul de a vedea cât de zadarnicã era întelepciunea celor mai de seamã oameni ai lor, cât de slabã era puterea zeilor lor, atunci când se împotriveau poruncilor Domnului. El avea sã-i pedepseascã pe locuitorii Egiptului pentru idolatria lor si sã aducã la tãcere lãudãrosenia lor cu privire la binecuvântãrile primite din partea idolilor lor fãrã viatã. Dumnezeu urma sã-Si glorifice Numele, pentru ca celelalte natiuni sã poatã auzi despre puterea Lui si sã tremure în fata faptelor Lui mãrete si pentru ca poporul Sãu sã poatã fi condus sã se întoarcã de la idolatrie si sã-I aducã o închinare curatã.  Din nou Moise si Aaron au intrat în sãlile somptuoase ale împãratului Egiptului. Acolo, înconjurati de coloane înalte si de podoabe strãlucitoare, de multe picturi si imagini sculptate ale zeilor pãgâni, înaintea monarhului celui mai puternic imperiu al acelui timp, stãteau cei doi reprezentanti ai unui popor înrobit, spre a face din nou cunoscutã porunca lui Dumnezeu pentru eliberarea lui Israel. Împãratul a cerut un semn, ca dovadã a însãrcinãrii lor divine. Moise si Aaron fuseserã sfãtuiti cum sã procedeze în cazul cã li se va adresa o asemenea cerere si Aaron si-a luat toiagul si l-a aruncat jos înaintea lui faraon. Toiagul s-a prefãcut în sarpe. Monarhul i-a chemat pe "întelepti si pe vrãjitori", care "toti si-au aruncat toiegele, si s-au prefãcut în serpi. Dar toiagul lui Aaron a înghitit toiegele lor" (vers.12). Atunci împãratul, mai hotãrât decât înainte, a spus cã vrãjitorii lui erau egali în putere cu Moise si Aaron; el i-a denuntat pe slujitorii lui Dumnezeu ca fiind impostori si i s-a pãrut cã n-are de ce sã-i fie teamã, împotrivindu-se cererii lor. Si totusi, desi dispretuia solia lor, el era împiedicat de puterea divinã sã le facã rãu.  Mâna lui Dumnezeu, si nu influenta sau puterea omeneascã pe care ar fi avut-o Moise sau Aaron, a fost aceea care a fãcut minunile pe care ei le-au sãvârsit înaintea lui faraon. Aceste semne si minuni erau menite sã-l convingã pe faraon cã marele "EU SUNT" îl trimisese pe Moise si cã era datoria împãratului sã lase pe Israel sã plece, ca sã-I poatã sluji viului Dumnezeu. Vrãjitorii au sãvârsit si ei semne si minuni, întrucât ei nu lucrau prin propria lor iscusintã, ci prin puterea zeului lor, Satana, care i-a sprijinit în imitarea lucrãrii Domnului.  De fapt, vrãjitorii n-au prefãcut într-adevãr toiegele lor în serpi; dar, prin vrãjitorii, ajutati de marele înselãtor, ei au fost în stare sã producã aceastã înselãciune. Era mai presus de puterea lui Satana sã schimbe toiegele în serpi vii. Printul rãului, desi posedã toatã întelepciunea si puterea unui înger cãzut, nu are puterea de a crea sau de a da viatã; aceastã prerogativã o are numai Dumnezeu. Dar tot ceea ce era în puterea lui Satana sã facã, a fãcut; el a sãvârsit o înselãciune. Pentru ochii omului, toiegele s-au prefãcut în serpi. Asa credea faraon si asa credea curtea lui. În înfãtisarea lor nu era nimic care sã-i deosebeascã de sarpele produs de Moise. Desi Domnul a fãcut ca sarpele adevãrat sã-i înghitã pe asa-zisii serpi, chiar si lucrul acela era socotit de faraon nu ca o manifestare a puterii lui Dumnezeu, ci ca un rezultat al unui fel de vrãjitorie superioarã fatã de cea a slujitorilor sãi.  Faraon dorea sã-si justifice încãpãtânarea datã pe fatã în a se opune poruncii divine si de aceea cãuta un pretext pentru a nesocoti minunile pe care Dumnezeu le sãvârsea prin Moise. Satana i-a dat exact ce-i trebuia. Prin lucrarea sãvârsitã de el prin vrãjitori, el a fãcut sã li se parã egiptenilor cã Moise si Aaron nu erau decât niste magi si vrãjitori si cã solia pe care o aduceau nu putea sã aibã pretentie la respect, ca venind de la o Fiintã superioarã. În felul acesta contrafacerea realizatã de Satana si-a ajuns scopul, si anume sã-i facã pe egipteni mai îndrãzneti în rãzvrãtirea lor si pe faraon sã-si împietreascã inima nelãsându-se convins. Satana spera astfel sã zdruncine credinta lui Moise si a lui Aaron în originea divinã a misiunii lor, pentru ca uneltele lui sã poatã birui. El nu dorea ca Israel sã fie eliberat din sclavie pentru a-I sluji viului Dumnezeu.  Dar printul rãului urmãrea un scop si mai profund prin manifestarea minunilor sale prin vrãjitori. El stia bine cã Moise, în sfãrâmarea jugului robiei de pe grumazul copiilor lui Israel, Îl preînchipuia pe Hristos, care trebuia sã sfãrâme domnia pãcatului asupra familiei omenesti. El stia cã, atunci când Hristos avea sã vinã, aveau sã fie sãvârsite minuni puternice ca o dovadã pentru lume cã Dumnezeu L-a trimis" Satana se temea cã-si pierde puterea. Prin imitarea înselãtoare a lucrãrii lui Dumnezeu prin Moise, el spera nu numai sã împiedice eliberarea lui Israel, ci sã si exercite o influentã care, în decursul veacurilor viitoare, sã nimiceascã credinta în minunile lui Hristos. Satana cautã fãrã încetare sã contrafacã lucrarea lui Hristos si sã stabileascã propria sa putere si propriile sale pretentii. El îi determinã pe oameni sã punã la îndoialã minunile lui Hristos, înfãtisându-le ca fiind rezultatul iscusintei si puterii omenesti. El distruge astfel în mintea multora credinta în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, si-i face sã respingã milostivele îmbieri ale harului prin planul de mântuire.  Moise si Aaron au primit porunca sã meargã a doua zi dimineata la râu, în locul unde împãratul avea obiceiul sã vinã. Întrucât revãrsarea Nilului era izvorul hranei si al bogãtiei întregului Egipt, râul era venerat ca un zeu, iar monarhul venea în fiecare zi sã i se închine.  În locul acesta, cei doi frati i-au repetat monarhului solia lor si apoi au întins toiagul si au lovit apa. Fluviul cel sacru s-a prefãcut în sânge, pestii au murit si râul a ajuns sã aibã un miros ce nu putea fi suportat. Apa care fusese luatã din apa râului ca rezervã în vase si pãstratã a fost de asemenea prefãcutã în sânge. Dar "vrãjitorii Egiptului au fãcut si ei la fel prin vrãjitoriile lor" si "inima lui Faraon s-a împietrit si" s-a întors de la râu si s-a dus acasã; dar nu si-a pus la inimã aceste lucruri" (vers.22-23). Timp de sapte zile a bântuit plaga aceasta, dar a fost în zadar.  Din nou a fost întins toiagul peste ape si din râu au iesit broaste, care s-au rãspândit prin toatã tara. Ele au intrat prin case, au pus stãpânire pe odãile de dormit si au nãpãdit chiar si cuptoarele si postãvile de frãmântat pâinea. Broasca era consideratã de egipteni ca ceva sfânt si ei nu voiau sã le omoare; dar vietãtile acestea neplãcute deveniserã acum de nesuferit. Ele misunau chiar si în palatul faraonilor si împãratul era nerãbdãtor sã scape de ele. Se pãrea cã vrãjitorii au reusit sã producã broaste, dar s-au dovedit neputinciosi în a le îndepãrta. Vãzând aceasta, faraon a fost într-o mãsurã oarecare umilit. El i-a chemat pe Moise si pe Aaron si le-a zis: "Rugati-vã Domnului sã depãrteze broastele de la mine si de la poporul meu; si am sã las pe popor sã plece sã aducã jertfã Domnului" (Ex.8,8). Dupã ce i-a amintit împãratului de îngâmfarea lui de mai înainte, ei i-au cerut sã stabileascã un timp când sã se roage pentru îndepãrtarea plãgii. El hotãrî ca aceasta sã fie a doua zi, nãdãjduind în tainã cã în acest interval de timp broastele vor dispãrea de la sine, si în felul acesta sã fie scãpat de amara umilire de a se supune Dumnezeului lui Israel. Însã plaga a continuat pânã la timpul stabilit, când broastele au murit în toatã tara Egiptului, dar corpurile lor, intrate în putrefactie, au rãmas pe loc si au otrãvit atmosfera.  Domnul ar fi putut face ca într-o clipã ele sã se prefacã în tãrânã; dar El n-a fãcut lucrul acesta, ca nu cumva, dupã îndepãrtarea lor, împãratul si poporul sãu sã spunã cã acesta fusese un rezultat al vrãjitoriei sau al amãgirii, ca si lucrarea vrãjitorilor. Broastele au murit si au fost adunate apoi în grãmezi. Acum, împãratul si întregul Egipt au avut dovada faptului pe care zadarnica lor filozofie nu îl putea tãgãdui, si anume cã aceastã lucrare nu fusese sãvârsitã prin vrãjitorie, ci era o pedeapsã venitã de la Dumnezeul cerului.  "Faraon, vãzând cã are rãgaz sã rãsufle în voie, si-a împietrit inima" (vers.15). La porunca lui Dumnezeu, Aaron a întins mâna si tãrâna pãmântului s-a prefãcut în pãduchi în toatã tara Egiptului. Faraon le-a cerut vrãjitorilor sã facã si ei la fel, dar n-au putut. Lucrarea lui Dumnezeu s-a dovedit acum a fi superioarã aceleia a lui Satana. Vrãjitorii însisi au recunoscut: "Aici este degetul lui Dumnezeu" (vers.19). Dar împãratul a rãmas mai departe neclintit.

Apelurile si avertizãrile erau fãrã rezultat si s-a administrat o nouã pedeapsã. Timpul în care aceasta avea sã aibã loc a fost fãcut cunoscut mai dinainte, ca sã nu se poatã spune cã ea a avut loc asa, la întâmplare. Mustele au umplut casele si misunau pe pãmânt, astfel încât "toatã tara Egiptului a fost pustiitã de muste câinesti" (vers.24). Mustele acestea erau mari si veninoase, iar muscãtura lor era extrem de dureroasã atât pentru om, cât si pentru animale. Asa cum fusese spus mai dinainte, aceastã nenorocire nu s-a întins în tinutul Gosen.  Faraon le-a dat acum israelitilor permisiunea de a aduce jertfe în Egipt, dar ei au refuzat sã accepte conditii de felul acesta. "Nu este deloc potrivit", a spus Moise, "sã facem asa; cãci dacã am aduce, sub ochii lor, jertfe care sunt o urâciune pentru egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre?" (vers.28). Animalele pe care li se cerea evreilor sã le aducã jertfã erau dintre acelea pe care egiptenii le socoteau sacre; si respectul în care erau tinute aceste creaturi era atât de mare, încât a ucide vreuna, chiar si în mod accidental, era o crimã ce se pedepsea cu moartea. Ar fi fost cu neputintã pentru evrei sã se închine lui Dumnezeu în Egipt, fãrã sã-i jigneascã pe stãpânii lor. Din nou Moise a propus sã li se îngãduie sã meargã cale de trei zile în pustie. Monarhul s-a învoit si i-a rugat pe slujitorii lui Dumnezeu sã se roage ca plaga sã fie îndepãrtatã. Ei au fãgãduit cã asa vor face, dar l-au avertizat iarãsi ca nu cumva sã se poarte cu înselãciune fatã de ei. Plaga a fost opritã, dar inima împãratului s-a împietrit din pricina stãruirii în rãzvrãtire si el a refuzat si de data aceasta sã se supunã.

A urmat însã o loviturã si mai teribilã: ciuma, care a lovit toate animalele egiptenilor aflate pe câmp. Atât animalele considerate sacre, cât si cele de povarã - vacile, boii si oile, caii, cãmilele si mãgarii - toate au fost nimicite. Se spusese în mod clar cã evreii aveau sã fie scutiti; si faraon, trimitând soli în tinutul unde locuiau israelitii, a trebuit sã constate sã cele spuse de Moise erau adevãrate. "Iatã cã nici o vitã din turmele lui Israel nu pierise" (Ex.9,7). Si totusi împãratul s-a încãpãtânat mai departe.  Lui Moise i s-a spus apoi sã ia cenusã din cuptor si "s-o arunce spre cer, sub ochii lui Faraon". Acest act avea o profundã semnificatie. Cu patru sute de ani înainte, Dumnezeu îi arãtase lui Avraam viitoarea apãsare a poporului Sãu, sub înfãtisarea unui cuptor care fumega si a unor flãcãri de foc. El spusese atunci cã va trimite pedeapsa asupra asupritorilor lor si-i va scoate pe robi încãrcati cu mari bogãtii. În Egipt, Israel se chinuise multã vreme în cuptorul necazurilor. Actul acesta al lui Moise era pentru ei o asigurare cã Dumnezeu Îsi amintea de legãmântul Sãu, cum si cã timpul eliberãrii lor sosise.  Cenusa aruncatã spre cer s-a împrãstiat în particule fine peste toatã tara Egiptului si, oriunde cãdea, dãdea nastere "pe oameni si pe dobitoace la niste bube pricinuite de niste bãsici fierbinti". Preotii si vrãjitorii îl încurajaserã pânã acum pe faraon în încãpãtânarea sa, dar de astã datã a venit o pedeapsã care i-a atins si pe ei. Loviti de o boalã dezgustãtoare si dureroasã, puterea cu care se fãliserã pânã aici nu-i fãcea decât sã fie demni de dispret si ei nu au mai fost în stare sã se lupte împotriva Dumnezeului lui Israel. Întreaga natiune a trebuit sã vadã nebunia încrederii în vrãjitori, atunci când acestia n-au fost în stare sã-si apere propria lor persoanã.  Cu toate acestea, inima lui faraon s-a împietrit si mai mult. Dumnezeu i-a trimis acum o solie, declarând: "De data aceasta, am sã trimit toate urgiile Mele împotriva inimii tale, împotriva slujitorilor tãi si împotriva poporului tãu, ca sã stii cã nimeni nu este ca Mine pe tot pãmântul" Dar te-am lãsat sã rãmâi în picioare ca sã vezi puterea Mea, si Numele Meu sã fie vestit în tot pãmântul" (Ex.9,14-16). Nu trebuie sã întelegem cã Dumnezeu i-a dat viatã pentru scopul acesta, dar providenta Sa a îndrumat astfel evenimentele, încât el sã fie adus la tron chiar în timpul rânduit pentru eliberarea lui Israel. Desi acest tiran îngâmfat nu mai era vrednic de mila lui Dumnezeu din cauza nelegiuirilor sale, cu toate acestea, viata sa fusese pãstratã pentru ca, prin încãpãtânarea sa, Domnul sã-Si poatã manifesta minunile Sale în tara Egiptului. Îndrumarea evenimentelor apartine providentei lui Dumnezeu. El ar fi putut sã aseze pe tron un împãrat mult mai milostiv, care n-ar fi îndrãznit sã se opunã manifestãrilor puternice ale puterii divine. Dar, în cazul acesta, nu s-ar fi realizat planul Domnului. Poporului Sãu i s-a îngãduit sã guste din cruzimea nimicitoare a egiptenilor, pentru ca sã nu mai poatã fi înselat cu privire la influenta degradantã a idolatriei. În felul cum S-a purtat cu faraon, Domnul Si-a manifestat ura fatã de idolatrie si hotãrârea de a pedepsi cruzimea si apãsarea.  Cu privire la faraon, Dumnezeu a declarat: "Eu îi voi împietri inima, si nu va lãsa pe popor sã plece" (Ex.4,21). Nu a fost folositã nici o putere supranaturalã pentru a împietri inima lui faraon. Dumnezeu i-a dat lui faraon dovada cea mai izbitoare a puterii divine, dar monarhul a refuzat cu încãpãtânare sã dea ascultare luminii. Fiecare desfãsurare a puterii infinite pe care o respingea de el îl fãcea si mai hotãrât în rãzvrãtirea lui. Sãmânta revoltei, pe care a semãnat-o atunci când a respins cea dintâi minune, si-a adus roadele. Stãruind sã meargã pe propria sa cale, trecând de la o treaptã a încãpãtânãrii la alta, inima i s-a împietrit tot mai mult, pânã când a trebuit sã vadã chipurile reci, moarte, ale primilor nãscuti.  Dumnezeu le vorbeste oamenilor prin slujitorii Sãi, dându-le sfaturi si avertizãri si mustrând pãcatul. El le dã fiecãruia ocazia sã-si îndrepte greselile înainte ca acestea sã se fixeze în caracter; dar dacã cineva refuzã sã fie îndreptat, puterea divinã nu se opune spre a zãdãrnici pornirile actiunilor proprii. Omul constatã cã este mai usor sã repete ce a mai fãcut. El îsi împietreste inima împotriva influentei Duhului Sfânt. O nouã lepãdare a luminii îl aseazã într-o astfel de situatie, încât nici o influentã, chiar mult mai puternicã, nu va fi în stare sã lase asupra lui impresii dãinuitoare.  Acela care a cedat o datã ispitei va ceda mult mai usor a doua oarã. Orice repetare a pãcatului slãbeste puterea de rezistentã, orbeste ochii si înãbusã convingerile. Fiecare sãmântã a satisfacerii poftelor, care este semãnatã, va aduce roade. Dumnezeu nu face nici o minune pentru a împiedica un astfel de seceris. "Ce seamãnã omul, aceea va si secera" (Gal.6,7). Acela care dã pe fatã împietrire în necredintã, indiferentã încãpãtânatã fatã de adevãrul divin, nu face altceva decât sã culeagã roadele a ceea ce el însusi a semãnat. Asa se face cã multimi de oameni ascultã cu o stoicã nepãsare adevãrurile ce cândva le zguduiau sufletul. Ei au semãnat delãsare si împotrivire fatã de adevãr si acum culeg roadele a ceea ce au semãnat.  Aceia care-si adorm o constiintã vinovatã cu gândul cã, atunci când vor vrea, vor putea sã schimbe cursul rãului, care gândesc cã pot lua în râs chemãrile harului si, cu toate acestea, inima sã le fie din nou si din nou miscatã, fac lucrul acesta spre propria lor pierzare. Ei gândesc cã, dupã ce si-au pus toatã influenta lor de partea marelui rãzvrãtit, atunci când vin împrejurãri grele de tot, când primejdia îi încolteste din toate pãrtile, îsi vor schimba directia. Dar lucrul acesta nu se face asa usor. Experienta, educatia si disciplina unei vieti lãsate pradã poftelor pãcãtoase le-au modelat într-atât caracterul, încât ei nu mai pot atunci sã îsi însuseascã chipul lui Isus. Dacã n-ar fi strãlucit nici o luminã pe cãrarea lor, atunci situatia lor ar fi fost cu totul diferitã. Mila ar fi putut mijloci, dându-le ocazia sã primeascã invitatia ei; dar dupã ce lumina este mereu lepãdatã si dispretuitã, în cele din urmã ea le va fi retrasã.  Faraon a fost amenintat apoi cu pedeapsa unei furtuni cu piatrã, dându-i-se avertizarea: "Pune-ti dar la adãpost turmele si tot ce ai pe câmp. Piatra are sã batã pe toti oamenii si toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case; si vor pieri" (ver.19). Ploaia sau furtuna era ceva neobisnuit în Egipt, si o astfel de furtunã, cum a fost prevestitã, nu se mai vãzuse niciodatã. Stirea s-a rãspândit repede si toti aceia care au crezut cuvântul Domnului si-au strâns vitele, în vreme ce aceia care au dispretuit avertizarea le-au lãsat pe câmp. Astfel, chiar în mijlocul revãrsãrii judecãtii s-a dat pe fatã harul lui Dumnezeu, oamenii au fost pusi la probã si s-a arãtat astfel cât de multi au fost determinati sã se teamã de Dumnezeu, datoritã manifestãrii puterii Sale.  Furtuna a venit asa cum a fost prezis - a tunat, "a bãtut piatra si focul se amesteca cu piatra; piatra era asa de mare, încât nu mai bãtuse piatrã ca aceea în toatã tara Egiptului de când este el locuit de oameni. Piatra a nimicit, în toatã tara Egiptului, tot ce era pe câmp, de la oameni pânã la dobitoace; piatra a nimicit si toatã iarba de pe câmp si a frânt toti copacii de pe câmp" (vers.24-25). Ruinã si pustiire au marcat calea îngerului distrugãtor. Numai tinutul Gosen a fost crutat. S-a arãtat astfel egiptenilor cã pãmântul este sub controlul viului Dumnezeu, cã elementele naturii ascultã de vocea Sa si cã unica sigurantã stã în ascultarea de El.  Tot Egiptul tremura în fata îngrozitoarei revãrsãri a judecãtii dumnezeiesti. Faraon a trimis în grabã dupã cei doi frati si a strigat: "De data aceasta, am pãcãtuit; Domnul are dreptate, iar eu si poporul meu suntem vinovati. Rugati-vã Domnului, ca sã nu mai fie tunete si piatrã si vã voi lãsa sã plecati si nu veti mai fi opriti" (vers.27-28). Rãspunsul a fost: "Când voi iesi din cetate, voi ridica mâinile spre Domnul, tunetele vor înceta si nu va mai bate piatra, ca sã stiti cã al Domnului este pãmântul. Dar stiu cã tu si slujitorii tãi tot nu vã veti teme de Domnul Dumnezeu" (vers.29-30).  Moise stia cã lupta nu se terminase. Mãrturisirea si fãgãduintele lui faraon nu erau rezultatul unei schimbãri radicale petrecute în minte sau inimã, ci ele au fost smulse de la el sub imperiul groazei si al chinului. Moise a promis totusi sã-i împlineascã cererea, pentru cã nu voia sã-i mai dea prilej pentru a continua în încãpãtânarea lui. Profetul a iesit fãrã a tine seama de furia furtunii si faraon si toatã curtea lui au fost martori ai puterii lui Dumnezeu de a-l apãra pe solul Sãu. Iesind afarã din cetate, Moise "si-a ridicat mâinile spre Domnul, tunetele si piatra au încetat si n-a mai cãzut ploaie pe pãmânt" (vers.33). Dar de-abia si-a revenit împãratul din spaimã si inima lui s-a întors la stricãciunea sa de mai înainte.  Atunci Domnul i-a spus lui Moise: "Du-te la Faraon, cãci i-am împietrit inima lui si a slujitorilor lui, ca sã fac semnele Mele în mijlocul lor, si ca sã istorisesti fiului tãu si fiului fiului tãu cum M-am purtat cu egiptenii si ce semne am fãcut în mijlocul lor. Si veti cunoaste cã Eu sunt Domnul" (Ex.10,1-2). Dumnezeu Îsi manifesta puterea, pentru a întãri credinta lui Israel în El, ca singurul Dumnezeu viu si adevãrat. El avea sã dea o dovadã de netãgãduit cu privire la deosebirea pe care El o fãcea între ei si egipteni si toatã natiunea avea sã stie cã evreii, pe care ei i-au dispretuit si prigonit, erau sub protectia Dumnezeului cerurilor.  Moise l-a avertizat pe monarh cã, dacã va rãmâne mai departe în încãpãtânarea sa, avea sã fie trimisã o plagã a lãcustelor, lãcuste care vor acoperi fata pãmântului si vor devora toatã verdeata ce mai rãmãsese; ele vor umple casele, chiar si palatul; va fi o asemenea urgie cum "pãrintii tãi si pãrintii pãrintilor tãi n-au vãzut asa ceva de când sunt ei pe pãmânt, pânã în ziua de azi" (vers.6).  Sfetnicii lui faraon au rãmas înspãimântati. Natiunea suferise o mare pierdere prin moartea animalelor lor. Multi oameni fuseserã ucisi de grindinã. Pãdurile erau distruse, iar recolta nimicitã. Ei pierdeau repede tot ce câstigaserã prin munca evreilor. Tara întreagã era amenintatã de foamete. Printii si curtenii fãceau presiuni asupra împãratului si au întrebat mâniosi: "Pânã când are sã fie omul acesta o pacoste pentru noi? Lasã pe oamenii acestia sã plece, si sã slujeascã Domnului, Dumnezeului lor. Tot nu vezi cã piere Egiptul?" (vers.7).  Moise si Aaron au fost din nou chemati si monarhul le-a spus: "Duceti-vã si slujiti Domnului, Dumnezeului vostru. Care si cine sunt cei ce vor merge?" (vers.8).  Rãspunsul a fost: "Vom merge cu copiii si cu bãtrânii nostri, cu fiii si fiicele noastre, cu oile si boii nostri, cãci avem sã tinem o sãrbãtoare în cinstea Domnului" (vers.9).  Împãratul s-a umplut de mânie. 'Asa sã fie Domnul cu voi', strigã el, 'cum vã voi lãsa eu sã plecati, pe voi si pe copiii vostri! Luati seama, cãci este rãu ce aveti de gând sã faceti. Nu, nu; ci duceti-vã voi, bãrbatii, si slujiti Domnului, cãci asa ati cerut'. Si i-au izgonit dinaintea lui Faraon" (vers.10-11). Faraon se strãduise sã-i nimiceascã pe israeliti printr-o muncã grea, dar acum el pretindea cã este foarte interesat de buna lor stare si cã i se rupe inima dupã pruncii lor. Adevãratul lui scop era acela de a tine ca ostatici femeile si copiii, pânã la întoarcerea bãrbatilor.  Moise si-a întins acum toiagul peste tara Egiptului si a fãcut sã sufle un vânt dinspre rãsãrit, care a adus lãcuste. "Erau în numãr atât de mare, cum nu mai fusese si nu va mai fi un astfel de roi de lãcuste" (vers.14). Ele au umplut cerul, pânã când tara s-a întunecat, si au mâncat toatã iarba care mai rãmãsese. Faraon a trimis în grabã dupã profeti si le-a zis: "Am pãcãtuit împotriva Domnului, Dumnezeului vostru si împotriva voastrã. Dar iartã-mi pãcatul numai de data aceasta; si rugati pe Domnul, Dumnezeul vostru, sã depãrteze de la mine urgia aceasta de moarte" (vers.16-17). Ei au fãcut asa si un vânt puternic de la apus a luat lãcustele si le-a dus în Marea Rosie. Dar împãratul a stãruit mai departe în hotãrârea lui încãpãtânatã.  Locuitorii Egiptului ajunseserã la disperare. Nenorocirile care se abãtuserã asupra lor pãreau a fi peste puterile lor de a mai suporta si erau plini de groazã pentru cele ce urmau sã vinã. Natiunea se închinase la faraon ca la un reprezentant al zeului lor, dar multi erau acum convinsi cã el se împotriveste Unuia care fãcea din toate fortele naturii slujitori ai voii Sale. Sclavii evrei, apãrati într-un mod miraculos, deveneau încrezãtori în eliberare. Stãpânii lor nu îndrãzneau sã-i mai chinuie ca înainte. În toatã tara Egiptului era o teamã ascunsã cã neamul tinut pânã atunci în sclavie se va ridica si va rãzbuna nedreptãtile fãcute. Pretutindeni oamenii se întrebau: ce va urma?  Deodatã un întuneric s-a lãsat asupra tãrii, un întuneric atât de des si de negru, încât pãrea cã "se poate pipãi". Nu numai cã oamenii erau lipsiti de luminã, dar atmosfera era foarte apãsãtoare, asa încât era greu de respirat. "Nici nu se vedeau unii pe altii, si nimeni nu s-a sculat de la locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toti copiii lui Israel era luminã" (vers.23). La egipteni, soarele si luna erau obiecte ale închinãrii; în acest întuneric misterios, atât poporul, cât si zeii lui erau loviti deopotrivã de puterea care luase în apãrare cauza sclavilor.3 Cu toate acestea, oricât de groaznicã a fost, aceastã judecatã era o dovadã a întelegerii lui Dumnezeu, arãtând faptul cã El nu Se complãcea în a nimici. El voia sã-i dea poporului timp pentru gândire si pocãintã, mai înainte de a aduce asupra lui ultima si cea mai teribilã dintre plãgi.  Frica smulsese de la faraon o nouã concesie. La sfârsitul celei de a treia zile de întuneric, el l-a chemat pe Moise si a consimtit ca poporul sã plece, dar turmele si cirezile sã rãmânã. "Nici o unghie din ele sã nu rãmânã", a rãspuns hotãrâtul evreu. "Cãci din ele vom lua ca sã slujim Domnului, Dumnezeului nostru; iar pânã vom ajunge acolo, nu stim ce vom alege ca sã aducem Domnului" (vers.26). Furia împãratului izbucni fãrã a mai putea fi stãpânitã: "Iesiti de la mine!" strigã el. "Sã nu care cumva sã te mai arãti înaintea mea, cãci în ziua în care te vei arãta înaintea mea, vei muri" (vers.28).  Rãspunsul a fost: "Da, nu mã voi mai arãta înaintea ta" (vers.29).  "Moise era foarte bine vãzut în tara Egiptului, înaintea slujitorilor lui Faraon si înaintea poporului" (Ex.11,3). Moise era privit de egipteni cu fricã. Împãratul nu îndrãznea sã se atingã de el si sã-i facã vreun rãu, cãci poporul socotea cã numai el singur avea puterea sã îndepãrteze plãgile. Ei doreau ca israelitilor sã li se îngãduie sã pãrãseascã Egiptul. Împãratul si preotii erau aceia care se împotriveau cu toatã puterea cererilor lui Moise.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA