« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 22

Moise

    Pentru a-si procura hrana necesarã în timpul foametei, populatia Egiptului a vândut împãratului vitele si pãmânturile sale, iar în cele din urmã s-au dat pe ei însisi ca robi pentru totdeauna. Iosif a luat în mod întelept mãsuri, pentru a-i scãpa din situatia aceasta. El le-a îngãduit sã devinã arendasi ai împãratului, pãstrând ogoarele care erau acum ale împãratului si plãtind o dijmã anualã de o cincime din roadele muncii lor.  Dar copiii lui Iacov nu erau obligati sã împlineascã astfel de conditii. Datoritã serviciului pe care Iosif îl fãcuse natiunii egiptene, nu numai cã li s-a pus la dispozitie o parte a tãrii ca locuintã a lor, dar au fost scutiti de impozite; li s-a dat din belsug hranã în tot timpul cât a durat foametea.

 Împãratul a recunoscut în mod public faptul cã numai prin interventia milostivã a Dumnezeului lui Iosif se bucura Egiptul de belsug, în timp ce natiunile celelalte piereau de foame. El a vãzut, de asemenea, cã modul de administrare al lui Iosif îmbogãtise foarte mult tara si recunostinta sa coplesea familia lui Iacov cu favoruri împãrãtesti.

 Dar, cu trecerea timpului, marele bãrbat, cãruia Egiptul îi datora atât de mult, si generatia care a fost binecuvântatã de ostenelile lui au coborât în mormânt. Si "peste Egipt s-a ridicat un nou împãrat, care nu cunoscuse pe Iosif" (Exod 1,8). Nu în sensul cã el n-ar fi cunoscut serviciile pe care Iosif le adusese natiunii, dar nu voia sã le recunoascã si astfel, atât cât era cu putintã, voia sã le dea uitãrii. "El a zis poporului: 'Iatã cã poporul copiilor lui Israel este mai mare si mai puternic decât noi. Veniti sã ne arãtãm dibaci fatã de el, ca sã nu creascã, pentru ca nu cumva, dacã se va întâmpla un rãzboi, sã se uneascã si el cu vrãjmasii nostri, sã ne batã si sã iasã apoi din tarã'" (vers.9-10).

 La data aceea, israelitii ajunseserã deja foarte numerosi; ei "s-au înmultit, s-au mãrit, au crescut si au ajuns foarte puternici, si s-a umplut tara de ei" (Ex.1,7). Sub grija ocrotitoare a lui Iosif si bunãvointa împãratului care conducea atunci tara, ei se întinseserã repede în toatã tara. Dar se pãstraserã ca un neam aparte, deosebit, neavând nimic comun cu obiceiurile si religia egiptenilor; iar acum, numãrul lor mereu crescând trezise temerile împãratului si ale poporului sãu, ca nu cumva, în caz de rãzboi, ei sã se uneascã cu vrãjmasii Egiptului. Cu toate acestea, legile interziceau izgonirea lor din tarã.

Multi dintre ei erau mesteri capabili si priceputi si au contribuit mult la bogãtia natiunii; împãratul avea nevoie de astfel de lucrãtori pentru ridicarea mãretelor lui palate si temple. De aceea, el i-a considerat la fel ca pe egiptenii care se vânduserã împãratului cu tot ceea ce aveau. În curând au fost pusi peste ei supraveghetori, ispravnici, si înrobirea lor s-a desãvârsit. "Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o asprã robie. Le-au fãcut viata amarã prin lucrãri grele de lut si cãrãmizi, si prin tot felul de lucrãri de pe câmp; si în toate muncile acestea, pe care-i sileau sã le facã, erau fãrã nici un pic de milã" Dar cu cât îi asupreau mai mult, cu atât se înmulteau si cresteau" (vers.13.14.12).  Împãratul si sfetnicii lui nãdãjduiserã sã îi supunã pe israeliti prin munci grele si în acest fel sã facã sã li se micsoreze numãrul si sã zdrobeascã spiritul lor independent.

 Neizbutind sã-si ajungã scopul, ei au recurs la mãsuri si mai crude. Au fost date porunci femeilor a cãror ocupatie le dãdea posibilitatea sã aducã la îndeplinire aceste porunci, si anume sã ucidã la nastere pruncii evrei de parte bãrbãteascã. Satana era inspiratorul acestui plan. El stia cã din mijlocul poporului Israel se va ridica un eliberator; si, inspirân-du-l pe împãrat sã porunceascã nimicirea copiilor lor, el spera sã facã fãrã efect planul divin. Dar femeile s-au temut de Dumnezeu si n-au îndrãznit sã execute porunca aceea crudã. Domnul a privit cu plãcere la purtarea lor si a fãcut ca ele sã prospere.

 Împãratul, mâniat pentru cã planul sãu nu izbutise, a fãcut ca porunca sã fie mai asprã si mai cuprinzãtoare. Întreaga natiune a fost chematã sã vâneze si sã ucidã victimele neajutorate. "Atunci Faraon a dat urmãtoarea poruncã la tot poporul: 'Sã aruncati în râu pe orice bãiat care se va naste si sã lãsati pe toate fetele sã trãiascã'" (Ex.1,22).  În timp ce acest decret era în plinã putere, lui Amram si Iochebed, israeliti piosi din semintia lui Levi, li s-a nãscut un fiu. Copilul era "frumos" si pãrintii, crezând cã timpul eliberãrii lui Israel se apropia si cã Dumnezeu va ridica un eliberator pentru poporul Sãu, s-au hotãrât sã nu îngãduie uciderea pruncului. Credinta în Dumnezeu le-a întãrit inimile si "nu s-au lãsat înspãimântati de porunca împãratului" (Evrei 11,23).

  Mama a izbutit sã tinã copilul ascuns timp de trei luni. Apoi, vãzând cã nu mai era posibil sã-l pãstreze în sigurantã, a pregãtit un cosulet de papurã, izolându-l cu lut si smoalã, ca sã nu intre apã în el; apoi, dupã ce a asezat pruncul înãuntru, l-a pus în pãpurisul de la malul râului. N-a îndrãznit sã rãmânã pentru a-l pãzi, ca nu cumva viata copilului, ca si viata ei sã fie primejduite; dar sora lui, Maria, a zãbovit prin apropiere, în aparentã cu totul indiferentã, dar de fapt urmãrind cu înfrigurare sã vadã ce se va întâmpla cu frãtiorul ei. Dar mai erau si alti veghetori. Rugãciunile fierbinti ale mamei îl predaserã pe copilul ei în grija lui Dumnezeu; si îngeri nevãzuti pluteau pe deasupra singuraticului sãu loc de odihnã. Îngerii au îndrumat-o spre acel loc pe fiica lui faraon. Curiozitatea ei a fost trezitã de cosuletul acela si, privind la copilasul frumos din el, ea întelese dintr-o privire toatã întâmplarea. Lacrimile pruncului i-au trezit compãtimirea si simpatia ei s-a îndreptat spre mama aceea necunoscutã care a recurs la acest mijloc pentru a pãstra viata odorului ei. Ea se hotãrî sã-l scape; îl va adopta, ca fiind propriul ei fiu.

 Maria urmãrise pe ascuns orice miscare; dându-si seama cã pruncul este privit cu duiosie, îndrãzni sã se apropie si, în cele din urmã, spuse: "Sã mã duc sã-ti chem o doicã dintre femeile evreilor, ca sã-ti alãpteze copilul?" Si i s-a dat voie.  Sora se grãbi sã se ducã la mama ei cu vestea fericitã si, fãrã întârziere, s-a întors cu ea înaintea fiicei lui faraon: "Ia copilul acesta, alãpteazã-mi-l, si îti voi plãti", spuse printesa.  Dumnezeu ascultase rugãciunile mamei; credinta ei fusese rãsplãtitã. Cu profundã recunostintã, ea a început sã-si îndeplineascã sarcina fericitã si de-acum lipsitã de griji. Cu credinciosie a folosit ocazia pe care o avea de a-l educa pe copilul ei pentru Dumnezeu. Ea avea încredere cã acesta fusese pãstrat cu viatã în vederea unei mari lucrãri si mai stia cã, în curând, el trebuia sã fie predat mamei sale imperiale, unde avea sã fie înconjurat de influente care vor tinde sã-l îndepãrteze de Dumnezeu. Toate acestea au fãcut-o sã fie mai plinã de râvnã si mai grijulie în învãtãtura pe care i-o dãdea decât în aceea pe care o dãduse celorlalti copii ai ei. S-a strãduit sã-i umple mintea cu simtãmântul temerii de Dumnezeu si al iubirii pentru adevãr si dreptate, rugându-se cu stãruintã sã fie ferit de orice influentã stricãcioasã. Ea i-a arãtat nebunia si pãcãtosenia idiolatriei si l-a învãtat de mic sã se plece si sã se închine viului Dumnezeu, singurul care-l putea auzi si ajuta în orice situatii grele.  Ea l-a tinut pe bãiat cât a putut mai mult, dar a fost nevoitã sã-l predea pe la vârsta de doisprezece ani.

 Din umila sa cãsutã, el a fost luat si dus în palatul regal, la fiica lui faraon, "si el i-a fost fiu". Dar chiar si aici, el n-a uitat învãtãturile pe care le-a primit în copilãrie. Lectiile învãtate lângã mama sa nu puteau fi uitate. Ele erau ca un scut împotriva mândriei, necredintei si a viciului ce înfloreau în mijlocul strãlucirii de la curte.

  Cât de larg cuprinzãtoare în urmãrile ei a fost influenta acelei singure femei evreice, si aceea o exilatã si o sclavã! Întregul viitor al vietii lui Moise, marea misiune pe care el a adus-o la îndeplinire în calitate de conducãtor al lui Israel dau mãrturie despre importanta lucrãrii unei mame crestine. Nu existã o altã lucrare care sã-i poatã sta alãturi. Într-o foarte mare mãsurã, mama tine în mâinile sale destinul copiilor ei. Ea se ocupã cu dezvoltarea mintii si a caracterului, lucrând nu numai pentru prezent, ci si pentru vesnicie. Ea seamãnã seminte ce vor rãsãri si vor aduce roade fie spre bine, fie spre rãu. Lucrarea ei nu este aceea de a picta pe pânzã un chip frumos sau a-l dãltui în marmurã, ci de a imprima într-un suflet omenesc chipul divin. În mod deosebit în timpul primilor ani, stã asupra ei rãspunderea de a forma caracterul copiilor ei. Impresiile fãcute acum asupra mintii lor în dezvoltare vor rãmâne de-a lungul întregii lor vieti. Pãrintii trebuie sã îndrume învãtãtura si educatia copiilor lor în timpul când acestia sunt destul de mici, cu scopul ca ei sã poatã fi crestini. Ei sunt în grija noastrã ca sã fie instruiti nu ca mostenitori ai unui tron imperial de pe acest pãmânt, ci ca împãrati pentru Dumnezeu, pentru ca sã domneascã de-a lungul veacurilor nesfârsite.  Fiecare mamã sã-si dea seama cã clipele ei sunt pretioase; lucrarea ei va fi probatã în ziua solemnã a socotelilor. Atunci se va vedea cã multe din greselile si nelegiuirile bãrbatilor si femeilor s-au datorat nestiintei si neglijentei acelora a cãror datorie a fost sã cãlãuzeascã picioarele lor de copil pe calea cea bunã. Atunci se va afla cã multi dintre aceia care au fost o binecuvântare pentru lume cu lumina geniului, adevãrului si sfinteniei îsi datoreazã principiile, care au fost izvorul principal al influentei si succesului lor, unei mame crestine, care se ruga.  La curtea lui faraon, Moise a primit cea mai înaltã educatie civilã si militarã. Monarhul luase hotãrârea de a face din nepotul adoptiv urmasul sãu la tron, iar tânãrul era educat pentru aceastã pozitie înaltã. "Moise a învãtat toatã întelepciunea egiptenilor, si era puternic în cuvinte si în fapte" (Fapte 7,22). Iscusinta lui de conducãtor militar i-a câstigat favoarea ostirii Egiptului si, în general, era privit ca un om cu un caracter cu totul deosebit. Satana fusese înfrânt în planurile sale. Chiar decretul prin care copiii evrei fuseserã dati mortii a fost folosit de Dumnezeu pentru pregãtirea si educarea viitorului conducãtor al poporului Sãu.  Bãtrânii lui Israel au fost învãtati de cãtre îngeri cã timpul pentru eliberarea lor era aproape si cã Moise era omul pe care Dumnezeu avea sã-l foloseascã pentru a aduce la îndeplinire aceastã lucrare. Tot îngerii au fost aceia care i-au fãcut cunoscut lui Moise cã Iehova l-a ales ca sã rupã lanturile robiei poporului sãu. Închipuindu-si cã ei aveau sã-si obtinã libertatea prin forta armelor, el se astepta sã conducã armata poporului Israel împotriva armatelor Egiptului. Având lucrul acesta în vedere, Moise si-a pãzit inima, ca nu cumva atasamentul sãu fatã de mama adoptivã sau de faraon sã-l împiedice sã facã voia lui Dumnezeu.  Dupã legile Egiptului, toti aceia care se suiau pe tronul faraoni-lor trebuia sã devinã membri ai castei preotesti; iar Moise, ca mostenitor sigur, trebuia sã fie initiat în tainele religiei nationale. Aceastã sarcinã a fost încredintatã preotilor. Dar, cu toate cã era un student neobosit si zelos, el n-a putut fi fãcut sã ia parte la adorarea zeilor. A fost amenintat cu pierderea coroanei si avertizat cã va fi dezmostenit de printesã dacã va stãrui în devotamentul sãu fatã de credinta evreilor. Dar el a rãmas nezdruncinat în hotãrârea sa, de a nu aduce închinare decât singurului Dumnezeu, Fãcãtorul cerului si al pãmântului. El discuta cu preotii si cu adoratorii zeilor, arãtându-le nebunia închinãrii lor superstitioase la obiecte neînsufletite. Nimeni nu era în stare sã rãstoarne argumentele sale sau sã-i schimbe hotãrârea. Cu toate acestea, pentru un timp, neînduplecarea sa a fost trecutã cu vederea datoritã înaltei pozitii, cum si datoritã favorii de care se bucura atât din partea împãratului, cât si din partea poporului.  "Prin credintã, Moise, când s-a fãcut mare, n-a vrut sã fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine sã sufere împreunã cu poporul lui Dumnezeu decât sã se bucure de plãcerile de o clipã ale pãcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogãtie decât comorile Egiptului, pentru cã avea ochii pironiti spre rãsplãtire" (Evr.11,24-26). Moise era pregãtit sã ocupe un loc de frunte printre oamenii mari ai lumii, sã strãluceascã în curtile celei mai glorioase împãrãtii si sã înalte sceptrul puterii ei. Puterea lui intelectualã îl situeazã mai presus de oamenii mari ai lumii din toate veacurile. Ca istoric si poet, ca filosof, conducãtor de osti si legiuitor, el este fãrã egal. Dar, cu toate cã avea lumea înaintea sa, Moise a avut tãria moralã de a refuza perspectivele îmbietoare ale bogãtiei, mãririi si faimei, alegând mai degrabã "sã sufere împreunã cu poporul lui Dumnezeu decât sã se bucure de plãcerile de o clipã ale pãcatului".  Moise fusese învãtat cu privire la rãsplata de pe urmã, ce avea sã fie datã slujitorilor umili si ascultãtori ai lui Dumnezeu, si, prin comparatie, pentru el câstigul lumesc nu avea nici o valoare. Palatul magnific al lui faraon si tronul monarhului erau ademenitoare pentru Moise; dar el stia cã plãceri pãcãtoase, care-i fãceau pe oameni sã uite de Dumnezeu, se aflau la curtile domnesti. El privea dincolo de palatul luxos, dincolo de coroana împãratului, la onorurile cele mari ce vor fi date sfintilor Celui Prea Înalt, într-o împãrãtie nemânjitã de pãcat. Prin credintã, el a vãzut o coroanã nepieritoare pe care Împãratul cerurilor o va aseza pe fruntea biruitorului. Aceastã credintã l-a fãcut în stare sã se depãrteze de domnii acestei lumi si sã se uneascã cu poporul cel umil, sãrac si dispretuit, care a ales sã asculte mai degrabã de Dumnezeu decât sã slujeascã pãcatului.  Moise a rãmas la curtea lui faraon pânã la vârsta de patruzeci de ani. Gândurile lui se îndreptau adesea cãtre starea nenorocitã în care se afla poporul sãu si i-a cercetat pe fratii sãi în robia lor, încurajându-i cu asigurarea cã Dumnezeu va lucra pentru eliberarea lor. Adesea, cuprins de indignare la vederea nedreptãtii si apãsãrii, ardea de dorinta de a rãzbuna nedreptãtile. Într-o zi, pe când se afla la câmp, vãzând un egiptean cum bate un israelit, a alergat si l-a ucis pe egiptean. În afara israelitului, nu mai vãzuse nimeni cele întâmplate si Moise a îngropat imediat trupul în nisip. De acum, el s-a arãtat gata sã apere cauza poporului si nãdãjduia sã-i vadã ridicându-se pentru a-si redobândi libertatea. El "credea cã fratii lui vor pricepe cã Dumnezeu, prin mâna lui, le va da izbãvirea; dar n-au priceput" (Fapte 7,25). Ei nu erau încã pregãtiti pentru libertate. În ziua urmãtoare, Moise a vãzut doi evrei certându-se, dintre care unul, în mod evident, era vinovat. Moise l-a mustrat pe cel care începuse cearta, dar imediat el s-a rãzbunat pe cel care-l mustra, tãgãduindu-i dreptul de a se amesteca, acuzându-l în mod josnic de crimã: "Cine te-a pus pe tine mai mare si judecãtor peste noi?" spuse el. "Nu cumva ai de gând sã mã omori si pe mine, cum ai omorât pe egipteanul acela?" (Ex.2,14).  Întreaga problemã a ajuns repede la cunostinta egiptenilor si, foarte mult exageratã, a ajuns curând la urechile lui faraon. Împãratului i-a fost prezentatã fapta aceasta ca însemnând foarte mult - Moise urmãrea sã-si ridice poporul împotriva egiptenilor, spre a rãsturna stãpânirea si pentru a se aseza pe tron; astfel, atâta vreme cât el era în viatã, împãrãtia nu avea sã fie în sigurantã. Monarhul a hotãrât de îndatã ca el sã fie omorât; dar, dându-si seama de primejdia ce-l ameninta, Moise a încercat sã scape, fugind spre Arabia.  Domnul l-a cãlãuzit în drumul sãu si el a gãsit adãpost la Ietro, preot si print din Madian, care era, de asemenea, un adorator al lui Dumnezeu. Dupã un timp, Moise s-a cãsãtorit cu una dintre fiicele lui Ietro; si acolo, în slujba socrului sãu, ca pãzitor al turmelor sale, Moise a rãmas patruzeci de ani.  Omorându-l pe egiptean, Moise a cãzut si el în aceeasi gresealã pe care au sãvârsit-o adesea si pãrintii neamului sãu, si anume de a lua în propriile mâini lucrarea pe care Dumnezeu fãgãduise cã o va îndeplini. Nu era voia lui Dumnezeu sã-l elibereze pe poporul Sãu prin rãzboi, asa cum gândea Moise, ci prin tãria cea mare a puterii Sale, pentru ca gloria sã fie a Lui, si numai a Lui. Cu toate acestea, chiar acest act pripit a fost folosit de cãtre Dumnezeu pentru aducerea la îndeplinire a planurilor Sale. Moise nu era pregãtit pentru marea sa lucrare. El mai avea de învãtat aceeasi lectie a credintei, pe care Avraam si Iacov o învãtaserã, si anume sã nu se sprijine pe tãria si întelepciunea omeneascã, ci pe puterea lui Dumnezeu pentru împlinirea fãgãduintelor Sale. Si mai erau si alte lectii pe care, în mijlocul singurãtãtii muntilor, Moise trebuia sã le învete. În scoala lepãdãrii de sine si a greutãtilor, el trebuia sã învete rãbdarea si stãpânirea pasiunilor. Înainte ca sã poatã cârmui cu întelepciune, el trebuia sã învete sã asculte. Inima lui trebuia sã fie în deplinã armonie cu Dumnezeu, înainte ca el sã fie în stare sã-l învete pe Israel cunoasterea voii Sale. Prin propria sa experientã, el trebuia sã fie pregãtit sã se poarte cu grijã pãrinteascã fatã de toti aceia care aveau nevoie de ajutorul sãu.  Omul s-ar fi dispensat de acea lungã perioadã de muncã si rãmânere în obscuritate, socotind-o ca o mare pierdere de timp. Dar Întelepciunea Infinitã l-a chemat pe cel care avea sã devinã cârmuitorul poporului Sãu sã petreacã patruzeci de ani, îndeplinind lucrarea umilã a unui pãstor. Deprinderile astfel dezvoltate, si anume de a purta de grijã, de a se lepãda de sine si de a se îngriji cu blândete de turma sa, aveau sã-l pregãteascã sã devinã pãstorul plin de milã si îndelung rãbdãtor al lui Israel. Nici un avantaj, pe care educatia sau cultura omeneascã îl putea da, nu putea înlocui aceastã experientã.  Moise învãtase multe lucruri de care trebuia sã se dezvete. Influentele care-l înconjuraserã în Egipt - iubirea mamei sale adoptive, pozitia sa înaltã ca nepot al împãratului, risipa în toate privintele, rafinamentul, subtilitãtile si misticismul unei religii false, splendoarea închinãrii idolatre, mãretia solemnã a arhitecturii si sculpturii - toate acestea lãsaserã urme adânci asupra mintii sale în dezvoltare si, într-o mãsurã oarecare, modelaserã obiceiurile si caracterul sãu. Timpul, schimbarea conditiilor si a locului si comuniunea cu Dumnezeu puteau sã îndepãrteze aceste influente. Din partea lui Moise însusi se cerea o luptã ca, pentru propria sa viatã, sã lepede ce era gresit si sã accepte adevãrul, dar Dumnezeu avea sã fie ajutorul sãu atunci când lupta avea sã fie prea grea pentru puterea omeneascã.  În toti aceia care sunt alesi sã aducã la îndeplinire o lucrare pentru Dumnezeu se vede elementul omenesc. Cu toate acestea, ei nu sunt oameni care sã aibã un caracter si obiceiuri stereotipe si care sã fie multumiti sã rãmânã în starea aceea. Ei doresc cu înfocare sã primeascã întelepciune de la Dumnezeu si sã învete sã lucreze pentru El. Apostolul spune: "Dacã vreunuia dintre voi îi lipseste întelepciunea, s-o cearã de la Dumnezeu, care dã tuturor cu mânã largã si fãrã mustrare, si ea îi va fi datã" (Iacov 1,5). Dar Dumnezeu nu va da oamenilor lumina dumnezeiascã atâta vreme cât ei sunt multumiti sã rãmânã în întuneric. Pentru ca sã primeascã ajutorul lui Dumnezeu, omul trebuie sã-si punã propria sa minte la lucru, spre a putea realiza marea schimbare ce trebuie sãvârsitã în el. El trebuie sã fie trezit la o viatã de rugãciune zeloasã si stãruitoare si plinã de eforturi. Deprinderile si obiceiurile rele trebuie sã fie lepãdate si biruinta poate fi câstigatã numai printr-o strãduintã hotãrâtã de a corecta aceste greseli si a trãi conform cu principiile cele drepte. Multi nu ajung niciodatã la înãltimea pe care ar putea s-o atingã, pentru cã asteaptã ca Dumnezeu sã facã în locul lor lucrul pentru care El le-a dat putere sã-l facã singuri. Toti aceia care sunt capabili sã fie de folos trebuie sã fie educati printr-o severã disciplinã moralã si intelectualã, si Dumnezeu îi va sprijini, unind puterea divinã cu eforturile omenesti.  Ascuns în fortãreata muntilor, Moise era singur cu Dumnezeu. Templele mãrete ale Egiptului nu-i mai impresionau mintea cu superstitiile si falsitatea lor. În mãretia solemnã a dealurilor vesnice, el contempla maiestatea Celui prea Înalt si, prin contrast, îsi dãdea seama cât de lipsiti de putere si însemnãtate erau zeii Egiptului. Numele Creatorului era scris pretutindeni. Moise avea simtãmântul cã se aflã în prezenta Sa si cã este coplesit de puterea Lui. Aici, mândria si multumirea de sine s-au spulberat. În simplitatea asprã a vietii din pustie, urmãrile vietii sale de lux si lipsite de griji din Egipt au dispãrut. Moise a devenit un om rãbdãtor, respectuos si umil, "mai blând decât orice om de pe fata pãmântului" (Num.12,3), dar, în acelasi timp, puternic în credinta în Dumnezeul cel puternic al lui Iacov.  În timp ce anii, în scurgerea vremii, se derulau în vesnicie, iar el umbla din loc în loc cu turmele sale prin locuri singuratice, meditând la starea de oprimare a poporului sãu, si-a reamintit de felul în care Dumnezeu S-a purtat cu pãrintii sãi, cum si de fãgãduintele ce erau mostenirea poporului ales, iar rugãciunile sale pentru Israel se înãltau zi si noapte. Îngeri din cer revãrsau lumina lor în jurul lui. Aici, sub inspiratia Duhului Sfânt, el a scris cartea Genezei. Anii lungi petrecuti în mijlocul singurãtãtii pustiei au fost bogati în binecuvântãri, nu numai pentru Moise si poporul sãu, ci pentru lumea întreagã, în decursul tuturor veacurilor ce aveau sã vinã.  "Dupã multã vreme, împãratul Egiptului a murit; si copiii lui Israel gemeau încã din pricina robiei si scoteau strigãte deznãdãjduite. Strigãtele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit pânã la Dumnezeu. Dumnezeu a auzit strigãtele lor si Si-a adus aminte de legãmântul fãcut cu Avraam, Isaac si Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel si a luat cunostintã de ei" (Ex.2,23-25). Sosise timpul pentru eliberarea lui Israel. Dar planul lui Dumnezeu urma sã fie adus la îndeplinire într-un mod în care mândria omeneascã sã fie coplesitã de dispret. Eliberatorul trebuia ca, la început, sã fie un simplu pãstor, având în mânã numai un toiag; dar Dumnezeu avea sã facã din acel toiag simbolul puterii Sale. Mânându-si într-o zi turmele lângã Horeb, "muntele lui Dumnezeu", Moise a vãzut un rug în flãcãri; ramurile, frunzele si tulpina, toate erau în flãcãri, si totusi pãrea cã nu se consumã deloc. El s-a apropiat sã vadã mai bine minunea aceea, când o voce îl strigã pe nume din mijlocul flãcãrilor. Cu buze tremurãtoare, el rãspunse: "Iatã-mã!" El a fost avertizat sã nu se apropie nerespectuos de acel loc. "Scoate-ti încãltãmintele din picioare, cãci locul pe care calci este un pãmânt sfânt" Eu sunt Dumnezeul tatãlui tãu, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov". El era Acela care, ca Înger al legãmântului, Se descoperise pãrintilor sãi în veacurile trecute. Si "Moise si-a ascuns fata cãci se temea sã priveascã pe Dumnezeu".  Umilinta si respectul ar trebui sã caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin în prezenta lui Dumnezeu. În Numele lui Isus, noi putem veni înaintea Sa cu încredere, dar nu trebuie sã ne apropiem de El cu îndrãznealã si încumetare, ca si când El ar fi pe aceeasi treaptã cu noi. Sunt unii oameni care se adreseazã marelui, atotputernicului si sfântului Dumnezeu, care locuieste într-o luminã de care nu te poti apropia, ca si când s-ar adresa cuiva care este deopotrivã cu ei sau chiar unuia mai prejos decât ei. Sunt unii oameni care se poartã în casa Lui cum nu s-ar încumeta sã se poarte în camera de audientã a unui conducãtor pãmântesc. Acestia sã-si aducã aminte cã se aflã în fata Aceluia pe care Îl adorã serafimii si în prezenta cãruia îngerii îsi acoperã fetele. Dumnezeu trebuie sã fie foarte mult onorat; toti aceia care îsi dau într-adevãr seama de prezenta Lui se vor pleca în umilintã înaintea Lui si, asemenea lui Iacov, când a privit descoperirea lui Dumnezeu, vor striga: "Cât de înfricosat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!" (Gen.28,17).  În timp ce Moise astepta înaintea lui Dumnezeu într-o teamã plinã de respect, cuvintele ce i se adresau continuarã: "Am vãzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, si am auzit strigãtele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; cãci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca sã-l izbãvesc din mâna egiptenilor si sã-l scot din tara aceasta si sã-l duc într-o tarã bunã si întinsã, într-o tarã unde curge lapte si miere" Acum vino, Eu te voi trimite la Faraon, si vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel" (Ex.3,7-10).  Uimit si înspãimântat din cauza poruncii, Moise s-a dat înapoi zicând: "Cine sunt eu ca sã mã duc la Faraon, si sã scot din Egipt pe copiii lui Israel?" Rãspunsul a fost: "Eu voi fi negresit cu tine; si iatã care va fi pentru tine semnul cã Eu te-am trimis: dupã ce vei scoate pe popor din Egipt, veti sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta" (Ex.3,11-12).  Moise se gândea la greutãtile pe care avea sã le întâmpine, la orbirea, ignoranta si necredinta poporului sãu, dintre care multi erau cu totul lipsiti de orice cunoastere a lui Dumnezeu. "Iatã", a zis el, "când mã voi duce la copiii lui Israel si le voi spune: 'Dumnezeul pãrintilor vostri m-a trimis la voi', si mã vor întreba: 'Care este numele Lui?' ce le voi rãspunde?" (vers.13). Rãspunsul a fost: "EU SUNT CEL CE SUNT". "Vei rãspunde copiilor lui Israel astfel: 'Cel ce Se numeste EU SUNT m-a trimis la voi'" (vers.14).  Lui Moise i s-a poruncit sã-i adune mai întâi pe bãtrânii lui Israel, pe cei mai de seamã si cei mai drepti dintre ei, care au suferit mult din cauza robiei, si sã le facã cunoscut un cuvânt din partea lui Dumnezeu, cu o fãgãduintã a eliberãrii. Apoi, el trebuia sã meargã împreunã cu bãtrânii înaintea împãratului si sã-i spunã: "Domnul, Dumnezeul evreilor, S-a întâlnit cu noi. Dã-ne voie sã mergem cale de trei zile în pustie, ca sã aducem jertfe Domnului, Dumnezeului nostru" (vers.18).  Moise a fost mai dinainte avertizat cã faraon se va împotrivi apelului de a-l lãsa pe Israel sã plece. Cu toate acestea, curajul slujitorului lui Dumnezeu nu trebuia sã se piardã, deoarece Domnul avea sã facã din situatia aceasta un prilej de a-Si manifesta puterea înaintea egiptenilor si înaintea poporului Sãu. "Eu Îmi voi întinde mâna, si voi lovi Egiptul cu tot felul de minuni, pe care le voi face în mijlocul lui. Dupã aceea, are sã vã lase sã plecati" (vers.20).  S-au dat, de asemenea, îndrumãri cu privire la mãsurile pe care aveau sã le ia pentru cãlãtorie. Domnul a zis: "Si când veti pleca, nu veti pleca cu mâinile goale. Fiecare femeie va cere de la vecina ei si de la cea care locuieste în casa ei vase de argint, vase de aur, si haine" (vers.22). Egiptenii se îmbogãtiserã din munca stoarsã prin silnicie de la israeliti si, cum acestia din urmã trebuia sã porneascã în cãlãtorie spre noul lor cãmin, era numai drept ca ei sã cearã plata pentru anii lor de muncã grea. Ei trebuia sã cearã obiecte de pret, care puteau fi duse usor, si Dumnezeu avea sã-i facã sã capete trecere înaintea egiptenilor. Minunile mari care aveau sã fie sãvârsite pentru eliberarea lor aveau sã-i umple de groazã pe opresori, astfel încât cererile robilor aveau sã fie împlinite.  Moise a vãzut înaintea sa greutãti ce pãreau de netrecut. Ce dovadã îi putea da el poporului cã într-adevãr Dumnezeu l-a trimis? "Iatã", a zis el, "cã n-au sã mã creadã, nici n-au sã asculte de glasul meu. Ci vor zice: 'Nu ti s-a arãtat Domnul'" (Ex.4,1). I s-au dat acum dovezi care apelau la simturile lui. I s-a spus sã arunce toiagul la pãmânt. Când a fãcut acest lucru, "toiagul s-a prefãcut într-un sarpe; si Moise fugea de el" (vers.3). I s-a poruncit sã-l prindã si acesta s-a fãcut din nou toiag, în mâna sa. A fost îndemnat sã-si vâre mâna în sân. El a ascultat si când "a scos-o" mâna i se acoperise de leprã si se fãcuse albã ca zãpada". Spunându-i-se sã o punã din nou în sân, el a vãzut, dupã ce a scos-o, cã se fãcuse la fel ca cealaltã. Prin aceste semne, Domnul l-a asigurat pe Moise cã atât propriul Sãu popor, cât si faraon aveau sã fie convinsi cã Cineva mai puternic decât împãratul Egiptului Se descoperea în mijlocul lor.  Dar slujitorul lui Dumnezeu era încã coplesit la gândul lucrãrii minunate si neobisnuite ce-i stãtea înainte. În îngrijorarea si teama sa, el a încercat sã prezinte ca o scuzã neîndemânarea sa de a vorbi curgãtor: "Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea usoarã; si cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltãieri, nici mãcar de când vorbesti Tu robului Tãu; cãci vorba si limba îmi sunt încurcate" (vers.10). El fusese plecat de atâta timp din Egipt, încât nu mai cunostea bine si nici nu mai putea folosi curgãtor limba aceasta, ca atunci când se afla în mijlocul lor.  Domnul i-a zis: "Cine a fãcut gura omului? Si cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul?" (vers.11). La aceasta a mai fost adãugatã si o altã asigurare a ajutorului divin: "Du-te dar; Eu voi fi cu gura ta, si te voi învãta ce vei avea de spus" (vers.12). Dar Moise încã mai insista sã fie aleasã o altã persoanã mai competentã. La început, aceste scuze izvorau din umilinta si din simtãmântul nevredniciei; dar, dupã ce Domnul fãgãduise cã va îndepãrta toate dificultãtile si cã în cele din urmã îi va da biruintã deplinã, atunci orice ezitare si orice plângere cu privire la nevrednicia sa dovedeau neîncredere în Dumnezeu. Acest lucru cuprindea temerea cã Dumnezeu nu este în stare sã-l califice pentru marea lucrare la care El îl chemase sau cã a fãcut o gresealã în ceea ce priveste alegerea omului.  Acum, Moise a fost îndreptat spre Aaron, fratele sãu mai mare, care, folosind zilnic limba egipteanã, era în stare s-o vorbeascã în mod perfect. I s-a spus cã Aaron venea în întâmpinarea sa. Urmãtoarele cuvinte rostite de Domnul erau o categoricã poruncã:  "Tu îi vei vorbi si vei pune cuvintele în gura lui; si Eu voi fi cu gura ta si cu gura lui; si vã voi învãta ce veti avea de fãcut. El va vorbi poporului pentru tine, îti va sluji drept gurã, si tu vei tine pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mânã toiagul acesta, cu care vei face semnele" (Ex.4,15-17). Acum, el nu mai avea motive sã mai opunã vreo rezistentã, cãci orice pricinã de scuzã fusese datã la o parte.  Porunca divinã datã lui Moise l-a gãsit pe acesta lipsit de încredere în sine, greoi la vorbire si timid. El era coplesit de simtãmântul nevredniciei sale de a fi port-vocea lui Dumnezeu pentru Israel. Dar, o datã ce a acceptat aceastã lucrare, el a pãsit în ea cu toatã inima, punându-si toatã încrederea în Domnul. Mãretia acestei misiunii a chemat la lucru cele mai bune puteri ale mintii sale. Dumnezeu a binecuvântat aceastã dispozitie a sa de a asculta imediat si el a devenit elocvent în vorbire, plin de nãdejde, stãpân pe sine si în totul pregãtit pentru a sãvârsi cele mai mari lucrãri ce au fost date vreodatã omului sã le sãvârseascã. Acesta este un exemplu de ceea ce face Dumnezeu pentru întãrirea caracterului acelora care se încred în totul în El si se predau fãrã rezervã poruncii Sale.  Un om care acceptã rãspunderile pe care Dumnezeu le aseazã asupra lui si, cu tot sufletul sãu, cautã sã se califice pentru a purta cum se cuvine aceste responsabilitãti va creste în putere si îndemânare. Oricât de umilã ar fi pozitia sa si oricât de mãrginitã ar fi iscusinta sa, acel om care, încrezându-se în puterea divinã, va cãuta sã-si împlineascã lucrarea cu credinciosie va atinge adevãrata mãrire. Dacã Moise s-ar fi sprijinit numai pe puterea si întelepciunea sa si ar fi acceptat în mod pripit aceastã mare însãrcinare, ar fi dat pe fatã completa lui nepregãtire pentru o astfel de lucrare. Însã faptul cã un om îsi dã seama de slãbiciunea lui este cel putin o oarecare dovadã cã este constient de mãretia lucrãrii la care a fost chemat, cum si de faptul cã va face din Dumnezeu sfãtuitorul si tãria sa.  Moise s-a întors la socrul sãu si si-a exprimat dorinta de a-si vizita fratii din Egipt. Ietro si-a dat consimtãmântul, împreunã cu binecuvântarea sa: "Du-te în pace". Luându-si sotia si copiii, Moise a plecat la drum. El nu îndrãznise sã destãinuiascã scopul misiunii sale, ca nu cumva sã nu li se îngãduie sã-l însoteascã. Dar, mai înainte de a ajunge în Egipt, el însusi a socotit cã este mai bine, pentru siguranta lor, sã-i trimitã înapoi la cãminul din Madian.  O teamã ascunsã de faraon si egipteni, a cãror mânie fusese aprinsã împotriva lui cu patruzeci de ani înainte, îl fãcuse pe Moise sã fie încã si mai sovãitor de a se întoarce în Egipt; dar, dupã ce s-a hotãrât sã asculte porunca divinã, Domnul i-a descoperit faptul cã vrãjmasii sãi muriserã.  Pe când se afla pe drum, din Madian spre Egipt, Moise a primit o surprinzãtoare si teribilã avertizare cu privire la o situatie ne-plãcutã Domnului. Un înger i s-a înfãtisat într-un mod amenintãtor, ca si când ar fi vrut sã-l nimiceascã de îndatã. Nu i s-a dat nici o lãmurire; dar Moise si-a adus aminte cã nesocotise una dintre poruncile Domnului. Cedând insistentelor sotiei sale, el neglijase sã supunã ceremonialului circumciziunii pe fiul lor mai mic. El nu îndeplinise conditia pe temeiul cãreia copilul sãu putea fi îndreptãtit sã aibã parte de binecuvântãrile legãmântului lui Dumnezeu cu Israel; iar o astfel de neglijentã din partea unui conducãtor ales n-ar fi fãcut altceva decât sã slãbeascã puterea preceptelor dumnezeiesti asupra poporului. Sefora, temându-se ca sotul ei sã nu fie omorât, a îndeplinit ea însãsi acest ceremonial, dupã care îngerul i-a îngãduit lui Moise sã-si continue cãlãtoria. În misiunea sa pe lângã faraon, Moise avea sã se afle într-o situatie foarte primejdioasã; viata sa putea fi crutatã numai datoritã protectiei îngerilor sfinti. Dar, atâta vreme cât trãia într-o vãditã neglijare a unei datorii cunoscute, el nu avea sã fie în sigurantã, cãci nu putea fi ocrotit de îngerii lui Dumnezeu.  În timpul strâmtorãrii ce va fi chiar înainte de venirea lui Isus Hristos, cei neprihãniti vor fi apãrati prin lucrarea îngerilor ceresti; dar nu va fi nici o sigurantã pentru cei ce calcã Legea lui Dumnezeu. Atunci, îngerii nu îi vor putea ocroti pe aceia care nesocotesc vreuna din poruncile divine.

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA