« Back =  Inapoi

Intercer

AZS-Romania

UNIUNEA ROMANA

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 21

Iosif si fratii sãi

    Chiar de la începutul anilor de belsug, au început pregãtirile pentru foametea ce se apropia. Sub supravegherea lui Iosif, au fost înãltate depozite imense, în principalele locuri din toatã tara Egiptului, si au fost fãcute ample aranjamente pentru punerea la adãpost a surplusului de cereale din recoltele asteptate. Aceleasi mãsuri s-au aplicat în tot timpul celor sapte ani de belsug, pânã când cantitatea de grâu depozitatã nu mai putea fi socotitã.  Acum, au început sã vinã cei sapte ani de secetã, dupã cum prevestise Iosif. "În toate tãrile era foamete; dar în toatã tara Egiptului era pâine. Când a flãmânzit, în sfârsit, toatã tara Egiptului, poporul a strigat la Faraon sã-i dea pâine. Faraon a spus tuturor egiptenilor: 'Duceti-vã la Iosif si faceti ce vã va spune el'. Foametea bântuia în toatã tara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii si a vândut grâu egiptenilor" (Gen.41,54-56).  Foametea s-a extins si în tara Canaanului si a fost simtitã în mod deosebit în acea parte a tãrii unde locuia Iacov. Auzind de rezervele abundente fãcute de împãratul Egiptului, zece dintre fiii lui Iacov au plecat într-acolo ca sã cumpere grâu. La sosirea lor, au fost îndreptati spre reprezentantul împãratului si, împreunã cu alte persoane care voiau sã cumpere grâu, au venit sã se prezinte înaintea cârmuitorului tãrii. Si ei "s-au aruncat cu fata la pãmânt înaintea lui" (Gen.42,6). "Iosif a cunoscut pe fratii sãi, dar ei nu l-au cunoscut" (Gen.42,8). Numele sãu evreiesc fusese schimbat cu unul ce i-a fost dat de cãtre împãrat si nu mai era nici o asemãnare între primul ministru al Egiptului si tânãrul pe care îl vânduserã ismaelitilor. Când Iosif i-a vãzut pe fratii sãi plecându-se si închinându-se înaintea lui, si-a adus aminte de visurile sale si scenele din trecut i-au apãrut înainte. Cercetând grupul, ochiul sãu ager a descoperit cã Beniamin nu era cu ei. Sã fi cãzut oare si el victimã cruzimii acestor oameni sãlbatici? El s-a hotãrât sã afle adevãrul. "Voi sunteti iscoade", le-a spus el aspru, "ati venit numai ca sã cercetati locurile slabe ale tãrii" (vers.9).  "Nu, domnul meu", au rãspuns ei, "robii tãi au venit sã cumpere hranã. Noi toti suntem fiii aceluiasi om; suntem oameni de treabã, robii tãu nu sunt iscoade" (vers.10-11). El dorea sã afle dacã ei mai au acelasi spirit îngâmfat ca pe vremuri, când era cu ei; si, de asemenea, sã obtinã de la ei informatii cu privire la cãminul lor; el mai stia însã cât de neadevãrate ar fi putut fi declaratiile lor. El a repetat acuzatia si ei au rãspuns: "Noi, robii tãi, suntem doisprezece frati, fii ai aceluiasi om, din tara Canaan; si iatã, cel mai tânãr este azi cu tatãl nostru, iar unul nu mai este în viatã" (vers.13).  Fãcându-se cã se îndoieste de faptul cã cele ce spun ei sunt vrednice de încredere si cã îi considerã încã niste iscoade, guvernatorul declarã cã-i va pune la încercare, cerându-le sã rãmânã în Egipt, pânã când unul dintre ei se va duce sã-l aducã pe fratele lor mai tânãr. Dacã nu erau de acord cu acest lucru, atunci aveau sã fie tratati ca iscoade. Dar fiii lui Iacov nu puteau consimti la un astfel de aranjament, deoarece timpul necesar pentru a-l aduce la îndeplinire ar fi fãcut ca familiile lor sã sufere din lipsã de hranã; si care dintre ei ar fi pornit singur la drum, lãsându-i pe fratii sãi în închisoare? Cum ar fi putut acesta sã dea ochi cu tatãl sãu, în astfel de împrejurãri? Se pãrea cã ei aveau ori sã fie dati mortii, ori sã fie fãcuti sclavi; iar dacã Beniamin avea sã fie adus, era adus numai ca sã împãrtãseascã soarta lor. De aceea, ei au hotãrât sã rãmânã si sã sufere mai degrabã împreunã decât sã aducã un necaz în plus tatãlui lor, prin pierderea si a singurului fiu ce îi mai rãmãsese. Astfel, ei au fost aruncati în temnitã, unde au rãmas trei zile.  În timpul anilor care au trecut de la data când Iosif a fost despãrtit de fratii sãi, caracterul acestor fii ai lui Iacov se schimbase. Ei fuseserã invidiosi, turbulenti, înselãtori, cruzi si rãzbunãtori; dar acum, când au dat de necaz, s-au dovedit a fi neegoisti, strâns uniti laolaltã si devotati fatã de tatãl lor si, desi erau si ei bãrbati în puterea vârstei, erau supusi autoritãtii lui. Cele trei zile petrecute în temnita egipteanã au fost zile de amãrãciune si necaz, când fratii au meditat îndelung asupra pãcatelor lor din trecut. Dacã Beniamin nu putea fi adus, atunci devenea o certitudine faptul cã erau iscoade, dar ei nu aveau nãdejde cã vor putea câstiga consimtãmântul tatãlui lor ca Beniamin sã plece de lângã el. În cea de-a treia zi, Iosif a poruncit ca fratii sã fie adusi înaintea lui. El n-a vrut sã-i tinã mai mult. Tatãl sãu si familiile ce erau împreunã cu el poate cã deja sufereau de foame. "Faceti lucrul acesta si veti trãi", a spus el: "eu mã tem de Dumnezeu! Dacã sunteti oameni de treabã, sã rãmânã unul din fratii vostri închis în temnita noastrã; iar ceilalti plecati, luati grâu ca sã vã hrãniti familiile si aduceti-mi pe fratele vostru cel tânãr, pentru ca vorbele voastre sã fie puse astfel la încercare si sã scãpati de moarte" (vers.18-20). Ei s-au învoit sã accepte aceastã propunere, desi aveau putinã sperantã cã tatãl lor avea sã-l lase pe Beniamin sã vinã împreunã cu ei. Iosif comunica cu ei prin intermediul unui translator, iar ei nu bãnuiau cã mai marele tãrii îi întelegea, de aceea vorbeau deschis unul cu altul în prezenta sa. Ei se condamnau pe ei însisi în legãturã cu modul în care s-au purtat cu Iosif: "Da; am fost vinovati fatã de fratele nostru; cãci am vãzut nelinistea sufletului lui, când ne ruga, si nu l-am ascultat. Pentru aceea vine peste noi necazul acesta" (vers.21-22). Ruben, care fãcuse planul sã-l elibereze la Dotan, adãugã: "Nu vã spuneam eu sã nu faceti o astfel de nelegiuire fatã de bãiatul acesta? Dar n-ati ascultat. Acum iatã cã ni se cere socotealã pentru sângele lui". Ascultând, Iosif nu si-a mai putut controla emotiile, de aceea a iesit afarã si a plâns. Întorcându-se, a poruncit ca Simeon sã fie legat în lanturi în fata lor si sã fie dus din nou în temnitã. În comportamentul lor crud fatã de fratele lor, Simeon fusese instigatorul, jucând rolul principal, si din cauza aceasta alegerea a cãzut asupra lui.

Înainte însã de a îngãdui ca fratii sãi sã plece, Iosif a dat porunci ca sã li se dea grâu si ca banii fiecãruia dintre ei sã fie pusi în secret la gura sacului sãu. Li s-a dat, de asemenea, nutret pentru animale, ca sã aibã pe drumul întoarcerii spre casã. Pe drum, unul dintre ei, deschizându-si sacul, a fost surprins cã a gãsit punga cu arginti acolo. Fãcând cunoscut si celorlalti acest lucru, acestia s-au alarmat si, plini de spaimã, au zis unul altuia: "Ce ne-a fãcut Dumnezeu?" Sã fie oare faptul acesta ca un semn bun din partea lui Dumnezeu sau El a îngãduit sã se întâmple astfel spre a-i pedepsi pentru pãcatele lor si a-i afunda mai mult în necazuri? Ei au recunoscut faptul cã Dumnezeu a vãzut pãcatele lor si acum îi pedepsea pentru ele.  Iacov astepta cu nerãbdare întoarcerea fiilor sãi si, la sosirea lor, toatã tabãra s-a adunat în jurul lor, când îi povesteau tatãlui toate cele întâmplate. Nelinistea si teama au umplut fiecare inimã. Purtarea mai marelui Egiptului pãrea a cuprinde în sine unele planuri rele, iar temerile lor s-au confirmat atunci când, deschizându-si sacii, au gãsit argintul fiecãruia în sacul lui. În disperarea sa, bãtrânul exclamã: "Voi mã lipsiti de copii; Iosif nu mai este, Simeon nu mai este, si voiti sã-l luati si pe Beniamin. Toate acestea pe mine mã lovesc". La aceasta, Ruben a rãspuns: "Sã-mi omori pe amândoi fiii mei, dacã nu-ti voi aduce înapoi pe Beniamin; dã-l în mâna mea si ti-l voi aduce înapoi". Aceastã vorbire asprã n-a avut darul sã-l linisteascã pe Iacov. Rãspunsul sãu a fost: "Fiul meu nu se poate pogorî împreunã cu voi; cãci fratele lui a murit, si el a rãmas singur; dacã i s-ar întâmpla vreo nenorocire în cãlãtoria pe care o faceti, cu durere îmi veti pogorî perii mei cei albi în locuinta mortilor".  Dar seceta continua si, cu trecerea timpului, provizia de grâu ce fusese adusã din Egipt aproape cã se isprãvise. Fiii lui Iacov stiau foarte bine cã ar fi zadarnic sã se întoarcã în Egipt fãrã Beniamin. Ei aveau putinã sperantã în schimbarea hotãrârii tatãlui lor si asteptau în tãcere deznodãmântul acestei situatii. Umbra foamei ce se apropia devenea din ce în ce mai întunecatã; pe fetele îngrijorate ale tuturor celor din tabãrã bãtrânul citi nevoia lor si, în cele din urmã, spuse: "Duceti-vã iarãsi si cumpãrati-ne ceva merinde".  Iuda a rãspuns: "Omul acela ne-a spus curat: 'Sã nu-mi mai vedeti fata, dacã fratele vostru nu va fi cu voi'. Dacã vrei deci sã trimiti pe fratele nostru cu noi, ne vom pogorî si-ti vom cumpãra merinde. Dar dacã nu vrei sã-l trimiti, nu ne vom pogorî, cãci omul acela ne-a spus: 'Sã nu-mi mai vedeti fata, dacã fratele vostru nu va fi cu voi'". Vãzând cã hotãrârea tatãlui sãu începe sã se clatine, el mai adãugã: "Trimite copilul cu mine, ca sã ne sculãm si sã plecãm, si vom trãi si nu vom muri, noi, tu si copiii nostri" si s-a oferit ca zãlog pentru fratele sãu, fiind pentru totdeauna vinovat dacã nu va izbuti sã-l redea pe Beniamin tatãlui sãu.  Iacov nu a mai putut sã nu-si dea consimtãmântul si a poruncit fiilor sãi sã se pregãteascã de cãlãtorie. El le-a poruncit, de asemenea, sã ia niste daruri pentru cârmuitor, din acele lucruri pe care le mai putea da pãmântul acela lovit de secetã, si anume "putin leac alinãtor si putinã miere, mirodenii, smirnã, fisticuri si migdale", precum si o dublã cantitate de argint. "Luati si pe fratele vostru", spuse el, "sculati-vã si întoarceti-vã la omul acela". Când fiii sãi erau gata de plecare în cãlãtoria lor nesigurã, bãtrânul tatã se sculã si, ridicându-si mâinile spre ceruri, rosti rugãciunea: "Dumnezeul Cel Atotputernic sã vã facã sã cãpãtati trecere înaintea omului aceluia, si sã lase sã se întoarcã împreunã cu voi pe celãlalt frate al vostru si pe Beniamin! Iar eu, dacã trebuie sã fiu lipsit de copiii mei, lipsit sã fiu!"  Si ei au cãlãtorit din nou pânã în Egipt si s-au prezentat înaintea lui Iosif. Când privirea lui a cãzut asupra lui Beniamin, fiul propriei sale mame, el a fost profund miscat. El si-a ascuns totusi emotia si a poruncit ca sã fie dusi în casa sa si sã se facã pregãtiri ca sã ia masa împreunã cu el. Când erau condusi la palatul guvernatorului, fratii s-au îngrijorat foarte mult, temându-se de faptul cã erau chemati sã dea socotealã pentru argintul aflat în sacii lor. Ei gândeau cã anume fusese pus acolo pentru a se da prilejul sã-i facã sclavi. În îngrijorarea lor s-au sfãtuit cu administratorul casei, istorisind împrejurãrile vizitei lor în Egipt; si, ca dovadã a nevinovãtiei lor, l-au informat cã au adus înapoi argintul gãsit în sacii lor, de asemenea i-au spus cã au adus alti arginti pentru a cumpãra hranã; si au adãugat: "Nu stim cine a pus argintul în sacii nostri" (Gen.43,22). Omul a rãspuns: "Fiti pe pace! Nu vã temeti de nimic. Dumnezeul vostru, Dumnezeul tatãlui vostru, v-a pus pe ascuns o comoarã în saci. Argintul vostru a trecut prin mâinile mele" (vers.23). Nelinistea lor pieri si, când Simeon, care fusese eliberat din temnitã, li se alãturã, ei si-au dat seama cã Dumnezeu era în adevãr milostiv fatã de ei.  Când guvernatorul se întâlni iarãsi cu ei, acestia i-au prezentat darurile si cu umilintã "s-au aruncat cu fata la pãmânt înaintea lui" (vers.26). Din nou i-au venit în memorie visurile lui si, dupã ce si-a salutat oaspetii, se grãbi sã-i întrebe: "Bãtrânul vostru tatã, de care ati vorbit, este sãnãtos? Mai trãieste?" (vers.27). "Robul tãu, tatãl nostru, este sãnãtos; trãieste încã" (vers.28), a fost rãspunsul, însotit de plecãciuni pânã la pãmânt. Apoi privirea i se opri asupra lui Beniamin si spuse: "Acesta este fratele vostru cel tânãr despre care mi-ati vorbit?" Dumnezeu sã aibã milã de tine, fiule!" (vers.29), dar, coplesit de sentimente de gingãsie, n-a mai putut spune nimic. "A intrat degrabã într-o odaie si a plâns acolo" (vers.30).  Recãpãtându-si stãpânirea de sine, el s-a întors si toti au luat parte la ospãt. Dupã legile castei lor, egiptenilor le era interzis sã stea la masã si sã mãnânce cu oameni de o altã natie. De aceea, fiii lui Iacov aveau o masã a lor la o parte, în timp ce guvernatorul, datoritã rangului sãu înalt, mânca singur, iar egiptenii aveau si ei mesele lor separate. Dupã ce toti s-au asezat, fratii au fost surprinsi sã constate cã erau asezati într-o ordine desãvârsitã, dupã vârsta lor. Iosif "a spus sã le dea din bucatele care erau înaintea lui; dar Beniamin "a cãpãtat de cinci ori mai mult decât ceilalti" (vers.34). Prin acest semn de favoare manifestat fatã de Beniamin, el nãdãjduia sã se convingã dacã fratele mai mic era cumva privit cu invidia si ura care fuseserã manifestate fatã de el. Închipuindu-si încã faptul cã Iosif nu le întelegea limba, fratii vorbeau între ei fãrã sfialã; astfel, el a avut un bun prilej sã le cunoascã adevãratele sentimente. El dorea sã-i punã încã la probã si, înainte de plecarea lor, a poruncit ca paharul sãu de argint din care bea sã fie ascuns în sacul celui mai tânãr.  Plini de bucurie, ei au pornit pe drumul întoarcerii spre casã. Simeon si Beniamin erau cu ei, animalele erau încãrcate cu grâu si toti aveau simtãmântul cã au scãpat cu bine din primejdiile ce pãreau cã îi înconjoarã. Dar de-abia ajunseserã la periferia orasului, când au fost opriti de cãtre administratorul guvernatorului, care le-a pus mustrãtoarea întrebare: "Pentru ce ati rãsplãtit binele cu rãu? De ce ati furat paharul din care bea domnul meu si de care se slujeste pentru ghicit? Rãu ati fãcut cã v-ati purtat astfel" (Gen.44,4-5). Se presupunea cã acest pahar avea puterea de a descoperi orice substantã otrãvitoare care ar fi fost pusã în el. Pe vremea aceea, astfel de pahare aveau o foarte mare valoare, fiind considerate ca o apãrare împotriva uciderii prin otrãvire.  La acuzatia administratorului, cãlãtorii au rãspuns: "Domnule, pentru ce vorbesti astfel? Sã fereascã Dumnezeu pe robii tãi sã fi sãvârsit o asemenea faptã! Iatã, noi ti-am adus din tara Canaanului argintul pe care l-am gãsit la gura sacilor nostri; cum am fi putut sã furãm argint sau aur din casa domnului tãu? Sã moarã acela dintre robii tãi la care se va gãsi paharul, si noi însine sã fim robi ai domnului nostru" (vers.7-9).  "Fie dupã cuvintele voastre", a spus administratorul: "acela la care se va gãsi paharul sã fie robul meu; iar voi veti fi nevinovati" (vers.10).  Cercetarea a început imediat. "Îndatã si-a pogorât fiecare sacul la pãmânt. Fiecare si-a deschis sacul" (vers.11) si administratorul a cercetat fiecare sac, începând cu cel al lui Ruben si luându-i pe fiecare la rând, pânã la cel mai tânãr. Paharul a fost gãsit în sacul lui Beniamin.  Fratii si-au sfâsiat hainele în semn de mare nenorocire si s-au întors cu pas încet în oras. Dupã jurãmântul lor, Beniamin era sortit unei vieti de rob. Ei l-au urmat pe administrator la palat si, gãsindu-l pe guvernator încã acolo, "s-au aruncat cu fata la pãmânt înaintea lui". "Ce faptã ati fãcut?" zise el. "Nu stiti cã un om ca mine are putere sã ghiceascã?" Iosif urmãrea sã scoatã de la ei o recunoastere a pãcatului lor. El nu pretinsese niciodatã cã are putere sã ghiceascã, dar voia sã-i facã sã creadã cã el putea citi tainele vietii lor.  Iuda a rãspuns: "Ce sã mai spunem domnului nostru? Cum sã mai vorbim? Cum sã ne mai îndreptãtim? Dumnezeu a dat pe fatã nelegiuirea robilor tãi. Iatã-ne robi ai domnului nostru, noi si acela la care s-a gãsit paharul" (vers.16).  "Sã mã fereascã Dumnezeu sã fac asa ceva", a fost rãspunsul; "omul la care s-a gãsit paharul va fi robul meu; dar voi, suiti-vã înapoi în pace la tatãl vostru" (vers.17).  În marea lui disperare, Iuda s-a apropiat de guvernator si a spus: "Te rog, domnul meu, dã voie robului tãu sã spunã o vorbã domnului meu, si sã nu te mânii pe robul tãu! Cãci tu esti ca Faraon" (vers.18). În cuvinte de o elocventã miscãtoare, el a descris durerea tatãlui sãu din pricina pierderii lui Iosif, cum si ezitarea lui atunci când a fost sã-l lase pe Beniamin sã vinã cu ei în Egipt, întrucât el era singurul fiu ce i-a mai rãmas de la mama lui, Rahela, pe care Iacov a iubit-o atât de mult. "Acum", spuse el, "dacã mã voi întoarce la robul tãu, tatãl meu, fãrã sã avem cu noi bãiatul de sufletul cãruia este nedeslipit sufletul lui, el are sã moarã, când va vedea cã bãiatul nu este; si robii tãi vor coborî cu durere în locuinta mortilor bãtrânetele robului tãu, tatãl nostru. Cãci robul tãu s-a pus chezas pentru copil si a zis tatãlui meu: 'Dacã nu-l voi aduce înapoi la tine, vinovat sã fiu pentru totdeauna fatã de tatãl meu'. Îngãduie dar, te rog, robului tãu sã rãmânã în locul bãiatului, ca rob al domnului meu; iar bãiatul sã se suie înapoi cu fratii sãi. Cum mã voi putea sui eu la tatãl meu, dacã bãiatul nu este cu mine? Ah, sã nu vãd mâhnirea tatãlui meu" (vers.18-34).  Iosif era multumit. El a vãzut în fratii sãi roadele unei adevãrate pocãinte. Auzind nobila hotãrâre a lui Iuda, a poruncit ca toti ceilalti, în afarã de oamenii acestia, sã iasã afarã; apoi, plângând tare, el a strigat: "Eu sunt Iosif! Mai trãieste tatãl meu?" (Gen. 45,3).  Fratii sãi au rãmas încremeniti, muti de spaimã si uimire. Cârmuitorul Egiptului era fratele lor, Iosif, pe care ei îl invidiaserã si au vrut sã-l ucidã si pe care, în cele din urmã, l-au vândut ca rob! Tot comportamentul lor rãu fatã de el a trecut pe dinaintea lor. Ei si-au amintit cum au dispretuit ei visele lui si cum s-au strãduit ca acestea sã nu se împlineascã. Si, cu toate acestea, ei si-au jucat rolul în împlinirea acestor vise; iar acum, pentru cã se aflau cu totul în puterea lui, fãrã îndoialã cã el avea sã rãzbune tot rãul pe care îl suferise.  Vãzându-le tulburarea, el le spuse cu duiosie: "Apropiati-vã de mine", si, în timp ce ei se apropiau, el a continuat: "Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-ati vândut ca sã fie dus în Egipt. Acum, nu vã întristati si nu fiti mâhniti cã m-ati vândut ca sã fiu adus aici, cãci ca sã vã scap viata m-a trimis Dumnezeu înaintea voastrã" (vers.4-5). Dându-si seama cã au suferit destul pentru cruzimea cu care s-au purtat fatã de el, plin de noblete, el a cãutat sã le alunge temerile si sã usureze amãrãciunea mustrãrilor de constiintã pe care si le fãceau.  "Iatã", continuã el, "sunt doi ani de când bântuie foametea în tarã; si încã cinci ani nu va fi nici arãturã, nici seceris. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastrã ca sã vã rãmânã sãmânta vie în tarã si ca sã vã pãstreze viata printr-o mare izbãvire. Asa cã nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a fãcut ca un tatã al lui Faraon, stãpân peste toatã casa lui, si cârmuitorul întregii tãri a Egiptului. Grãbiti-vã de vã suiti la tatãl meu, si spuneti-i: 'Asa vorbeste fiul tãu Iosif: «Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; pogoarã-te la mine si nu zãbovi! Vei locui în tinutul Gosen, si vei fi lângã mine, tu, fiii tãi, si fiii fiilor tãi, oile tale si boii tãi, si tot ce este al tãu. Acolo te voi hrãni cãci vor mai fi încã cinci ani de foamete; si astfel nu vei pieri, tu, casa ta, si tot ce este al tãu».' Voi vedeti cu ochii vostri, si fratele meu Beniamin vede cu ochii lui cã eu însumi vã vorbesc." "El s-a aruncat de gâtul fratelui sãu Beniamin si a plâns; si Beniamin a plâns si el pe gâtul lui. A îmbrãtisat, de asemenea, pe toti fratii lui, plângând. Dupã aceea, fratii lui au stat de vorbã cu el" (vers.6-15). Plini de umilintã, ei si-au mãrturisit pãcatul si i-au cerut iertare. De multã vreme ei se chinuiau de grijã si remuscãri, iar acum se bucurau cã el era încã în viatã.  Vestea despre cele ce avuseserã loc a fost dusã în grabã la împãrat, care, doritor sã-si manifeste recunostinta fatã de Iosif, a confirmat invitatia fãcutã de guvernator familiei sale, zicând: "Tot ce este mai bun în tara Egiptului va fi pentru voi" (vers.20). Fratii au fost apoi lãsati sã plece, dupã ce au fost din abundentã încãrcati cu merinde si care, precum si cu tot ceea ce le era de trebuintã pentru mutarea tuturor familiilor lor si a slujitorilor lor în Egipt. Iosif i-a dat lui Beniamin daruri mult mai valoroase decât le-a dat celorlalti. Apoi, temându-se cã se va isca vreo ceartã între ei pe drumul spre casã, în clipa în care erau gata sã plece, le-a dat porunca: "Sã nu vã certati pe drum" (vers.24).  Fiii lui Iacov s-au întors la tatãl lor cu vestea aducãtoare de bucurie: "Iosif tot mai trãieste si chiar el cârmuieste toatã tara Egiptului" (vers.26). La început, bãtrânul a fost coplesit de vestea aceasta; nu putea sã creadã ceea ce auzise; dar, când a vãzut sirul cel lung de care si animale încãrcate si cã Beniamin era din nou cu el, a fost convins si, în plinãtatea bucuriei sale, exclamã: "Destul! Fiul meu Iosif tot mai trãieste! Vreau sã mã duc sã-l vãd înainte de moarte" (vers.28).  Mai rãmânea de fãcut încã un act de umilintã din partea celor zece frati. Ei i-au mãrturisit acum tatãlui lor înselãciunea si fapta lor crudã, care atâtia ani amãrâse viata lui si a lor. Iacov nu-i bãnuise de un pãcat atât de josnic, dar vãzând cã totul a fost întors în bine, i-a iertat si i-a binecuvântat pe gresitii sãi copii.  Tatãl si fiii sãi, cu familiile lor, cu turmele si cirezile lor, împreunã cu numerosii lor slujitori, au pornit curând spre Egipt. Cu inima plinã de bucurie, ei si-au continuat cãlãtoria si, când au ajuns la Beer-Seba, patriarhul a adus jertfe de multumire si L-a rugat pe Dumnezeu sã le dea asigurarea cã va merge cu ei. Într-o viziune de noapte, Cuvântul divin i-a vorbit: "Nu te teme sã te pogori în Egipt, cãci acolo te voi face sã ajungi un neam mare. Eu Însumi Mã voi pogorî cu tine în Egipt si Eu Însumi te voi scoate iarãsi de acolo" (Gen.46,3-4).  Asigurarea: "Nu te teme sã te pogori în Egipt, cãci acolo te voi face sã ajungi un neam mare", era plinã de însemnãtate; lui Avraam îi fusese datã fãgãduinta cã va avea urmasi tot atât de numerosi ca si stelele cerului, dar pânã atunci poporul ales crescuse foarte încet. Iar tara Canaanului nu oferea acum conditiile pentru dezvoltarea unei astfel de natiuni, dupã cum fusese profetizat. Tara se afla în stãpânirea unor puternice triburi pãgâne, care nu aveau sã fie deposedate si nimicite decât dupã "al patrulea neam". Dacã urmasii lui Israel aveau sã ajungã aici un popor numeros, atunci ei ar fi trebuit fie sã-i alunge pe locuitorii tãrii, fie sã se împrãstie printre ei. Lucrul dintâi, dupã planul divin, nu-l puteau face; iar dacã s-ar fi amestecat cu canaanitii, ar fi fost în primejdie de a fi amãgiti si a cãdea în idolatrie. Egiptul, însã, oferea conditiile necesare împlinirii scopului divin. O parte a tãrii, bine udatã si fertilã, le era pusã la dispozitie, oferindu-le toate posibilitãtile pentru cresterea lor rapidã. Iar antipatia pe care aveau sã o întâlneascã în Egipt datoritã ocupatiei lor, deoarece toti pãstorii erau "o urâciune pentru egipteni", avea sã-i facã în stare sã rãmânã un popor deosebit, aparte, ajutându-i astfel sã rãmânã departe de participarea la idolatria Egiptului.  Ajungând în Egipt, grupul s-a dus direct în tinutul Gosen. Acolo a venit Iosif în carul sãu oficial, însotit de o suitã princiarã. Strãlucirea din jurul sãu si demnitatea pozitiei sale au fost uitate; un singur gând îi umplea mintea, o singurã dorintã îi misca inima. Privind la cãlãtorii care se apropiau, iubirea, ale cãrei daruri fuseserã reprimate atât de multi si îndelungati ani, nu a mai putut fi nicidecum controlatã. El a sãrit din carul sãu si a alergat înainte pentru a-i ura tatãlui sãu bun venit. "Cum l-a vãzut, s-a aruncat pe gâtul lui si a plâns multã vreme pe gâtul lui. Israel a zis lui Iosif: 'Acum pot sã mor, fiindcã ti-am vãzut fata, si tu tot mai trãiesti'" (vers.29- 30).  Iosif i-a luat pe cinci dintre fratii sãi ca sã-i prezinte lui faraon si sã primeascã de la el în dar pãmântul unde sã-si aseze viitoarea lor locuintã. Recunostinta fatã de primul sãu ministru l-ar fi putut face pe monarh sã-i onoreze, dându-le slujbe de stat, dar Iosif, credincios adorãrii lui Iehova, a cãutat sã-i salveze pe fratii lui de ispitele la care ar fi fost supusi la curtea pãgânã; de aceea i-a sfãtuit ca, atunci când vor fi întrebati de împãrat, sã-i spunã în mod deschis adevãrata lor ocupatie. Fiii lui Iacov au urmat acest sfat, având grijã, de asemenea, sã spunã cã ei au venit sã locuiascã o vreme în tarã, nu ca sã rãmânã acolo, rezervându-si astfel dreptul sã plece atunci când hotãrau sã facã lucrul acesta. Împãratul le-a hotãrât un loc de locuit, asa cum le-a fãgãduit, în "cea mai bunã parte a tãrii", în tinutul Gosen.  Nu mult dupã sosirea lor, Iosif l-a dus pe tatãl sãu ca sã fie, de asemenea, prezentat împãratului. Patriarhul era strãin în ceea ce priveste comportarea la curtile împãrãtesti; dar, în mijlocul scenelor mãrete ale naturii, el comunicase cu un Monarh mult mai puternic; iar acum, constient de superioritatea lui, ridicã mâinile si îl binecuvântã pe faraon.  În cele dintâi cuvinte adresate lui Iosif, Iacov vorbise asa ca si cum, o datã cu sfârsitul acesta fericit al îndelungatei lui îngrijorãri si amãrãciuni, el era gata sã moarã. Dar încã saptesprezece ani aveau sã-i mai fie dãruiti în locul acela pasnic din Gosen. Acesti ani au fost într-un contrast fericit cu aceia dinaintea lor. În fiii sãi, el a vãzut dovada unei adevãrate pocãinte; el si-a vãzut familia înconjuratã de toate conditiile necesare pentru dezvoltarea unei mari natiuni; si credinta sa a înteles fãgãduinta cea sigurã a asezãrii lor viitoare în Canaan. El însusi era înconjurat de toate semnele iubirii si favorii pe care primul ministru al Egiptului le putea oferi si, fericit fiind în compania fiului sãu pierdut de atâta vreme, se îndrepta încetisor, linistit si împãcat, cãtre mormânt.  Simtind cã se apropie moartea, el a trimis dupã Iosif. Fiind neclintit întemeiat pe fãgãduinta lui Dumnezeu cu privire la luarea în stãpânire a Canaanului, el zise: "Sã nu mã îngropi în Egipt. Ci când mã voi culca lângã pãrintii mei, sã mã scoti afarã din Egipt si sã mã îngropi în mormântul lor" (Gen.47,29-30). Iosif a fãgãduit cã va face astfel, dar Iacov nu s-a multumit numai cu atât; el a cerut de la Iosif cu jurãmânt solemn cã îl va aseza alãturi de pãrintii sãi, în pestera de la Macpela.  O altã problemã importantã se impunea atentiei; fiii lui Iosif trebuia sã fie asezati în mod oficial printre copiii lui Israel. Iosif, venind pentru o ultimã întâlnire cu tatãl sãu, i-a adus cu sine pe Efraim si Manase. Prin mama lor, acesti copii erau legati de cea mai înaltã ierarhie preoteascã a Egiptului, iar pozitia tatãlui le deschidea cãile bogãtiei si ale locurilor înalte, dacã ei ar fi ales sã se uneascã cu egiptenii. Cu toate acestea, a fost dorinta lui Iosif ca ei sã se uneascã cu poporul lor. El si-a manifestat credinta în fãgãduinta legãmântului, renuntând în numele fiilor sãi la toate onorurile pe care le oferea curtea Egiptului, pentru un loc printre desconsideratele semintii de pãstori cãrora le fuseserã încredintate cuvintele lui Dumnezeu.  Iacov a spus: "Cei doi fii, care ti s-au nãscut în tara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim si Manase vor fi ai mei, ca si Ruben si Simeon" (Gen.48,5). Ei trebuia sã fie adoptati ca fii ai sãi si sã devinã cãpetenii ale unor semintii separate. Astfel, unul dintre privilegiile dreptului de întâi nãscut, pe care Ruben le nesocotise si le pierduse, avea sã îi revinã lui Iosif, ca o îndoitã mãsurã în Israel.  Ochii lui Iacov se întunecaserã din cauza vârstei si el nu-si dãduse seama de prezenta tinerilor; dar acum, deslusind formele lor, el a spus: "Cine sunt acestia?" Dupã ce i s-a rãspuns, el adãugã: "Apropie-i, te rog, de mine, ca sã-i binecuvântez". Când acestia s-au apropiat, patriarhul i-a îmbrãtisat si i-a sãrutat, punând în mod solemn mâinile asupra capetelor lor, spre binecuvântare. Apoi a rostit rugãciunea: "Dumnezeul înaintea cãruia au umblat pãrintii mei, Avraam si Isaac, Dumnezeul care m-a cãlãuzit de când m-am nãscut, pânã în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbãvit de orice rãu, sã binecuvânteze pe copiii acestia" (vers.15-16). Nu mai era acum nici un spirit de încredere în sine, nici o sprijinire pe puterea sau iscusinta omeneascã. Dumnezeu fusese pãstrãtorul si sprijinul sãu. Nu mai era nici o plângere cu privire la zilele grele din trecut. Încercãrile si necazurile acelor zile nu mai erau considerate ca lucruri care erau "împotriva" lui. Memoria nu readucea în amintire decât mila si bunãtatea Sa plinã de iubire, care fuseserã cu el în tot timpul peregrinajului sãu.  O datã lucrarea binecuvântãrii încheiatã, Iacov i-a dat fiului sãu o asigurare - lãsând generatiilor ce aveau sã vinã, prin lungi ani de robie si necazuri, aceastã mãrturie a credintei sale: "Iatã cã în curând am sã mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi si vã va aduce înapoi în tara pãrintilor vostri" (vers.21).  În cele din urmã, toti fiii lui Iacov s-au strâns în jurul patului sãu de moarte. Iacov i-a chemat pe fiii sãi si le-a zis: "Strângeti-vã si ascultati, fii ai lui Iacov. Ascultati pe tatãl vostru Israel" si vã voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni" (Gen.49,1-2). Adesea, foarte îngrijorat, el se gândise la viitorul lor si se strãduise sã-si zugrãveascã siesi istoria diferitelor semintii. Acum, când copiii sãi asteptau sã primeascã ultima sa binecuvântare, Spiritul Inspiratiei a venit asupra sa si înaintea lui se desfãsura, într-o viziune profeticã, viitorul urmasilor sãi. Unul dupã altul au fost amintite numele fiilor sãi, a fost descris caracterul fiecãruia dintre ei, iar istoria viitoare a semintiei a fost înfãtisatã pe scurt:  "Ruben, tu, întâiul meu nãscut,  Puterea mea si pârga tãriei mele,  Întâiul în vrednicie, si întâiul în putere" (vers.3).  Astfel a zugrãvit tatãl ceea ce ar fi trebuit sã fie pozitia lui Ruben, fiul sãu întâi nãscut; dar pãcatul sãu dureros de neplãcut de la Migdal-Eder l-a fãcut nevrednic de binecuvântarea dreptului de întâi nãscut. Si Iacov continuã:  "Nãvalnic ca apele,  Tu nu vei mai avea întâietate" (vers.4).  Preotia a fost partea ce a fost datã lui Levi, împãrãtia si fãgãduinta mesianicã, lui Iuda si o dublã parte din mostenire, lui Iosif. Semintia lui Ruben nu s-a ridicat niciodatã la o pozitie mai înaltã în Israel, ea nu a fost asa de numeroasã ca aceea a lui Iuda sau Dan si a fost cea dintâi care a fost dusã în captivitate.  Imediat dupã Ruben, ca vârstã, veneau Simeon si Levi. Ei fuseserã uniti în cruzimea lor fatã de sihemiti si ei fuseserã, de asemenea, cei mai vinovati în vinderea lui Iosif. Cu privire la ei, Iacov a declarat:  "Îi voi împãrti în Iacov, / Si-i voi risipi în Israel" (vers.7).  Cu prilejul numãrãtorii din Israel, chiar înainte de intrarea în Canaan, Simeon era semintia cea mai putin numeroasã. Moise, în binecuvântarea lui de pe urmã, nu a fãcut nici o referire la Simeon. În planul asezãrii în Canaan, aceastã semintie a primit numai o micã parte din ceea ce i-a revenit lui Iuda, iar familiile acelea care au devenit mai târziu puternice au format diferite colonii si s-au asezat în locuri ce se aflau în afara hotarelor tãrii sfinte. De asemenea, Levi n-a primit nici o mostenire, cu exceptia a patruzeci si opt de cetãti, împrãstiate în diferite pãrti ale tãrii. În cazul acestei semintii, totusi, credinciosia fatã de Iehova, atunci când celelalte semintii au apostaziat, i-a asigurat numirea în serviciile cele sfinte de la sanctuar si, în acest fel, blestemul a fost schimbat în binecuvântare.  Binecuvântãrile cele mai de seamã ale dreptului de întâi nãscut au fost transferate asupra lui Iuda. Semnificatia numelui - care înseamnã laudã - este înfãtisatã în istoria profeticã a acestei semintii:  "Iudo, tu vei primi laudele fratilor tãi;  Mâna ta va apuca de ceafã pe vrãjmasii tãi.  Fiii tatãlui tãu se vor închina pânã la pãmânt înaintea ta,  Iuda este un pui de leu.  Tu te-ai întors de la mãcel, fiule!  Iuda îsi pleacã genunchii,  Se culcã întocmai ca un leu,  Ca o leoaicã: cine-l va scula?  Toiagul de domnie  Nu se va depãrta din Iuda,  nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,

Pânã va veni Silo,

Si de El vor asculta popoarele" (vers.8-10).  Leul, regele pãdurii, este un simbol potrivit al acestei semintii din care au iesit David si Fiul lui David, Silo, adevãratul "Leu al semintiei lui Iuda", Cãruia I se vor închina, în cele din urmã, toate puterile si Îi vor aduce închinare toate popoarele.  Pentru cea mai mare parte dintre fiii sãi, Iacov a profetizat un viitor prosper. În cele din urmã a ajuns la Iosif, si inima tatãlui s-a revãrsat cerând binecuvântãri peste "capul domnului fratilor sãi":  "Iosif este vlãstarul unui pom roditor,  Vlãstarul unui pom roditor  Sãdit lângã un izvor;  Ramurile lui se înaltã deasupra zidului.

Arcasii l-au atâtat, au aruncat sãgeti,  Si l-au urmãrit cu ura lor.  Dar arcul lui a rãmas tare,  Si mâinile lui au fost întãrite  de mâinile Puternicului lui Iacov.  Si a ajuns astfel pãstorul, stânca lui Israel.

Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatãlui tãu,  Care te va ajuta;  Aceasta este lucrarea Celui Atotputernic,  Care te va binecuvânta  Cu binecuvântãrile cerurilor de sus,  Cu binecuvântãrile apelor de jos,  Cu binecuvântãrile tâtelor si ale pântecelui mamei.  Binecuvântãrile tatãlui tãu  Întrec binecuvântãrile pãrintilor mei;  Si se înaltã  Pânã în crestetul dealurilor vesnice;  Ele sã vinã peste capul lui Iosif,  Peste crestetul capului domnului fratilor sãi" (vers.22-26).  Iacov a fost întotdeauna un om al unei profunde si înflãcãrate afectiuni; iubirea sa pentru fiii sãi era puternicã si gingasã, iar mãrturia sa de pe patul de moarte, pentru ei, nu a fost expresia pãrtinirii sau a resentimentelor. El îi iertase pe toti si i-a iubit pânã la sfârsit. Gingãsia sa pãrinteascã n-a putut gãsi expresie decât în cuvinte de încurajare si sperantã; dar puterea lui Dumnezeu se odihnea asupra lui si, sub influenta Inspiratiei, el a fost constrâns sã declare adevãrul, oricât de dureros ar fi fost lucrul acesta.  O datã pronuntatã ultima binecuvântare, Iacov a repetat însãrcinarea cu privire la locul îngropãrii sale: "Eu am sã fiu adãugat la poporul meu; deci sã mã îngropati împreunã cu pãrintii mei" în pestera din ogorul Macpela". "Acolo au îngropat pe Avraam si pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac si Rebeca, nevasta lui; si acolo am îngropat eu pe Lea" (vers.29-31). Astfel, ultimul act al vietii sale a fost acela de a mãrturisi credinta sa în fãgãduinta lui Dumnezeu.  Cei din urmã ani ai lui Iacov au venit ca un amurg de liniste si odihnã dupã o zi de zbucium si obosealã. Norii se adunaserã întunecosi deasupra cãrãrii sale si totusi soarele lui a apus în seninãtate si strãlucirea cerului i-a iluminat ceasul despãrtirii. Scriptura spune: "Spre searã se va arãta lumina" (Zah.14,7). "Uitã-te bine la cel fãrã prihanã si priveste pe cel fãrã viclesug; cãci sfârsitul omului acestuia este pacea" (Ps.37,37).1  Iacov pãcãtuise si a suferit mult. Multi ani de trudã, de griji si necazuri fuseserã partea lui, din ziua când marele lui pãcat l-a obligat sã fugã din corturile tatãlui sãu. Un fugar fãrã casã, despãrtit de mama sa, pe care nu avea s-o mai vadã niciodatã; muncind din greu sapte ani pentru aceea pe care o iubea, numai pentru a fi înselat în mod josnic; trudind douãzeci de ani în slujba unei rude lacome si apucãtoare; vãzând cum îi sporeste averea si îi cresc copiii în jurul sãu, dar aflând putinã bucurie în familia sa, mereu în ceartã si dezbinatã; amãrât din cauza ocãrii suferite de fiica sa si a rãzbunãrii fratilor ei, de moartea Rahelei, de nelegiuirea împotriva firii sãvârsitã de Ruben, de pãcatul lui Iuda, de cruda înselãciune si rãutatea date pe fatã în dreptul lui Iosif. Cât de lungã si întunecatã este lista relelor date la ivealã. Astfel, el a cules unul dupã altul roadele acelei dintâi fapte rele. Mereu si mereu a vãzut repetându-se printre fiii sãi pãcatele de care el însusi se fãcuse vinovat. Dar, oricât de amarã fusese lectia, ea si-a îndeplinit menirea. Mustrarea, desi dureroasã, adusese totusi "roada dãtãtoare de pace a neprihãnirii" (Evr.12,11 u.p.).  Inspiratia a înregistrat cu credinciosie greselile oamenilor buni, ale acelora care au fost distinsi prin favoarea fãcutã lor de Dumnezeu; în adevãr, greselile lor sunt prezentate mai amãnuntit decât virtutile lor. Acesta a fost si a rãmas un subiect de uimire pentru multi si a dat si mai dã încã celor necredinciosi ocazia de a lua Biblia în derâdere. Dar lucrul acesta este una dintre dovezile cele mai puternice în favoarea adevãrului prezentat în Scripturi, si anume cã faptele nu sunt acoperite si pãcatele personajelor de seamã ale ei nu sunt trecute cu vederea. Mintea oamenilor este atât de mult stãpânitã de prejudecãti, încât nu este cu putintã ca istoria scrisã de oameni sã fie cu totul impartialã. Dacã Biblia ar fi fost scrisã de persoane neinspirate, atunci fãrã îndoialã cã ea ar fi înfãtisat caracterul persoanelor onorate de ea într-o luminã mult mai elogioasã. Dar asa cum este, noi avem în ea un raport corect al experientelor lor. Oamenii care au fost onorati de Dumnezeu si cãrora El le-a încredintat mari rãspunderi au fost adesea biruiti de ispite si au pãcãtuit, la fel cum si noi astãzi ne luptãm, ne clãtinãm si adesea cãdem în greseli. Viata lor, cu toate greselile si faptele lor nevrednice, este descoperitã înaintea noastrã, atât pentru încurajarea noastrã, cât si pentru avertizarea noastrã. Dacã ei ar fi fost înfãtisati fãrã nici o gresealã, noi, cu natura noastrã pãcãtoasã, am fi ajuns la disperare cu greselile si abaterile noastre. Dar, vãzând cum altii s-au luptat trecând prin descurajãri la fel ca ale noastre, cum au fost înfrânti de ispite ca si noi, si totusi s-au îmbãrbãtat iarãsi si au biruit prin harul lui Dumnezeu, si noi suntem încurajati în alergarea noastrã dupã neprihãnire. Dupã cum si ei, desi uneori erau dati înapoi, au recâstigat locul unde fuseserã mai înainte si au fost binecuvântati de Dumnezeu, tot astfel si noi putem fi biruitori în puterea lui Hristos. Pe de altã parte, raportul vietii lor poate sluji ca o avertizare pentru noi. El aratã cã Dumnezeu nu va socoti nevinovat pe cel vinovat. El vede pãcatul chiar si în oamenii cei mai privilegiati si se poartã cu ei chiar mai sever decât cu aceia care au mai putinã luminã si rãspundere.  Dupã înmormântarea lui Iacov, teama a pus din nou stãpânire pe inimile fratilor lui Iosif. Cu toatã bunãtatea pe care el a manifestat-o fatã de ei, constienta vinovãtiei i-a fãcut neîncrezãtori si bãnuitori. Poate cã el nu fãcuse altceva decât sã-si amâne rãzbunarea, din consideratie pentru tatãl lor si acum avea sã le aplice pedeapsa mult amânatã pentru fãrãdelegea lor. Ei n-au îndrãznit sã vinã personal înaintea lui, dar i-au trimis un mesaj: "Tatãl tãu a dat porunca aceasta înainte de moarte: 'Asa sã vorbiti lui Iosif: Oh! iartã nelegiuirea fratilor tãi si pãcatul lor, cãci ti-au fãcut rãu!' Iartã acum pãcatul robilor Dumnezeului tatãlui tãu" (Gen.50,16-17). Acest mesaj l-a miscat pânã la lacrimi pe Iosif si, încurajati de lucrul acesta, fratii sãi au venit si s-au aruncat la pãmânt înaintea lui si au zis: "Suntem robii tãi". Iubirea lui Iosif fatã de fratii sãi era profundã si neegoistã si a fost îndurerat la gândul cã ei îl considerau capabil sã nutreascã un spirit de rãzbunare. "Fiti fãrã teamã", a spus el, "cãci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negresit, v-ati gândit sã-mi faceti rãu; dar Dumnezeu a schimbat rãul în bine, ca sã împlineascã ceea ce se vede astãzi, si anume sã scape viata unui popor în mare numãr. Fiti dar fãrã teamã, cãci eu vã voi hrãni, pe voi si pe copiii vostri" (vers.19-21).  Viata lui Iosif este o ilustrare a vietii lui Hristos. Invidia a fost aceea care i-a determinat pe fratii lui Iosif sã-l vândã ca sclav; ei nãdãjduiau sã-l împiedice astfel sã ajungã mai mare decât ei. Si când a fost dus în Egipt, lor le plãcea sã creadã cã nu aveau sã mai fie necãjiti cu visele lui si cã au înlãturat toate posibilitãtile ca ele sã se împlineascã. Dar actiunile lor au fost anihilate de Dumnezeu, fãcând sã aibã loc chiar lucrul pe care ei doreau sã-l împiedice. Tot astfel si preotii si mai marii iudeilor erau invidiosi pe Hristos, temându-se de faptul cã El va îndepãrta atentia poporului de la ei. L-au omorât, pentru a-L împiedica sã devinã împãrat, dar în felul acesta ei au fãcut sã aibã loc tocmai ceea ce nu doreau.  Iosif, prin rãmânerea lui ca rob în Egipt, a devenit un salvator pentru familia tatãlui sãu, si totusi faptul acesta n-a scãzut vinovãtia fratilor sãi. La fel, crucificarea lui Hristos de cãtre vrãjmasii Sãi L-a fãcut Rãscumpãrãtorul omenirii, Mântuitorul neamului omenesc cãzut, Cârmuitorul întregii lumi; dar crima ucigasilor Sãi a fost tot asa de urâtã ca si atunci când mâna providentei lui Dumnezeu nu ar fi avut sub control evenimentele, ca ele sã fie spre slava Sa si binele omului.  Dupã cum Iosif a fost vândut pãgânilor de cãtre propriii sãi frati, la fel si Hristos a fot vândut în mâinile celor mai înversunati vrãjmasi ai Sãi de cãtre unul dintre ucenicii Sãi. Lui Iosif i-au fost aduse acuzatii neadevãrate si a fost aruncat în temnitã datoritã virtutii sale; tot asa si Hristos a fost dispretuit si respins pentru cã viata Lui neprihãnitã si plinã de lepãdare de sine a fost o mustrare pentru pãcat. Cu toate cã nu se fãcea vinovat de nici un rãu, el a fost condamnat pe temeiul unor mãrturii mincinoase. Iar rãbdarea si blândetea lui Iosif, date pe fatã în timp de nedreptate si opresiune, bucuria lui de a ierta si nobila bunãvointã fatã de comportarea nenaturalã a fratilor sãi reprezintã rãbdarea Mântuitorului, care nu S-a plâns în fata rãutãtii si necuviintei oamenilor rãi, si iertarea Sa, acordatã nu numai ucigasilor Sãi, ci tuturor acelora care vin la El, mãrturisindu-si pãcatele si cãutând iertare.  Iosif a mai trãit cincizeci si cinci de ani dupã moartea tatãlui sãu. El a trãit sã-i vadã "pe fiii lui Efraim pânã la al treilea neam; si fiii lui Machir, fiul lui Manase, s-au nãscut pe genunchii lui" (vers.22-23). El a fost martor la cresterea si prosperitatea poporului sãu si în toti acesti ani credinta sa în faptul cã Dumnezeu va readuce pe Israel în tara fãgãduintei a fost nezdruncinatã.  Când a simtit cã i se apropie sfârsitul, el si-a chemat rudele în jurul sãu. Oricât de onorat fusese în tara lui faraon, Egiptul nu era pentru el decât locul exilului sãu; ultimul act al vietii sale urma sã arate cã el si-a legat soarta de Israel. Ultimele lui cuvinte au fost: "Dumnezeu vã va cerceta si vã va face sã vã suiti din tara aceasta în tara pe care a jurat cã o va da lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov" (vers.24). Si el luã un jurãmânt solemn din partea copiilor lui Israel cã îi vor duce oasele cu ei, în tara Canaanului. "Iosif a murit în vârstã de o sutã zece ani. L-au îmbãlsãmat si l-au pus într-un sicriu în Egipt" (vers.26). Iar în decursul veacurilor de trudã care au urmat, acel sicriu, un aducãtor aminte al cuvintelor rostite de Iosif pe patul de moarte, a mãrturisit pentru Israel cã ei erau numai cãlãtori în Egipt si i-a îndemnat sã-si pãstreze nãdejdea atintitã asupra Tãrii Fãgãduintei, pentru cã timpul eliberãrii avea sã vinã cu sigurant

« Back =  Inapoi

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA