« Back =  Inapoi Intercer AZS-Romania UNIUNEA ROMANA

 

PATRIARHI SI PROFETI

ELLEN G. WHITE

Capitolul 20

Iosif în Egipt

 

    Între timp, Iosif si cei ce l-au cumpărat se aflau pe drumul spre Egipt. Pe când caravana călătorea spre miazăzi, către hotarele Canaanului, băiatul a putut zări în depărtare colinele printre care se aflau si corturile tatălui său. El a plâns amar, gândindu-se la tatăl său iubitor, în singurătatea si durerea lui. Din nou i-a venit în minte scena de la Dotan. El i-a văzut pe fratii săi plini de mânie si a simtit privirile lor furioase atintite asupra lui. Cuvintele întepătoare si insultătoare, cu care ei au răspuns rugămintilor lui disperate, răsunau în urechile lui. Cu inima tremurândă privi înainte, spre viitor. Ce schimbare avusese loc în situatia lui - de la pozitia sa de fiu prea iubit, la aceea de sclav dispretuit si neajutorat. Singur si fără prieteni, care avea să fie soarta sa în tara străină în care era dus? Pentru un timp, Iosif căzu pradă unei dureri si unei groaze nestăpânite.

Dar, în providenta lui Dumnezeu, chiar această experientă avea să fie o binecuvântare pentru el. În câteva ore, el a învătat ceea ce ani de zile n-ar fi putut să învete. Tatăl său, puternic si duios, cum fusese si iubirea lui, îi făcuse rău prin comportarea lui părtinitoare si indulgentă. Această neînteleaptă preferintă i-a mâniat pe fratii lui si i-a provocat la fapta lor cea crudă, care l-a despărtit de căminul său. Efectele ei s-au manifestat de asemenea în propriul său caracter. Au fost încurajate greseli care acum trebuia să fie corectate. El devenise încrezător în sine si pretentios. Obisnuit să fie slăbiciunea grijii tatălui său, si-a dat seama că este nepregătit să facă fată greutătilor din fata sa, vietii aspre si lipsite de ocrotire a unui străin si a unui sclav.

 

În situatia aceasta, gândul i s-a îndreptat spre Dumnezeul tatălui său. În copilărie, el fusese învătat să-L iubească si să se teamă de El. Adesea, în cortul tatălui său, el ascultase istorisirea visului pe care Iacov l-a avut pe când fugise în exil. I se povestise despre făgăduintele lui Dumnezeu făcute lui Iacov si cum fuseseră ele împlinite - cum, atunci când a fost nevoie, îngerii lui Dumnezeu au venit să-l învete, să-l mângâie si să-l ocrotească. El fusese învătat despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că a dat oamenilor un Răscumpărător. Toate aceste lectii pretioase îi veneau acum cu putere în minte. Iosif credea că Dumnezeul părintilor săi va fi si Dumnezeul lui. Atunci si acolo el s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu si s-a rugat ca Păzitorul lui Israel să fie cu el în tara exilului său.

 

Sufletul său a tresăltat când a luat hotărârea supremă de a se dovedi credincios fată de Dumnezeu - în toate împrejurările să se comporte asa cum se cuvine unui supus al Împăratului cerului. El avea să-I slujească lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărtită; el avea să dea piept cu încercările si să îndeplinească cu credinciosie orice îndatorire. Experienta unei singure zile fusese punctul de cotitură în viata lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare l-a schimbat dintr-un copil răsfătat, într-un bărbat stăpân pe sine, curajos si serios.

 

Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai marele gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el a fost expus unor ispite de un caracter cu totul iesit din comun. Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei era însotită de întreaga pompă împărătească, sustinută de bogătia si cultura celei mai civilizate natiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif si-a păstrat simplitatea si credinciosia sa fată de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau privelistile si chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea si nu vedea nimic. El nu îngăduia ca gândurile lui să zăbovească asupra subiectelor interzise. Dorinta de a câstiga bunăvointa egiptenilor nu l-a putut determina să renunte la principiile lui. Dacă ar fi încercat să facă acest lucru, atunci el ar fi fost biruit de ispite; dar el nu se rusina de religia părintilor săi si n-a făcut nici un efort pentru a ascunde faptul că era un adorator al lui Iehova.

 

"Domnul a fost cu Iosif, asa că toate îi mergeau bine" Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el si că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se apuca" (Gen.39,2-3). Încrederea lui Potifar în Iosif crestea zi după zi si, în cele din urmă, l-a ridicat la rangul de administrator, dându-i controlul deplin asupra tuturor averilor sale. "Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea, si n-avea altă grijă decât să mănânce si să bea" (vers.6).

 

Prosperitatea însemnată, care se vedea în tot ceea ce se afla în grija sa, nu era rezultatul direct al unei minuni; dar hărnicia, grija si energia sa erau încununate cu binecuvântarea divină. Iosif atribuia succesul său bunăvointei lui Dumnezeu si chiar idolatrul său stăpân accepta aceasta, ca fiind secretul prosperitătii sale fără precedent. Totusi, această prosperitate n-ar fi putut să fie obtinută fără eforturi statornice si bine chibzuite. Dumnezeu a fost proslăvit prin credinciosia slujitorului Său. A fost scopul Său acela ca, în curătie si cinste, cel ce credea în Dumnezeu să fie într-un contrast izbitor cu închinătorii la idoli - pentru ca astfel lumina harului ceresc să poată străluci în mijlocul întunericului păgânismului.

 

Purtarea cuviincioasă si credinciosia lui Iosif au câstigat inima dregătorului lui faraon, care ajunsese să-l privească mai degrabă ca pe un fiu decât ca pe un sclav. Tânărul a fost adus în legătură cu oameni de vază, învătati, si astfel a ajuns să aibă o cunoastere a stiintei, a limbilor si afacerilor, o educatie necesară viitorului prim-ministru al Egiptului.

 

Dar credinta si integritatea lui Iosif aveau să fie puse la probă prin încercări teribile. Sotia stăpânului său căuta să-l ademenească pe tânăr să calce Legea lui Dumnezeu. Până aici, el rămăsese ne-atins de stricăciunea care domnea în tara aceea păgână; dar aceste ispite erau atât de neasteptate, atât de puternice si seducătoare - cum avea oare să facă fată? Iosif stia foarte bine care aveau să fie consecintele împotrivirii sale. Pe de o parte erau tăinuirea, favorurile si răsplătirile; pe de altă parte, dizgratia, închisoarea si poate" moartea. Întreaga sa viată viitoare depindea de hotărârea unui moment. Va triumfa oare principiul? Va rămâne Iosif totusi credincios lui Dumnezeu? Cu o îngrijorare ce nu se poate exprima în cuvinte, îngerii priveau la scena aceasta. Răspunsul lui Iosif a dat pe fată puterea principiului religios. El nu va trăda încrederea stăpânului său de pe pământ si, indiferent de consecinte, el va fi credincios Stăpânului său din ceruri. Sub privirile cercetătoare ale lui Dumnezeu si ale sfintilor îngeri, multi îsi iau libertatea de a face fapte de care n-ar vrea să se facă vinovati în prezenta semenilor lor, dar primul gând al lui Iosif a fost la Dumnezeu: "Cum as putea să fac eu un rău atât de mare si să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" (vers.9), zise el.

 

Dacă am avea mereu simtământul că Dumnezeu vede si aude tot ceea ce facem si spunem si că înregistrează cu credinciosie cuvintele si faptele noastre, cum si faptul că va trebui să stăm fată în fată cu toate acestea, atunci ne-ar fi teamă să păcătuim. Tinerii să-si amintească întotdeauna că, oriunde sunt si în tot ceea ce fac, ei se află în prezenta lui Dumnezeu. Nici un amănunt din comportamentul nostru nu scapă neobservat. Nu ne putem ascunde căile de Cel Prea Înalt. Legile omenesti, uneori destul de severe, sunt adesea călcate fără ca acest lucru să se descopere si deci fără să se pedepsească. Dar nu asa stau lucrurile cu Legea lui Dumnezeu. Întunericul cel mai adânc din miez de noapte nu poate fi acoperământ pentru cel vinovat. Acesta poate gândi că este singur; dar pentru orice faptă există un martor nevăzut. Chiar si motivele inimii sale sunt deschise cercetării divine. Orice faptă, orice cuvânt si orice gând sunt asa de clar înregistrate, ca si când în întreaga lume n-ar exista decât o singură persoană si atentia cerului ar fi îndreptată numai asupra acesteia.

 

Iosif a suferit pentru integritatea sa, căci ispititoarea lui s-a răzbunat, acuzându-l de o faptă murdară si făcând ca el să fie aruncat în închisoare. Dacă Potifar ar fi crezut învinuirile sotiei sale aduse împotriva lui Iosif, atunci tânărul evreu si-ar fi pierdut viata; dar modestia si cinstea care au caracterizat întotdeauna comportamentul său au fost dovada nevinovătiei sale; si totusi, pentru a salva reputatia familiei stăpânului său, el a fost lăsat pradă ocării si robiei.

 

La început, Iosif a fost tratat cu mare severitate de către temnicerii săi. Psalmistul spune: "I-au strâns picioarele în lanturi, l-au pus în fiare, până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el, si până când l-a încercat Cuvântul Domnului" (Ps.105,18-19). Dar adevăratul caracter al lui Iosif a strălucit chiar si în întunericul închisorii. El si-a păstrat cu străsnicie credinta si răbdarea; anii săi de slujire credincioasă au fost răsplătiti cât nu se poate mai crud, si totusi aceasta nu l-a amărât si nu l-a descurajat. El avea pacea care venea dintr-o constiintă curată si si-a încredintat situatia în mâna lui Dumnezeu. El nu s-a mai gândit la nedreptătile ce i se făcuseră, ci a uitat durerea sa, căutând să usureze necazurile altora. Chiar în închisoare el a găsit ceva de făcut. Dumnezeu îl pregătea în scoala durerilor pentru a fi mai mult de folos, iar el nu s-a dat înapoi de la disciplina ce-i era necesară. În închisoare, văzând roadele opresiunii si ale tiraniei, cum si efectele crimei, el a învătat lectia dreptătii, a împreunei simtiri si a îndurării, care l-a pregătit să folosească puterea cu întelepciune si milă.

 

Încetul cu încetul, Iosif a câstigat încrederea mai marelui temnitei si în cele din urmă i s-au dat în grijă toti detinutii. Comportarea sa în închisoare, si anume cinstea în viata sa de fiecare zi si simpatia manifestată fată de aceia care se aflau în necaz si deznădejde - acestea i-au deschis calea pentru prosperitatea si onoarea sa viitoare. Fiecare rază de lumină pe care o revărsăm asupra altora se întoarce asupra noastră. Fiecare cuvânt bun si plin de amabilitate adresat celor întristati, fiecare faptă pe care o facem ca să-i usurăm pe cei apăsati si fiecare dar pe care-l facem celor în nevoi, dacă motivele ce le generează sunt sfinte, vor avea ca rezultat binecuvântări pentru dătător.

 

Mai marele pitarilor si mai marele paharnicilor împăratului fuseseră aruncati în închisoare pentru o vină oarecare si au ajuns sub mâna lui Iosif. Într-o dimineată, observând că acestia sunt foarte tristi, cu bunătate s-a interesat de motivele întristării lor si i s-a spus că fiecare dintre ei avuseseră câte un vis deosebit, a cărui semnificatie erau foarte doritori s-o cunoască. Nu apartin oare "tălmăcirile" lui Dumnezeu?", spuse Iosif. "Istorisiti-mi dar visele voastre" (Gen.40,8). După ce fiecare si-a povestit visul, Iosif le-a făcut cunoscut tâlcuirea lor. După trei zile, paharnicul avea să fie asezat din nou în slujba sa si să pună paharul în mâna lui Faraon, ca si mai înainte, dar mai marele pitarilor avea să fie dat mortii din porunca împăratului. În amândouă cazurile, lucrurile s-au petrecut asa cum au fost prezise.

 

Purtătorul paharului împărătesc i-a făgăduit lui Iosif o profundă recunostintă, atât pentru tălmăcirea fericită a visului său, cât si pentru multele fapte de bunăvointă de care se bucurase; acesta, amintindu-i în modul cel mai miscător că era tinut în închisoare pe nedrept, l-a rugat să intervină, ca să fie adus înaintea împăratului cazul său. "Adu-ti aminte si de mine", a spus el, "când vei fi fericit, si arată, rogu-te, bunătate fată de mine; pune o vorbă bună pentru mine la Faraon si scoate-mă din casa aceasta. Căci am fost luat cu sila din tara evreilor, si chiar aici n-am făcut nimic ca să fiu aruncat în temnită" (vers.14-15). Mai marele paharnicilor a trăit să vadă împlinirea visului în toate amănuntele lui; dar atunci când a ajuns să se bucure iarăsi de bunăvointa împăratului, nu s-a mai gândit deloc la binefăcătorul lui. Iosif a mai rămas încă doi ani în închisoare. Nădejdea ce se aprinsese în inima sa se stinse cu timpul si, la toate celelalte încercări, s-a adăugat si muscătura amarnică a nerecunostintei.

 

Dar o mână dumnezeiască se pregătea să deschidă portile temnitei. Împăratul Egiptului a avut într-o noapte două vise, care păreau că se referă la acelasi eveniment si că prevestesc o mare nenorocire. El nu putea să stabilească însemnătatea lor, dar ele continuau să-i chinuiască mintea. Magii si înteleptii împărătiei sale n-au fost în stare să i le tălmăcească. Tulburarea si nelinistea împaratului cresteau mereu si groaza a pus stăpânire pe tot palatul. Agitatia aceasta generală i-a reamintit mai marelui paharnicilor de împrejurările propriului său vis; o dată cu aceasta si-a adus aminte de Iosif si a fost străpuns de remuscări pentru uitarea si nerecunostinta sa. De îndată, el i-a făcut cunoscut împăratului cum visul său si al mai marelui pitarilor fuseseră tălmăcite de un detinut evreu si cum s-au împlinit cele prezise.

 

A fost umilitor pentru faraon să se întoarcă de la magii si înteleptii împărătiei sale si să ceară sfat de la un străin, si acesta un sclav, dar era gata să facă lucrul cel mai umilitor, dacă prin aceasta fiinta sa tulburată putea găsi odihnă. S-a trimis imediat după Iosif; el s-a dezbrăcat de hainele sale de închisoare, s-a ras deoarece părul îi crescuse mult în timpul cât a fost în dizgratie, tinut în temnită. Apoi a fost dus înaintea împăratului.

 

"Faraon a zis lui Iosif: 'Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci; si am aflat că tu tălmăcesti un vis, îndată ce l-ai auzit'. Iosif a răspuns lui Faraon: 'Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns lui Faraon'" (Gen.41,15-16). Răspunsul pe care Iosif l-a dat împăratului dă pe fată umilinta si credinta sa în Dumnezeu. Cu modestie a respins onoarea - că ar avea în el însusi o întelepciune deosebită. "Nu eu", numai Dumnezeu poate explica tainele acestea.

 

Faraon a început apoi să-si povestească visele: "Se făcea că stăteam pe malul râului. Si deodată, sapte vaci grase la trup si frumoase la chip s-au suit din râu, si au început să pască prin mlastini. După ele s-au suit alte sapte vaci, slabe, foarte urâte la chip si sfrijite. N-am mai văzut altele asa de urâte în toată tara Egiptului. Vacile cele sfrijite si slabe au mâncat pe cele sapte vaci dintâi, care erau grase. Le-au înghitit, fără să se poată cunoaste că intraseră în pântecele lor; ba încă înfătisarea lor era tot asa de urâtă ca mai înainte. Si m-am desteptat. Am mai văzut în vis încă sapte spice pline si frumoase, care cresteau pe acelasi pai. Si după ele au răsărit sapte spice goale, slabe, arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghitit pe cele sapte spice frumoase. Am spus aceste lucruri magilor, dar nimeni nu mi le-a putut tălmăci".

 

"Ce a visat Faraon", a spus Iosif, "înseamnă un singur lucru: Dumnezeu a arătat mai dinainte lui Faraon ce are să facă". Aveau să vină sapte ani de mare belsug. Ogoarele si livezile aveau să rodească mai mult ca oricând. Iar această perioadă avea să fie urmată de sapte ani de foamete. "Foametea aceasta care va urma va fi asa de mare că nu se va mai cunoaste belsugul din tară". Repetarea visului era o dovadă atât a faptului că lucrul acesta era hotărât, cât si a faptului că avea să se împlinească foarte curând. "Acum", continuă el, "Faraon să aleagă un om priceput si întelept, si să-l pună în fruntea tării Egiptului. Faraon să pună prefecti în tară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor sapte ani de belsug. Să se strângă toate bucatele din acesti ani buni care au să vină; să se facă, la îndemâna lui Faraon, grămezi de grâu, provizii în cetăti, si să le păzească. Bucatele acestea vor fi provizia tării, pentru cei sapte ani de foamete care vor veni în tara Egiptului, pentru ca tara să nu fie prăpădită de foamete" (Gen.41,17-36).

 

Tălmăcirea era asa de rezonabilă si asa de bine închegată, iar planul pe care el l-a recomandat era asa de bun si iscusit, încât corectitudinea lui nu mai putea fi pusă la îndoială. Dar cui i se putea încredinta executarea unui asemenea plan? De înteleapta alegere depindea chiar scăparea natiunii de pieire. Împăratul era tulburat. Pentru un timp, problema numirii a fost încă în studiu. Prin mijlocirea mai marelui paharnicilor, monarhul aflase despre întelepciunea si iscusinta date pe fată de Iosif în administrarea închisorii; era evident faptul că el poseda talente administrative într-un grad foarte mare. Paharnicul, cuprins acum de remuscări, se strădui să ispăsească vechea lui nerecunostintă, lăudându-l cu cea mai mare căldură pe binefăcătorul său; iar cercetările pe care împăratul le-a făcut în continuare au dovedit corectitudinea raportului său. În toată împărătia, Iosif era singurul om dăruit cu întelepciune care să arate primejdia ce ameninta împărătia, cum si cu pregătirea necesară pentru a-i face fată; iar împăratul era convins că el era cel mai bine calificat să execute planurile pe care le propusese. Era clar faptul că o putere divină era cu el si că nu era nimeni printre slujbasii de stat ai împărătiei asa de bine calificat ca să conducă problemele natiunii în acest timp de criză. Faptul că era evreu si sclav era de mică importantă, când în cumpănă era pusă întelepciunea evidentă si judecata lui sănătoasă. "Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?" (vers.38), le spuse împăratul sfetnicilor săi.

 

S-a hotărât atunci numirea si lui Iosif i s-a adus la cunostintă vestea uimitoare: "Fiindcă Dumnezeu ti-a făcut cunoscut toate aceste lucruri, nu este nimeni atât de priceput si atât de întelept ca tine. Te pun mai mare peste casa mea, si tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai pe sus de tine" (vers.39-40). Împăratul a procedat apoi la învestirea lui Iosif cu însemnele înaltei sale slujbe. "Faraon si-a scos inelul din deget, si l-a pus în degetul lui Iosif, l-a îmbrăcat cu haine de in subtire, si i-a pus un lant de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui si strigau înaintea lui: 'În genunchi'" (vers.42-43).

 

"L-a pus domn peste casa lui, si dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui, si să învete pe bătrânii lui întelepciunea" (Ps.105,21-22). Din închisoare, Iosif a fost înăltat ca domn peste toată tara Egiptului. Era o pozitie de cea mai înaltă cinste si totusi înconjurată de greutăti si primejdii. Nimeni nu poate să stea pe înăltime si să nu se afle în primejdie. După cum furtuna lasă neatinsă floarea umilă din vale, în timp ce dezrădăcinează copacul falnic din vârful muntelui, tot astfel aceia care si-au păstrat integritatea în vreme ce au trăit o viată umilă pot fi târâti până în adâncul prăpastiei de către ispitele ce însotesc succesul si onorurile lumesti. Dar caracterul lui Iosif a trecut cu bine încercarea, atât în vreme de necazuri, cât si în timp de prosperitate. Aceeasi credinciosie fată de Dumnezeu a manifestat-o atunci când a stat în palatul lui faraon, ca si atunci când se afla ca detinut în celula temnitei. El era si acum un străin într-o tară păgână, despărtit de rudeniile sale, de închinătorii viului Dumnezeu; dar el credea din toată inima că mâna divină îi călăuzise pasii. Sprijinindu-se mereu pe Dumnezeu, el îsi îndeplinea cu credinciosie răspunderile slujbei sale. Prin Iosif atentia împăratului si a marilor bărbati ai Egiptului era îndreptată spre adevăratul Dumnezeu si, cu toate că rămâneau mai departe legati de idolatria lor, au învătat totusi să respecte principiile descoperite în viata si caracterul adoratorului lui Iehova.

 

Cum a putut fi Iosif în stare să aibă un asemenea raport de tărie de caracter, cinste si întelepciune? În anii tineretii sale el se lăsa condus de datorie, mai degrabă decât de înclinatii; integritatea, încrederea simplă, firea sa aleasă, nobilă, au adus roade în faptele maturitătii sale. O viată curată si simplă înlesnise dezvoltarea puternică atât a puterilor fizice, cât si a celor intelectuale. Legătura cu Dumnezeu prin lucrările Lui si contemplarea marilor adevăruri încredintate mostenitorilor credintei au înăltat si au înnobilat natura lor spirituală, lărgind si întărindu-i mintea cum n-ar fi putut-o face nici un alt studiu. Atentia plină de credinciosie acordată datoriei în orice împrejurare, de la pozitia cea mai umilă si până la cea mai onorată, îi educase toate puterile în vederea celor mai înalte functii. Acela care trăieste în armonie cu vointa Creatorului îsi asigură dezvoltarea de caracter cea mai reală si cea mai nobilă. "Frica de Domnul, aceasta este întelepciunea, depărtarea de rău, este pricepere" (Iov 28,28).

 

Putini sunt aceia care îsi dau seama de influenta lucrurilor mici ale vietii asupra dezvoltării caracterului. De fapt, nimic din cele cu care noi avem de-a face nu este într-adevăr mic. Diferitele împrejurări pe care le întâmpinăm zi de zi sunt destinate să ne pună la încercare credinta si să ne califice pentru răspunderi mai mari. Prin rămânerea la principii în actiunile obisnuite ale vietii, mintea se deprinde să considere cerintele datoriei mai presus de acelea ale plăcerilor si înclinatiilor firii. Astfel disciplinate, mintile nu vor mai oscila între bine si rău, asemenea unei trestii bătute de vânt; astfel de oameni sunt credinciosi fată de datorie pentru că si-au format deprinderea credinciosiei si adevărului. Prin credinciosie în cele mărunte, ei îsi adună puteri spre a fi credinciosi în cele mari.

 

Un caracter drept este de o mai mare valoare decât aurul din Ofir. Fără el, nimeni nu va putea ajunge pe culmile onoarei. Caracterul însă nu se mosteneste. El nu poate fi cumpărat. O înaltă viată morală si calitătile deosebite ale mintii nu sunt rezultatele întâmplării. Cele mai pretioase daruri sunt fără valoare dacă nu sunt cultivate. Formarea unui caracter nobil este lucrarea unei vieti întregi si trebuie să fie rezultatul unei neobosite sârguinte. Dumnezeu ne dă ocaziile; succesul însă depinde de felul cum ne-am folosit de ele.

 

Librarie On Line

 

« Back =  Inapoi

 

Intercer   AZS-Romania   UNIUNEA ROMANA